ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 975/2017

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 13 mai 2016, sub nr. x/30/2016,

reclamanta SC A. SRL a chemat m judecată pe pârâta CN B. SA, solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 691.234,4 lei, reprezentând prejudiciu

cauzat prin fapta prepușilor pârâtei.

Pârâta

CN B. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, raportat la

dispozițiile art. 40 din O.U.G. 13/2013, excepția

inadmisibilității acțiunii m răspundere civilă

delictuală și excepția autorității de lucru judecat,

iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 1013 din data de 14 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul

nr. x/30/2016, Tribunalul Timiș,

analizând cu prioritate excepția prescripției

dreptului material la acțiune, a admis această excepție și

a respins, ea prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC A.

SRL, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA.

Pentru

a pronunța această sentință,

Tribunalul Timiș a reținut

ca, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.

1349 și 1373 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă

delictuală în varianta răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a

comitenților pentru faptele prepușilor, răspunderea care poate

fi angajată în sarcina furnizorului de servicii poștale din sfera

serviciilor universale este reglementată prin lege speciala, respectiv

O.U.G. nr. 13/2013, act normativ ce reprezintă transpunerea în dreptul

intern a Directivei nr. 2008/6/CE a Parlamentului European și a

Consiliului, de modificare a Directivei nr. 97/67/CE a Parlamentului European

și a Consiliului, norme comunitare ce se aplică prioritar dreptului

intern.

Prin

urmare, instanța de fond a reținut că atât răspunderea va

fi analizată în raport de reglementările speciale, cât și

termenele de prescripție care sunt unele speciale, derogatorii de la dreptul

comun reprezentat de C. civ.

Apoi,

prima instanță a reținut că, potrivit art. 37 alin. (4) din

O.U.G. nr. 13/2013, "răspunderea față de utilizatori pentru

serviciile poștale incluse în sfera serviciului universal pe care

furnizorul de serviciu universal are obligația să le presteze se

stabilește, cu respectarea prevederilor prezentei ordonanțe de

urgență și a celorlalte dispoziții legale în vigoare, prin

clauzele contractului-cadru prevăzut la alin. (2)

2

, iar

potrivit art. 38, „în cazul pierderii totale sau parțiale, distrugerii

totale sau parțiale ori a deteriorării trimiterii poștale,

furnizorul de servicii poștale răspunde pentru paguba

pricinuită, dacă aceste împrejurări au survenit între momentul

depunerii trimiterii și momentul livrării la destinatar.'’

De

asemenea, tribunalul a reținut ca art. 41 reglementează modalitatea

de transmitere a dreptului la despăgubire de la expeditor Ia destinatar,

rară a exclude însă ca destinatarul unei trimiteri poștale cu

privire la care se raportează răspunderea furnizorului de servicii

poștale, să exercite un drept propriu la despăgubire, în cazul

în care a suferit un prejudiciu din modul în care furnizorul și-a

îndeplinit obligațiile.

Instanța

de fond a constatat că reclamanta invocă înregistrarea unui

prejudiciu constând în aceea că, din modul defectuos în care factorul

poștal, prepusul „x", și-a îndeplinit sarcinile de serviciu,

respectiv a livrat corespondența unei alte persoane decât

reprezentanții destinatarului (reclamantei) trimiterii poștale, nu a

avut cunoștință despre intrarea debitoarei în procedura

insolvenței și, astfel, nu s-a putut înscrie la masa credală a

acesteia cu suma echivalentă ce reprezintă pretențiile în prezentul

litigiu, cererea de înscriere fiindu-i respinsă, ca tardivă.

Considerându-se prejudiciată de nelivrarea corespondenței în

calitatea sa de destinatar al acesteia, a efectuat procedura prealabilă

prevăzută de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2013, reclamând

pierderea trimiterii poștale.

Prin

urmare, prima instanță a apreciat că reclamanta nu poate

susține că nu i se aplică prevederile acestei ordonanțe,

întrucât nu a devenit beneficiar al serviciului neprestat de poștă.

În continuare,

tribunalul a reținut că potrivit art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr.

13/2013, „în toate cazurile, termenul pentru înaintarea plângerii sau pentru

introducerea cererii de chemare în judecată, este de un an", iar

potrivit art. 40 alin. (2), „Termenul de prescripție prevăzut la

alin. (1) curge de la data depunerii trimiterii poștale".

În speță,

prima instanță a constatat că trimiterea poștală a

cărei „pierdere", nepredare corespunzătoare, sau predare unei

persoane străine de cea a destinatarului a fost reclamată, a fost

depusă la O.P. București 77 de către expeditorul SC C. SRL la

data de 12 decembrie 2013, avându-o drept destinatară pe reclamantă;

că de la această dată și până la data depunerii

acțiunii de față la Tribunalul Timiș -13 mai 2016, a trecut

mai mult de un an, motiv pentru care dreptul la acțiunea în

răspundere a furnizorului de servicii poștale este prescrisă.

În ceea

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii,

instanța de fond a apreciat că această apărare nu se

constituie într-o veritabilă excepție, ci este o chestiune

legată de calificarea acțiunii și având în vedere

soluționarea în ordine a excepțiilor, instanța de fond a omis a

mai soluționa excepția autorității de lucru judecat.

Împotriva

sentinței civile nr. 1013 din data de 14 noiembrie 2016,

pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/30/2016, a declarat

apel reclamanta SC A. SRL, solicitând modificarea în totalitate a

hotărârii primei instanței, în sensul respingerii excepțiilor

invocate, ca neîntemeiate, iar în rejudecare, să se dispună admiterea

acțiunii, cu cheltuieli de judecată,

Prin Decizia

nr. 165/A din 3 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă,

apelul

a fost respins, ca nefondat.

Pentru

a hotărî astfel,

instanța

de apel a reținut următoarele:

Față

de critica potrivit căreia în mod greșit prima instanță a

reținut că O.U.G. nr. 13/2013 se aplică cu prioritate

față de normele C. civ., întrucât transpune în dreptul intern o

directivă comunitară, deoarece aceasta nu are efect direct și nu

are caracter prioritar, în esență, s-a arătat că, în mod

corect prima instanță a reținut că o normă

comunitară se aplică cu prioritate față de o normă de

drept național.

Față

de susținerile potrivit cărora, prevederile art. 2 pct. 28 din O.U.G.

nr. 13/2013, nu se aplică, întrucât nu a beneficiat de serviciul

poștal din partea pârâtei-intimate, nici nu a acceptat trimiterea

poștală, iar contractul existent între expeditor și

pârâta-intimată nu îi este opozabil, s-a arătat, în esență,

că în concepția legiuitorului, utilizatorul unui serviciu poștal

este atât expeditorul, cât și destinatarul, apelanta-pârâtă aflându-se

în această ultimă situație și art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr.

13/2033 stabilește că acest act normativ reglementează

răspunderea pentru furnizarea serviciilor poștale față de

utilizatori, fără a se distinge între expeditori și destinatari,

iar potrivit art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2013, în cazul pierderii

totale sau parțiale, distrugerii totale sau parțiale ori al

deteriorării

trimiterii

poștale, furnizorul de servicii poștale răspunde pentru paguba

pricinuită, daca aceste împrejurări au survenit între momentul

depunerii trimiterii și momentul livrării la destinatar.

Or,

situația în care trimiterea poștală nu ajunge la destinatar,

întrucât este lăsată unei alte persoane poate fi încadrată în

noțiunea de pierdere, trimiterea poștală fiind remisă

furnizorului de servicii poștale, însă nu a ajuns la destinatar,

considerent pentru care O.U.G. nr. 13/2013 este aplicabilă raporturilor

juridice dintre părți.

Pentru

acestea, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor

ari. 40 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 13/2013, potrivit cărora în toate

cazurile, termenul pentru înaintarea plângerii sau pentru introducerea cererii

de chemare în judecată este de un an, iar termenul de prescripție

curge de la data depunerii trimiterii poștale și a constatat că

acțiunea formulată de apelanta-reclamantă este prescrisă.

Referitor

la excepția autorității de lucru judecat, aceasta nu a fost

analizată având în vedere caracterul întemeiat al excepției

prescripției extinctive, în temeiul căreia a fost

soluționată acțiune de prima instanță.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta

care a fost înregistrat la Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, la 31 martie

2017.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru

următoarele considerente:

Potrivit

art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, iară drept de recurs, precum și cele

neatacate cu recurs.

Potrivit

art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date în apel, cele date,

potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri

în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Art.

18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu

modificările și completările ulterioare, prevede că

„Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1

ianuarie 2016*)", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „în

procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi

și până la data de 31 decembrie 2015**) nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, In

cele privind navigația civilă și activitatea în porturi,

conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de

expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt

supuse recursului hotărârile date

de

instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că

hotărârile de primă instanță sunt supuse numai

apelului."

1). Termenul

prevăzut la art. 18 alin. (1) a fost prorogat succesiv prin articolul unic

alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2015 și prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.

95/2016 până la data de 1 ianuarie 2019.

2).

Conform articolului unic alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2015, dispozițiile

art. 18 alin. (2) se aplică și proceselor pornite începând cu data de

1 ianuarie 2016 și până ia data de 31 decembrie 2016 inclusiv.

3).

Conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2016, dispozițiile art. 18

alin. (2) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1

ianuarie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Se

constată că obiectul cererii deduse judecății este

evaluabil în bani și nu depășește valoarea de 1.000.000

lei, încadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea

nr. 2/2013, motiv pentru care hotărârea atacată nu este supusă

recursului.

Se

constată că reclamanta a precizat valoarea obiectului pricinii ca

fiind de 691.234,4 lei.

Prin urmare,

litigiul de fată are ca obiect o acțiune în pretenții,

evaluabilă în bani, în valoare de 691.234,4 lei, introdusă la data de

13 mai 2016, deci după dala de 15 februarie 2013, data intrării în

vigoare a N.C.P.C. În raport de dispozițiile legale sus-menționate,

decizia atacată nu poate ti supusă recursului, fiind

pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui

apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Legalitatea

căilor de atac presupune faptul că o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

prevăzute de lege.

Prin

urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot

folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea

unei hotărâri judecătorești.

Această

regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile

art. 129 din Constituție arătând ca mijloacele procesuale prin care

poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie

făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În

raport de dispozițiile legale sus-menționate, decizia ce a fost

atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii prin

această cale de atac.

În consecință,

pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat în cauză

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei

civile nr. 165/A din 03 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără

nicio cale de atac.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi, 08 iunie 2017,