ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1156/2017

Decizia nr. 1156/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 noiembrie 2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, a solicitat:

- reluarea activității reclamantului în funcția de manager al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București;

- plata remunerației în sumă de 8.068 lei/lună, cuvenită pentru perioada dintre 9 iulie 2013 (data încetării nelegale a contractului de management nr. 51 din 21 septembrie 2011, încheiat cu Ministerul Sănătății din România) și data repunerii efective în funcție, precum și

- plata indemnizației de concediu medical pentru perioada 9 iulie 2013 - 19 iulie 2013, datorată conform certificatului seria CCMAF nr. 2800840 din 8 iulie 2013, neachitată până la data introducerii cererii;

La data de 10 decembrie 2013, reclamantul A. a depus la dosar cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând următoarele:

- în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, prin ministru, emiterea unui ordin de repunere a sa în funcția de manager;

- în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, prin ministru și cu Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București, prin reprezentant legal, obligarea managerului desemnat de a proceda la predarea pe bază de protocol de predare-primire a patrimoniului a situației economico-financiară și a tuturor activităților aflate în derulare;

- în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, prin ministru și cu Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București, prin reprezentant legal, obligarea la plata remunerației în sumă de 8068 de lei/lună cuvenită între perioada dintre 9 iulie 2012 și data repunerii efective a părților în situația anterioară;

- în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, prin ministru și cu Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București, obligarea la plata indemnizației de concediu medical pentru perioada 9 iulie 2013 - 19 iulie 2013, datorată conform certificatului seria CCMAF nr. 2800840 din 8 iulie 2013;

- în ce privește capătul 3 de cerere, a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Sănătății, prin ministru și cu Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București să se procedeze la anularea hotărârii Consiliul de Administrație al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București, privind scoaterea la concurs a postului de manager al Spitalului "B.".

A precizat reclamantul că act subsecvent actelor atacate conform petitului de la punctul 1 este hotărârea prin care Consiliul de Administrație al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii "B." din București a scos la concurs postul de manager al Spitalului "B.", în baza art. 179 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul Sănătății și în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 1082/2010 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcției de manager persoană fizică din spitalele publice din rețeaua proprie a Ministerului Sănătății.

La data de 11 iunie 2014, reclamantul A. a depus la dosar cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând și anularea Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2014 de numire în calitatea de manager al spitalului "B." a lui C., precum și a contractului de management nr. 72 din 07 februarie 2014 încheiat între Ministerul Sănătății și C., acte subsecvente ordinelor atacate, conform petitului de la punctul 1.

La ultimul termen de judecată, 12 ianuarie 2015, reclamantul a precizat verbal prin apărător că nu mai este posibilă reluarea activității sale deoarece contractul de management a expirat, astfel că nu mai susține petitul referitor la repunerea în funcție, ci exclusiv pe cele privitoare la anularea celor două ordine și plata remunerației de 8.068 lei/lună pentru perioada 09 iulie 2013 - până la data expirării contractului, 24 martie 2014.

Prin Sentința civilă nr. 143 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității invocată de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru copii "B." din București și a respins cererea precizatoare (modificatoare) formulată în data de 11 iunie 2014, ca fiind tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Spitalul Clinic de Urgență Pentru Copii "B." din București, astfel cum a fost modificată și precizată, la datele de 10 decembrie 2013 și de 12 ianuarie 2015 și, în consecință:

- a dispus anularea Ordinelor nr. R/494 din 09 iulie 2013 și nr. R/604 din 02 octombrie 2013 emise de pârâtul Ministerul Sănătății;

- a obligat pârâții Spitalul Clinic de Urgență pentru copii "B." din București și Ministerul Sănătății la plata către reclamant a remunerației în sumă de 8.068 lei lunar, începând cu data de 09 iulie 2013 și până la data de 28 martie 2014.

Împotriva Sentinței civile nr. 143 din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B.", solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea recursului declarat, pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru copii "B." arată că:

- excepția tardivității plângerii prealabile, pe care a invocat-o prin întâmpinare, în ceea ce privește anularea Ordinului nr. R/494 din 09 iulie 2013, a fost respinsă în mod greșit de instanța de fond, care nu a cercetat susținerile pârâtului recurent conform cărora plângerea prealabilă formulată de reclamant a fost înregistrată la Ministerul Sănătății la data de 28 noiembrie 2013, depășindu-se termenul de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ contestat, care a avut loc cu adresa din 9 iulie 2013. Reclamatul nu a dovedit susținerile referitoare la depunerea în termenul legal a plângerii menționate;

- instanța de fond nu a observat că soluția dispusă prin Ordinul nr. R/494 din 09 iulie 2013, respectiv eliberarea din funcția de manager a intimatului-reclamant, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (4) din contractul de management nr. 51 din 21 septembrie 2011 potrivit cărora, reclamantul avea obligația de a informa intimatul-pârât Ministerul Sănătății cu privire la starea de incapacitate temporară de muncă (concediul medical), în termen de 24 de ore de la apariția acesteia. Or, potrivit probelor din dosar, obligația nu a fost îndeplinită corespunzător de către reclamant.

- contrar reținerilor instanței de fond, Ordinul nr. R/494 din 09 iulie 2013 a fost motivat în fapt și în drept, iar suspendarea executării acestui act administrativ nu se bucură de autoritatea lucrului judecat.

- referitor la Ordinul nr. R/604 din 02 octombrie 2013, instanța de fond a reținut greșit existența acelorași temeiuri de emitere a actului, cu cele din ordinul precedent. În realitate, Ordinul nr. R/604 din 02 octombrie 2013 a fost emis, în esență, pentru nerespectarea art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 8 lit. a) din contractul de management nr. 51 din 21 septembrie 2011.

Potrivit prevederilor contractuale citate, funcția de manager este incompatibilă cu exercitarea oricăror funcții salarizate, nesalarizate sau/și indemnizate, cu excepția funcțiilor sau activităților din domeniul medical în aceeași unitate sanitară, a activităților didactice, de cercetare științifică și de creație literar artistică. Managerul aflat în stare de incompatibilitate era obligat să înlăture motivele de incompatibilitate în termen de 30 de zile de la apariția lor. Sancțiunea neîndeplinirii acestor obligații este rezilierea de plin drept a contractului de management.

Susținerile reclamantului potrivit cărora activitatea desfășurată în cadrul compartimentului Bibliotecă și Documentare din cadrul Institutului D. ar reprezenta o activitate de cercetare științifică sunt neadevărate și în dezacord cu prevederile O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică și ale Legii nr. 319/2003 ce reglementează statutul cercetătorului științific. Instanța de fond nu a luat în considerare starea de fapt (notorie) dovedită de pârâtul-recurent, dezbătând însă aspecte privitoare la cine este în măsură a se pronunța asupra chestiunii incompatibilității. În final, a apreciat ca întemeiate susținerile intimatului-reclamant în sensul că exercită o activitate de cercetare științifică în cadrului Institutului D., iar nu o altă activitate care să atragă existența stării de incompatibilitate, în condițiile în care nu a fost dovedită această activitate de cercetare științifică.

- Ministerul Sănătății a emis cele două ordine contestate în cauză, în mod legal și în limitele competenței sale, fiind autoritate cu atribuții în acest sens. Potrivit principiului disponibilității părților în procesul civil, intimatul reclamant nu a investit instanța de fond cu un motiv privitor la lipsa de competență a Ministerului Sănătății de a constata starea de incompatibilitate, aprecierile instanței de fond în acest sens constituind ultra petita.

- Funcția deținută de intimatul reclamant în cadrul Ministerului Apărării Naționale era o funcție salarizată și se încadra în prevederile art. 180 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, iar intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația de a înlătura motivele de incompatibilitate în termen de 30 de zile de la apariția acestora.

Din declarația de avere a reclamantului din data de 29 mai 2013 se poate observa faptul că și ulterior a subzistat cauza de incompatibilitate, reclamantul fiind angajat al Institutului D. și realizând venituri salariale de la această instituție.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală.

În privința nemotivării recursului, a apreciat că din susținerile recurentului nu pot fi decelate motive de nelegalitate încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe fond, a arătat că plângerea prealabilă împotriva Ordinului nr. R/494 din 9 iulie 2013 a fost depusă la Ministerul Sănătății la data de 19 iulie 2013, fiind înregistrată sub nr. x. La data de 28 octombrie 2013 a fost depusă prin poștă plângerea prealabilă împotriva Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013, iar la data de 28 noiembrie 2013 a fost depusă prin poștă plângerea împotriva hotărârii consiliului de administrație al spitalului.

Deși recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a arătat în mod coerent din ce punct de vedere sentința atacată este nemotivată.

Prima instanță a reținut corect că Ordinul nr. R/494 este un act administrativ nemotivat, fiind emis cu încălcarea principiului legalității, fără indicarea cauzei de încetare a contractului de management.

De asemenea, a apreciat corect că Ordinul nr. R/604 este nul fiind emis cu scopul de a eluda dispozitivul Sentinței nr. 2794/2013 (care a suspendat executarea Ordinului nr. R/494). Presupusele motive de incompatibilitate erau cunoscute la data emiterii primului ordin, așa încât Ministerul Sănătății era obligat a-i aduce la cunoștință reclamantului toate motivele care îl făceau nedemn pentru continuarea contractului de management. Motivarea identică a ordinelor, deși nu reiese din conținutul lor, rezultă din confruntarea răspunsurilor la plângerile prealabile.

Ordinul nr. R/604 este nul și pentru lipsa motivării întrucât numai prin răspunsul la plângerea prealabilă și prin apărările formulate în cauză s-a motivat situația de incompatibilitate care ar fi stat la baza emiterii ordinului, apărări care nu sunt de natură a acoperi nulitatea actului pentru nemotivare.

Prima instanță în mod corect a apreciat că un alt motiv de nelegalitate al actelor îl reprezintă împrejurarea că Ministerul Sănătății nu este autoritatea competentă a constata starea de incompatibilitate, aspect care a fost pus în discuția părților din oficiu. În conformitate cu prevederile Legii nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate este competentă să efectueze evaluarea situațiilor de incompatibilitate, iar nu Ministerul Sănătății. Acesta din urmă putea aplica sancțiunea rezilierii contractului în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare. Or, în cauză, Ordinul nr. R/604 a fost emis cu 6 zile înainte ca Agenția Națională de Integritate să fie sesizată, adică prematur și abuziv.

Pretinsa stare de incompatibilitate nu există întrucât reclamantul, în cadrul Institutului D., desfășoară activitate de cercetare științifică, într-un cadru academic. Conform adeverințelor din 12 septembrie 2013 și din 18 decembrie 2013, reclamantul este angajat la Institutul D. în cadrul compartimentului Bibliotecă și Documentare, activitățile din fișa postului atestând caracterul activității de cercetare științifică și educație didactică.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 14 decembrie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția motivării recursului declarat, și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." este fondat în limitele ce se vor arăta în continuare.

Primul motiv de nelegalitate a sentinței susținut de către pârât se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și se referă la invocata nemotivare a înlăturării unor apărări ale pârâtului, dovedite prin probele administrate de către acesta în cauză.

Acest motiv de recurs este nefondat. Astfel, cât privește respingerea excepției inadmisibilității cererii pe temeiul tardivității formulării plângerii prealabile împotriva Ordinului nr. R/494 din 9 iulie 2013, soluția primei instanțe, care se regăsește în încheierea premergătoare din data de 20 octombrie 2014 este motivată și corect raportată la înscrisurile depuse la dosarul de fond.

Cât privește invocata nevalorificare a mijloacelor de probă propuse de pârât în scopul dovedirii situației de incompatibilitate, respectiv a stabilirii caracterului activității desfășurate de către reclamant în cadrul compartimentului Bibliotecă și Documentare din cadrul Institutului D. (care nu este activitate de cercetare științifică), aceste susțineri exced motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de fond și-a motivat hotărârea de anulare a Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013 reținând trei motive consecutive de nelegalitate: emiterea ordinului pentru a eluda aplicarea Sentinței nr. 2794 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (prin care s-a suspendat executarea Ordinului nr. R/494 din 9 iulie 2013); nemotivarea ordinului; lipsa de competență a Ministerului Sănătății de a statua asupra stării de incompatibilitate a managerului, cu consecința demiterii din funcție a acestuia (motiv de nelegalitate apreciat de ordine publică și invocat din oficiu).

Sentința pronunțată în fond se referă obiter dicta, iar nu ratio decidendi, la inexistența stării de incompatibilitate. Mai mult, aceste referiri se bazează nu pe o analiză de fond a activităților desfășurate de către reclamant în cadrul Institutului D., ci pe conținutul Sentinței civile nr. 2509 din 26 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (prin care, în primă instanță, a fost anulat raportul de evaluare din 1 aprilie 2014 al ANI, referitor la aceeași stare de incompatibilitate.

Pe cale de consecință, instanța de fond, în logica raționamentului juridic adoptat, nu a ajuns la o analiză a mijloacelor de probă propuse de recurentul-pârât. Rezultă că hotărârea pronunțată este motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Analizând motivele de nelegalitate a sentinței subsumate cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că respingerea excepției inadmisibilității cererii pe temeiul tardivității formulării plângerii prealabile împotriva Ordinului R/494 din 9 iulie 2013 este legală și temeinică întrucât, așa cum a reținut prima instanță, plângerea prealabilă împotriva ordinului menționat a fost înregistrată la emitentul Ordinului sub nr. 44684 din 19 iulie 2013, adică în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de 30 de zile de la comunicarea actului (care, așa cum pretinde chiar recurentul, a avut loc cu adresa din 9 iulie 2013).

Susținerile recurentului în sensul că plângerea prealabilă ar fi fost înregistrată la organul emitent la data de 28 noiembrie 2013 nu corespunde situației de fapt rezultată din probele administrate.

Nefondate sunt și susținerile recurentului conform cărora sancțiunea anulării Ordinului nr. R/494 din 9 iulie 2013 a fost adoptată fără temei întrucât acesta a fost motivat. Așa cum a reținut instanța de fond, acest prim ordin de eliberare din funcția de manager a reclamantului nu cuprinde considerentele măsurii dispuse și nici nu indică baza legală a emiterii lui. Recurentul se mărginește să afirme că ordinul ar fi fost motivat, într-o vădită contradicție cu conținutul actului administrativ.

Este fondat însă motivul de recurs privitor la încălcarea principiului disponibilității și pronunțarea de către instanța de fond cu depășirea cadrului procesual obiectiv supus analizei prin cererea de chemare în judecată. Acest motiv de recurs se subscrie, prin conținut, cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond a pus în discuția părților, din oficiu, prin încheierea premergătoare din data de 20 octombrie 2014, un motiv de nelegalitate a Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013 care nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa de competență a autorității pârâte Ministerul Sănătății de a constata starea de incompatibilitate, care a fost valorificată în sensul constatării rezilierii de plin drept a contractului de management din 21 septembrie 2013.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., instanța de fond era în drept să dea calificarea juridică pe care o socotea de cuviință faptelor relevante expuse prin cererea introductivă, însă nu putea încălca principiul disponibilității, adăugând la aceste fapte relevante. Argumentele invocate din oficiu modifică în mod vădit și esențial cauza juridică a cererii introductive, în componenta ei factuală, care este pe deplin guvernată de principiul disponibilității și este imutabilă.

În consecință, cu încălcarea prevederilor Codului de procedură civilă care stabilesc rolul judecătorului în procesul civil, instanța de fond a pus în discuția părților din oficiu și a valorificat apoi prin sentința recurată un motiv de nelegalitate a actului administrativ care nu a invocat prin cererea introductivă.

Mai mult de atât, considerațiile care au condus la anularea ordinului pe temeiul lipsei de competență a Ministerului Sănătății de a constata starea de incompatibilitate sunt, în aprecierea instanței de recurs, greșite. Ordinul a fost emis în considerarea prevederilor art. 180 alin. (4) și art. 183

3

lit. e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma în vigoare la data faptelor relevante, precum și a prevederilor art. 8, art. 10 și art. 22 lit. e) din contractul de management din 21 septembrie 2011. Ministerul Sănătății nu a exercitat în mod nepermis atribuții prevăzute de Legea nr. 176/2010 în favoarea Agenției Naționale de Integritate ci, în calitate de parte contractantă și în conformitate cu prevederile OMS nr. 1384/2010 și ale contractului părților, a constatat neîndeplinirea de către manager a obligațiilor în domeniul incompatibilităților asumate prin contract și, pe cale de consecință, rezilierea de plin drept a contractului.

Cât privește existența stării de incompatibilitate, este relevant în litigiul de față că raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate din 1 aprilie 2014, pentru aceleași fapte, raport la care s-a referit și instanța de fond, a fost confirmat în mod definitiv prin Decizia nr. 273 din 2 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (care a respins cererea reclamantului, formulată în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate, de anulare a acestui raport).

Astfel, se constată că Ministerul Sănătății a emis în mod legal Ordinul nr. R/604 din 2 octombrie 2013, având competența de emitere și apreciind corect asupra existenței stării de incompatibilitate întrucât activitatea, desfășurată de către intimatul-reclamantul în cadrul Institutului D., conform fișei postului, nu este o activitate de cercetare științifică, în sensul prevederilor O.G. nr. 57/2002.

Cât privește nelegalitatea Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013 reținută de instanța de fond pe motivul emiterii lui în scopul eludării aplicării Sentinței nr. 2794 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (prin care s-a suspendat aplicarea Ordinului nr. R/494), Înalta Curte constată că Legea nr. 554/2004, prin dispozițiile art. 14 alin. (5) se referă, în mod explicit, la suspendarea de drept a efectelor unui nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat anterior de instanță, iar nu la nulitatea actului administrativ. Procedura suspendării executării unui act administrativ este o procedură sumară, bazată pe aparența dreptului și al cărui rezultat judiciar este nerelevant în analiza pe fond a legalității actului administrativ.

Pe cale de consecință, prima instanță a reținut fără temei că, în situația în care conținutul Ordinului nr. R/604 ar fi același cu cel al Ordinului nr. R/494, existența sentinței de suspendare a executării primului ordin constituie o cauză de nulitate a celui de-al doilea ordin. Nici prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și nici vreo altă prevedere din legea contenciosului administrativ nu susțin o astfel de concluzie.

Urmare a repunerii reclamantului în funcție, în baza Sentinței nr. 2794/2014, Ministerul Sănătății era în drept să valorifice prevederile contractului de management prin emiterea Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013, neexistând nici un impediment legal în acest sens.

Cât privește nemotivarea Ordinului nr. R/604 din 2 octombrie 2013, Înalta Curte reține că instanța de fond s-a referit greșit la nemotivarea acestui al doilea act administrativ, în condițiile în care ordinul indică baza legală și contractuală a emiterii lui, care, coroborat cu actele administrative premergătoare evocate în preambul, constituie o indicație rezonabilă și suficientă asupra considerentelor rezilierii contractului de management.

În concluzie, nu există nici un motiv de nelegalitate a Ordinului R/604 din 2 octombrie 2013.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea formulată de reclamantul A., înlăturând dispoziția primei instanțe de anulare a Ordinului R 604 din 2 octombrie 2013 emis de Ministerul Sănătății și, pe cale de consecință, obligația pârâților Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." și Ministerul Sănătății de plată a remunerației pe perioada 2 octombrie 2013 (de la emiterea Ordinului nr. R/604) - 28 martie 2014 (până la împlinirea termenului contractului de management). Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, printre care cele referitoare la anularea Ordinului nr. R/494 și plata indemnizației pe perioada de la emiterea acestui ordin și până la emiterea Ordinului nr. R/604.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." împotriva Sentinței civile nr. 143 din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamantul A.

Înlătură dispoziția primei instanțe de anulare a Ordinului nr. R 604 din 2 octombrie 2013 emis de Ministerul Sănătății și obligația pârâților Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "B." și Ministerul Sănătății de plată a remunerației pe perioada 2 octombrie 2013 - 28 martie 2014.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2017.

Procesat de GGC - NN