Decizia nr. 1410/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire

Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București la data de 18 septembrie 2013 sub nr. de dosar x/2/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat instanței obligarea ANAF să soluționeze contestația fiscală, în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004; obligarea ANAF, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capătului de mai sus și obligarea pârâtelor la cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 17 februarie 2014, reclamanta a formulat cerere modificatoare, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 1054979 din 15 octombrie 2013, prin care ANAF a respins contestația fiscală nr. 993.541 din 25 iunie 2013 formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1048296 din 25 martie 2013 de respingere a cererii de restituire nr. 1336 din 25 iulie 2012, prin care reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.334.515,12 lei reprezentând contravaloarea impozitului pe dividendele plătite nerezidenților aferente anilor 2004 - 2008, achitat de către reclamantă la bugetul de stat. Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat anularea deciziei de soluționare și a deciziei de respingere; recunoașterea dreptului reclamantei la restituirea sumei de 1.334.515,12 lei și obligarea ANAF la restituirea acesteia și obligarea ANAF la plata cheltuielilor ocazionate de prezenta cauză. În esență, reclamanta a susținut că, prin probele administrate, a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din C. fisc. pentru a beneficia de scutirea de la plata impozitului pe dividende, întrucât a expirat termenul de 2 ani în interiorul căruia societatea mamă - B. era obligată să dețină o participație de minim 10% din capitalul social al persoanei juridice române - SC A. SRL, respectiv a plătit dividende către societatea mamă din Germania, situație în care reclamanta este îndreptățită să solicite contravaloarea impozitului pe dividende în valoare de 1.334.515 lei. Prin Sentința nr. 1221 din data de 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea modificatoare formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. S-a dispus anularea adresei nr. 1054779 din 15 octombrie 2013 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili având ca obiect soluționarea contestației formulată împotriva adresei nr. 1048296 din 25 martie 2013 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de respingere a cererii de restituire a sumei de 1.334.515,12 lei în condițiile art. 117 litera h din C. fisc.. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei la restituirea sumei de 1.334.515,12 și obligarea pârâtei la restituirea acestei sume către reclamantă. S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 2050 lei cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2014, reclamanta A. SRL a solicitat instanței completarea Sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2013, în sensul soluționării și a capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 1048296 din 25 martie 2013 de respingere ca neîntemeiată a cererii de restituire nr. 1336 din 25 iulie 2012. Prin Sentința nr. 2378 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a Sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 formulată de reclamantă .

Decizia pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 1253 din 19 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a modificat în parte sentința recurată, în sensul respingerii ca nefondate a capetelor de acțiune formulate de reclamanta SC A. SRL având ca obiect anularea Adresei nr. 1054779 din 15 octombrie 2013 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Marilor Contribuabili și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Au fost respinse recursurile declarate de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1221 din 14 aprilie 2014 și a Sentinței nr. 2378 din 15 septembrie 2014 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că adresa de răspuns contestată nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire pentru suma reprezentând impozit pe dividende reținut la sursă, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 din Legea nr. 571/2003 care reglementează scutiri de la impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți. Condiția neîndeplinită, în opinia Curții, a fost aceea ca dividendele să fie plătite către o persoană juridică nerezidentă. În concret, reclamanta-recurenta nu a plătit efectiv dividendele și impozitul pe dividende aferent persoanei juridice cu sediul în Germania ci a încheiat cu aceasta un protocol de compensare a acestor dividende cu facturi neîncasate de reclamanta-reclamanta de la societatea din Germania. În mod corect, s-a apreciat că acest protocol de compensare din 11 noiembrie 2009 nu reprezintă o plată a dividendelor în sensul dispozițiilor art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003, deoarece compensarea a reprezentat între cele două societăți o operațiune nemonetară care s-a desfășurat fără transferare de fonduri și anume s-a constatat achitarea unui credit cu mărfuri. Fără a nega valoarea operațiunilor de compensare care între părțile semnatare ale protocolului din 11.XI.2009 are valoare de plată ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, însă față de organul fiscal român acesta nu face dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003. Astfel, Curtea a apreciat că operațiunea de compensare nu reprezintă o plată a dividendelor către persoana juridică din Germania în sensul art. 117 lit. h) din C. fisc., de natură a naște pentru reclamantă dreptul la restituirea sumei de 1.334.515,12 lei și a obligației organului fiscal român de restituire a acestei sume, motiv pentru care a apreciat că nu există un refuz nejustificat de restituire, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 2378 din 15 aprilie 2014 (completare dispozitiv) a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 444 C. proc. civ., în sensul că nu a existat o omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra cererii de restituire.

Calea de atac de retractare exercitată în cauză Împotriva deciziei de recurs, recurenta-reclamantă a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. În motivarea căii de atac, revizuenta a invocat încălcarea prevederilor art. 5 din Directiva 90/435/CEE (Directiva mamă-filială) prin condiționarea dreptului revizuentei la restituirea impozitului pe dividende de plata dividendelor, condiție care nu este prevăzută în legislația europeană. Revizuenta a mai arătat că, din moment ce directiva instituie regula scutirii de la plata impozitului pe dividende distribuite de dovedirea îndeplinirii unor condiții expres și limitativ prevăzute de acest act normativ, în aplicarea principiului priorității dreptului european, nici autoritatea fiscală și nici instanța de control judiciar nu erau îndreptățite să adauge la prevederile art. 3 și 5 din Directivă, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și să condiționeze restituirea impozitului pe dividende de modalitatea în care a fost stinsă obligația născută ca urmare a distribuirii dividendelor. Or, o astfel de interpretare încalcă dreptul european, scopul avut în vedere la instituirea scutirii de reținere la sursă a impozitului în statul filialei, atunci când se distribuie profiturile, fiind evitarea dublei impuneri, astfel încât încălcarea Directivei mamă-filială îndreptățește pe cel vătămat să susțină efectul direct al acesteia. A învederat și faptul că dispozițiile art. 117 lit. h) din C. fisc. la care s-a raportat, în mod exclusiv, instanța de recurs, încalcă dreptul european prin referirea la dividende plătite, iar nu la cea de profituri distribuite utilizată de art. 5 alin. (1) din Directivă, fiind evidentă, astfel, încălcarea dreptului european de către instanța de recurs.

Apărările intimatei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, motivat de faptul că aplicarea principiului priorității dreptului european presupune existența unei neconcordanțe între normele interne și cele comunitare, cerință ce nu este îndeplinită în cauza de față, întrucât Codul fiscal este compatibil cu legislația europeană. Pe fondul cererii de revizuire, a arătat că, în mod corect instanța de recurs a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003, întrucât compensarea este o operațiune nemonetară și nu poate fi echivalentă unei plăți.

Procedura derulată în revizuire La data de 10 noiembrie 2016, revizuenta SC A. SRL a depus la dosar o cerere de înaintare a unei întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următorul conținut: "Art. 5 din Directiva 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplică societăților - mamă și filialelor acestora din diferite state membre trebuie interpretat în sensul că permite să fie scutite de la plata impozitului pe dividende cu reținere la sursă, dividendele distribuite de o persoană juridică, filiala societății mamă, în cazul îndeplinirii cerințelor minime de deținere a participației prevăzute de art. 3 din Directiva 902/435/CEE, doar atunci când dividendele sunt plătite printr-o operațiune monetară sau dispozițiile art. 5 trebuie să se aplice, indiferent de forma lor de plată ?" Prin încheierea din 26 ianuarie 2017 Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, reținând lipsa de pertinență și utilitatea întrebării preliminare, cu atât mai mult cu cât temeiul cererii de revizuire implică analiza normelor și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene de către instanța de revizuire. Prin aceeași încheiere de ședință, Înalta Curte a admis în principiu cererea de revizuire și a acordat termen pentru discutarea acesteia în condiții de contradictorialitate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Analizând motivele invocate de revizuentă și apărările intimatei prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cadrul acestei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este fondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României". Cazul de revizuire instituit prin textul legal menționat a fost conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminența prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări cu caracter obligatoriu și urmează a fi analizate în contextul reglementării generale a procedurii căii de atac extraordinare de retractare, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004). În speță, revizuenta a invocat încălcarea prevederilor art. 3 și 5 din Directiva 90/435/CEE care nu au format obiect de analiză în recurs, astfel că nu se pune problema încălcării principiului puterii de lucru judecat sau al securității juridice. Problemele de drept ce se impuneau a fi lămurite pentru corecta dezlegare a raportului de drept fiscal dedus judecății vizau, pe de-o parte, verificarea îndeplinirii condițiilor pentru a putea beneficia de scutire pe impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți, iar, pe de altă parte, calificarea juridică a operațiunii de compensare a dividendelor în contextul exigențelor impuse de Directiva 90/435/CEE în vederea evitării dublei impuneri. Potrivit art. 3 din Directiva Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților - mamă și filialelor acestora din diferite state membre (90/435/CEE): "(1) În sensul prezentei directive, (a) statutul de societate-mamă se atribuie oricărei societăți comerciale dintr-un stat membru care îndeplinește condițiile menționate la articolul 2 și deține minimum 25 % din capitalul unei societăți dintr-un alt stat membru care îndeplinește condiții similare; (b) "filială" reprezintă societatea comercială al cărei capital include participația menționată la litera (a). (2) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre au opțiunea: - prin acord bilateral, să înlocuiască criteriul participării la capital prin criteriul deținerii dreptului de vot; - să nu aplice prezenta directivă la societățile din statul membru care nu mențin pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin doi ani participația care îi conferă calitatea de societate-mamă sau la societățile în care o societate din alt stat membru nu menține această participație pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin doi ani. Tot astfel, conform art. 5 alin. (1) din aceeași Directivă, "Profiturile repartizate de filială societății-mamă sunt scutite de taxa reținută la sursă, cel puțin în cazul în care societatea-mamă deține minimum 25 % din capitalul filialei". Directiva 90/435/CEE a fost transpusă de legiuitorul român prin art. 20 1 și art. 117 lit. h) din C. fisc.. Potrivit art. 117 lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "dividendele plătite de o întreprindere, care este persoană juridică română sau persoană juridică cu sediul social în România, înființată potrivit legislației europene, unei persoane juridice rezidente într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau în unul dintre statele Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, ori unui sediu permanent al unei întreprinderi dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau dintr-un stat al Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, situat într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau al Asociației Europene a Liberului Schimb, sunt scutite de impozit, dacă persoana juridică străină beneficiară a dividendelor întrunește cumulativ următoarele condiții: 1. are una dintre formele de organizare prevăzute la art. 20 alin. (4); 2. în conformitate cu legislația fiscală a statului membru al Uniunii Europene sau a unuia dintre statele Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, este considerată a fi rezidentă a statului respectiv și, în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri încheiate cu un stat terț, nu se consideră că este rezident în scopul impunerii în afara Uniunii Europene sau Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei; 3. plătește, în conformitate cu legislația fiscală a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unuia dintre statele Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, impozit pe profit sau un impozit similar acestuia, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări; 4. deține minimum 10% din capitalul social al întreprinderii persoana juridică româna pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin 2 ani, care se încheie la data plății dividendului. Dacă beneficiarul dividendelor este un sediu permanent al unei persoane juridice rezidente într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat al Asociației Europene a Liberului Schimb, respectiv Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, situat într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau al Asociației Europene a Liberului Schimb, pentru acordarea acestei scutiri persoana juridică străină pentru care sediul permanent își desfășoară activitatea trebuie să întrunească cumulativ condițiile prevăzute la pct. 1 - 4. Pentru acordarea acestei scutiri, persoana juridică română care plătește dividendul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: 1. este o societate înființată în baza legii române și are una dintre următoarele forme de organizare: «societate pe acțiuni», «societate în comandită pe acțiuni», «societate cu răspundere limitată»; 2. plătește impozit pe profit, potrivit prevederilor titlului II, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări. Pentru acordarea acestei scutiri, persoana juridică cu sediul social în România, înființată potrivit legislației europene, care plătește dividendul, trebuie să plătească impozit pe profit, potrivit prevederilor titlului II, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări". Instanța de recurs s-a limitat a verifica incidența în cauză a prevederilor art. 117 lit. h) din C. fisc., pornind exclusiv de la terminologia folosită de "plata dividendelor", fără a avea în vedere că o astfel de condiție nu este prevăzută de legislația europeană. Astfel, în accepțiunea art. 5 alin. (1) din Directiva 90/435, pentru profiturile repartizate de filială către societatea mamă nu se datorează impozit pe dividende, atât timp cât sunt îndeplinite cerințele perioadei minime de 2 ani de deținere a participației societății-mamă în filială. Din cuprinsul textului sus-indicat, rezultă fără îndoială că este scutită de reținere la sursă a impozitului orice distribuire de profituri între filiale și societățile mamă, iar nu doar plata dividendelor, ca operațiune monetară, așa cum a reținut instanța de recurs, prin aplicarea exclusivă a art. 117 alin. (1) lit. h) din C. fisc., care, limitând în mod nejustificat dispozițiile art. 5 din Directiva mamă - filială, contravine dreptului european. Astfel, singura condiție obligatorie pe care Directiva mamă - filială o impune pentru incidența acestei scutiri de impozit este cea referitoare la acordarea statutului de societate mamă care, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Directiva mamă - filială, poate fi opțional condiționată de o perioadă minimă de deținere a acestei participații de 2 ani, o cerință impusă și de România cu ocazia transpunerii directive, care nu este pusă în dezbatere în prezenta cauză, fiind respectată de Societate. În schimb, nicio dispoziție legală din Directivă nu condiționează aplicarea scutirii de la impozitul prin reținere la sursă a profiturilor distribuite de societățile filială către societățile mamă de modul sau forma în care acestea sunt plătite, ca dividende plătite prin operațiuni monetare sau prin compensare, dare în plată, conversie în capital social etc. Prin urmare, conform art. 5 din Directiva mamă-filială, determinarea împrejurării dacă profitul distribuit de filială este sau nu scutit de la impozitul prin reținere la sursă nu se face prin raportare la criteriul modului în care se face plata dividendelor, așa cum a reținut instanța de recurs prin Decizia supusă revizuirii, în aplicarea art. 117 lit. h) din C. fisc., ci doar prin raportare la condiția deținerii de către societate mamă a unei cote minime de participație (de 25%) în acționariatului filialei pe o perioadă de minim 2 ani. De altfel, terminologia folosită de Directiva mamă-filială nu este deloc întâmplătoare, sensul larg al noțiunii de "distribuire a profiturilor" avut în vedere de legiuitorul european pentru a atrage incidența scutirii de impozitul prin reținere la sursă înglobând și dividendele, fără a se limita la acestea, acoperind, astfel, orice fel de distribuire de profituri. În speță, revizuenta, în cadrul ședinței Adunării Generale a Asociaților B. din data de 26 octombrie 2009, a decis repartizarea profitului realizat în cursul anilor 2004 - 2008 în valoare de 26.690.302,34 lei, sub formă de dividende, și distribuirea dividendelor către asociatul unic al Societății - B. În acest sens, dat fiind că reclamanta avea de încasat de la B. debite aferente unor facturi scadente, cele două societăți au decis compensarea contravalorii dividendelor datorate de către societate companiei germane cu valoarea facturilor neîncasate, motiv pentru care a fost încheiat Protocolul de compensare dividende aferente anilor 2004, 2005, 2006, 2007 și 2008 cu facturi neîncasate la data de 11 noiembrie 2009. În luna noiembrie 2009, având în vedere distribuirea și compensarea dividendelor în valoare totală de 26.690.302,34 lei, în conformitate cu prevederile art. 116 și art. 118 C. fisc., precum și a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 29 din 16 ianuarie 2002 privind ratificarea Convenției dintre România și Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe capital, semnată la Berlin la 4 iulie 2001, revizuenta a declarat impozitul pe dividendele distribuite și compensate în valoare de 1.334.515 lei, dispunând reținerea la sursă a acestuia în vederea virării acestuia la bugetul de stat. Din înscrisurile dosarului, rezultă că impozitul pe dividende la bugetul de stat, a fost achitat după cum urmează: suma de 801.536 lei a fost achitată prin ordinul de plată nr. 668 din 12 noiembrie 2009; suma de 124.882 lei a fost compensată cu contravaloarea impozitului pe dividend achitat suplimentar pentru dividendele de până în anul 2003; suma de 408.15,87 lei a fost compensată cu TVA de recuperat. Inițial, impozitul pe dividende a fost declarat și achitat de către revizuenta cu titlu de "impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice", iar nu cu titlu de "impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți - persoane juridice". Cu toate acestea, în urma unei corespondențe purtate cu organele fiscale, reclamanta a formulat o cerere rectificativă, iar stingerea obligației de plată a impozitului pe dividendele distribuite către B. a fost atestată de către organele fiscale prin emiterea Deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 14079 din 12 aprilie 2012. Așa fiind, Înalta Curte reține că modalitatea expresă de stingere a obligației de plată a dividendelor în valoare de 26.690.302,34 lei convenită de societatea-mamă și filială, potrivit Hotărârii A.G.A. și protocolului încheiat a fost compensarea, operațiune ce se include în noțiunea de "distribuire a profiturilor" utilizată de legislația europeană, și care dă naștere unui drept de creanță în sarcina societății-mamă în privința plății dividendelor, urmând ca plata acestora să fie un element subsecvent distribuirii. Or, ceea ce Directiva mamă-filială interzice, este impozitarea prin reținere la sursă a profiturilor distribuite, fără a condiționa însă această scutire de modul efectiv de plată a profiturilor distribuite, după repartizarea ca dividende. Prin urmare, condiționarea scutirii de impozit prin reținerea la sursă de plata dividendelor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 117 lit. h) din C. fisc., încalcă dreptul european, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 148 din Constituție, în respectarea principiului supremației Dreptului Uniunii Europene, care asigură prevalența acestuia asupra dreptului național, va înlătura de la aplicare norma națională care, prin incorecta și incompleta transpunere condiționează scutirea de impozit de condiția "plății dividendelor". În altă ordine de idei, cererea de revizuire este întemeiată și prin prisma încălcării principiului proporționalității între măsurile individuale dispuse și interesul general ce trebuie ocrotit, consacrat în dreptul european, ca o regulă generală menită să asigure un echilibru rezonabil între interesul general și drepturile subiective ori interesele private cu care acesta ar putea veni în concurs, în virtutea căruia măsurile dispuse de autoritățile fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil în vederea atingerii scopului de a urmări, preveni și împiedica în mod eficient afectarea bugetului statului sau al comunității. Or, în contextul factual și normativ expus mai sus, în condițiile în care autoritatea fiscală, prin Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 14079 din 12 aprilie 2012 a atestat stingerea obligației de plată a impozitului pe dividendele distribuite către societatea-mamă B., condiționarea restituirii impozitului pe dividende achitat de caracterul monetar al operațiunii constituie o povară excesivă impusă contribuabilului în raport cu scopul urmărit. În ceea ce privește cererea intimatei de reducere a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat. Față de toate considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire și va schimba în tot decizia atacată în sensul că va respinge recursurile, ca nefondate. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată, către revizuentă.