ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2017

Decizia nr. 975/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 13 mai 2016, sub nr. x/30/2016, reclamanta SC A. SRL a chemat m judecată pe pârâta CN B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 691.234,4 lei, reprezentând prejudiciu cauzat prin fapta prepușilor pârâtei. Pârâta CN B. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 40 din O.U.G. 13/2013, excepția inadmisibilității acțiunii m răspundere civilă delictuală și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1013 din data de 14 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2016, Tribunalul Timiș, analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis această excepție și a respins, ea prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Timiș a reținut ca, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1349 și 1373 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală în varianta răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitenților pentru faptele prepușilor, răspunderea care poate fi angajată în sarcina furnizorului de servicii poștale din sfera serviciilor universale este reglementată prin lege speciala, respectiv O.U.G.

nr. 13/2013, act normativ ce reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 2008/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului, de modificare a Directivei nr. 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului, norme comunitare ce se aplică prioritar dreptului intern. Prin urmare, instanța de fond a reținut că atât răspunderea va fi analizată în raport de reglementările speciale, cât și termenele de prescripție care sunt unele speciale, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de C. civ. Apoi, prima instanță a reținut că, potrivit art. 37 alin. (4) din O.U.G.

nr. 13/2013, "răspunderea față de utilizatori pentru serviciile poștale incluse în sfera serviciului universal pe care furnizorul de serviciu universal are obligația să le presteze se stabilește, cu respectarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și a celorlalte dispoziții legale în vigoare, prin clauzele contractului-cadru prevăzut la alin. (2) 2 , iar potrivit art. 38, „în cazul pierderii totale sau parțiale, distrugerii totale sau parțiale ori a deteriorării trimiterii poștale, furnizorul de servicii poștale răspunde pentru paguba pricinuită, dacă aceste împrejurări au survenit între momentul depunerii trimiterii și momentul livrării la destinatar.'’ De asemenea, tribunalul a reținut ca art. 41 reglementează modalitatea de transmitere a dreptului la despăgubire de la expeditor Ia destinatar, rară a exclude însă ca destinatarul unei trimiteri poștale cu privire la care se raportează răspunderea furnizorului de servicii poștale, să exercite un drept propriu la despăgubire, în cazul în care a suferit un prejudiciu din modul în care furnizorul și-a îndeplinit obligațiile.

Instanța de fond a constatat că reclamanta invocă înregistrarea unui prejudiciu constând în aceea că, din modul defectuos în care factorul poștal, prepusul „x", și-a îndeplinit sarcinile de serviciu, respectiv a livrat corespondența unei alte persoane decât reprezentanții destinatarului (reclamantei) trimiterii poștale, nu a avut cunoștință despre intrarea debitoarei în procedura insolvenței și, astfel, nu s-a putut înscrie la masa credală a acesteia cu suma echivalentă ce reprezintă pretențiile în prezentul litigiu, cererea de înscriere fiindu-i respinsă, ca tardivă. Considerându-se prejudiciată de nelivrarea corespondenței în calitatea sa de destinatar al acesteia, a efectuat procedura prealabilă prevăzută de art. 38 alin. (2) din O.U.G.

nr. 13/2013, reclamând pierderea trimiterii poștale. Prin urmare, prima instanță a apreciat că reclamanta nu poate susține că nu i se aplică prevederile acestei ordonanțe, întrucât nu a devenit beneficiar al serviciului neprestat de poștă. În continuare, tribunalul a reținut că potrivit art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2013, „în toate cazurile, termenul pentru înaintarea plângerii sau pentru introducerea cererii de chemare în judecată, este de un an", iar potrivit art. 40 alin. (2), „Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) curge de la data depunerii trimiterii poștale". În speță, prima instanță a constatat că trimiterea poștală a cărei „pierdere", nepredare corespunzătoare, sau predare unei persoane străine de cea a destinatarului a fost reclamată, a fost depusă la O.P.

București 77 de către expeditorul SC C. SRL la data de 12 decembrie 2013, avându-o drept destinatară pe reclamantă; că de la această dată și până la data depunerii acțiunii de față la Tribunalul Timiș -13 mai 2016, a trecut mai mult de un an, motiv pentru care dreptul la acțiunea în răspundere a furnizorului de servicii poștale este prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a apreciat că această apărare nu se constituie într-o veritabilă excepție, ci este o chestiune legată de calificarea acțiunii și având în vedere soluționarea în ordine a excepțiilor, instanța de fond a omis a mai soluționa excepția autorității de lucru judecat.

Împotriva sentinței civile nr. 1013 din data de 14 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/30/2016, a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând modificarea în totalitate a hotărârii primei instanței, în sensul respingerii excepțiilor invocate, ca neîntemeiate, iar în rejudecare, să se dispună admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, Prin Decizia nr. 165/A din 3 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, apelul a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Față de critica potrivit căreia în mod greșit prima instanță a reținut că O.U.G. nr. 13/2013 se aplică cu prioritate față de normele C. civ., întrucât transpune în dreptul intern o directivă comunitară, deoarece aceasta nu are efect direct și nu are caracter prioritar, în esență, s-a arătat că, în mod corect prima instanță a reținut că o normă comunitară se aplică cu prioritate față de o normă de drept național.

Față de susținerile potrivit cărora, prevederile art. 2 pct. 28 din O.U.G. nr. 13/2013, nu se aplică, întrucât nu a beneficiat de serviciul poștal din partea pârâtei-intimate, nici nu a acceptat trimiterea poștală, iar contractul existent între expeditor și pârâta-intimată nu îi este opozabil, s-a arătat, în esență, că în concepția legiuitorului, utilizatorul unui serviciu poștal este atât expeditorul, cât și destinatarul, apelanta-pârâtă aflându-se în această ultimă situație și art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2033 stabilește că acest act normativ reglementează răspunderea pentru furnizarea serviciilor poștale față de utilizatori, fără a se distinge între expeditori și destinatari, iar potrivit art. 38 alin. (1) din O.U.G.

nr. 13/2013, în cazul pierderii totale sau parțiale, distrugerii totale sau parțiale ori al deteriorării trimiterii poștale, furnizorul de servicii poștale răspunde pentru paguba pricinuită, daca aceste împrejurări au survenit între momentul depunerii trimiterii și momentul livrării la destinatar. Or, situația în care trimiterea poștală nu ajunge la destinatar, întrucât este lăsată unei alte persoane poate fi încadrată în noțiunea de pierdere, trimiterea poștală fiind remisă furnizorului de servicii poștale, însă nu a ajuns la destinatar, considerent pentru care O.U.G. nr. 13/2013 este aplicabilă raporturilor juridice dintre părți. Pentru acestea, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor ari.

40 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 13/2013, potrivit cărora în toate cazurile, termenul pentru înaintarea plângerii sau pentru introducerea cererii de chemare în judecată este de un an, iar termenul de prescripție curge de la data depunerii trimiterii poștale și a constatat că acțiunea formulată de apelanta-reclamantă este prescrisă. Referitor la excepția autorității de lucru judecat, aceasta nu a fost analizată având în vedere caracterul întemeiat al excepției prescripției extinctive, în temeiul căreia a fost soluționată acțiune de prima instanță. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta care a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la 31 martie 2017. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, iară drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016*)", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015**) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, In cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." 1). Termenul prevăzut la art. 18 alin. (1) a fost prorogat succesiv prin articolul unic alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2015 și prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2016 până la data de 1 ianuarie 2019. 2). Conform articolului unic alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2015, dispozițiile art. 18 alin. (2) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până ia data de 31 decembrie 2016 inclusiv. 3). Conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2016, dispozițiile art. 18 alin. (2) se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Se constată că obiectul cererii deduse judecății este evaluabil în bani și nu depășește valoarea de 1.000.000 lei, încadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, motiv pentru care hotărârea atacată nu este supusă recursului. Se constată că reclamanta a precizat valoarea obiectului pricinii ca fiind de 691.234,4 lei. Prin urmare, litigiul de fată are ca obiect o acțiune în pretenții, evaluabilă în bani, în valoare de 691.234,4 lei, introdusă la data de 13 mai 2016, deci după dala de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a N.C.P.C. În raport de dispozițiile legale sus-menționate, decizia atacată nu poate ti supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând ca mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. În raport de dispozițiile legale sus-menționate, decizia ce a fost atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii prin această cale de atac.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 165/A din 03 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 08 iunie 2017,