ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7489/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7489/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 20 ianuarie 2009, sub nr. 2092/3/2009, astfel cum a fost precizată

ulterior, la data de

17

februarie 2009, reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor și Municipiul

București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să soluționeze pe fond notificarea formulată de ei în baza Legii nr. 10/2001

și să oblige în solidar pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul

Finanțelor la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului-teren

în suprafață de 493 mp, situat în str. Z. nr. 22, sector 1 (fostă str. D. nr.

24).

Prin sentința civilă nr. 579 din 16

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca

neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin notificarea din 2001, reclamanții

au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București,

str. Z. nr. 22.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 1937, Angela Mornand a vândut lui E.A.Ș. o porțiune de teren situată pe

str. D. fostă A, din Parcul Mornand. Suprafața acestui imobil a fost de 508,30 mp.

În procesul-verbal de Carte funciară din

23 octombrie 1940 a fost înscrisă o suprafață de teren de 0,493 mp, loc viran, în

str. D. nr. 22, arătându-se că proveniența dreptului de proprietate este contractul

de vânzare susmenționat.

Direcția Impozite și Taxe Locale Sector

1 a arătat, prin adresa din 2006, în perioada 1942-1951 a fost impus ing. E.A.Ș.,

în str. D. nr. 24, cu teren viran de cea. 508 mp.

Din adresa din 2005 emisă de S.F.F.C.R.A.,

rezultă că în evidențele cadastrale din 1986, imobilul situat în str. Z. nr. 22,

sector 1 figurează ca fiind proprietatea particulară a unor terțe persoane, cu o

suprafață de 564 mp.

Din raportul de expertiză extrajudiciară,

depus în cadrul dosarului de notificare, rezultă că terenul ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare din 1937 a fost amplasat pe fosta str. D. nr.

24, în prezent str. Z., sector 1. S-a mai arătat prin același raport de expertiză

că fosta suprafață de 508,23 mp are în prezent următoarea desfășurare: 451,99 mp

la nr. 24A și 56,24 mp la nr. 24B.

În condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții

aveau obligația de a face dovada concomitentă a faptului că autorii lor au deținut

un imobil și ca acesta a preluat abuziv de stat, în sensul art. 2 din lege.

În cadrul dosarului de notificare, reclamanții

au făcut dovada că în patrimoniul lui E.A.Ș. a intrat, prin cumpărare, dreptul de

proprietate asupra unei suprafețe de teren situată la data cumpărării în str. D

fostă A, din Parcul Mornand, suprafața acestui imobil fiind de 508,30 mp.

Prin expertiza extrajudiciară, terenul

ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare a fost identificat ca

fiind situat în prezent pe str. Z..

Față de aceste aspecte, tribunalul a constatat

că ceea ce s-a solicitat prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 este

un alt imobil decât cel identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară, prin

notificare solicitându-se restituirea imobilului situat în str. Z. nr. 22, sector

a aceluiași imobil, aflat pe aceeași stradă, reclamanții nefacând însă dovada unui

titlu de proprietate, conform art. 23 Legea nr. 10/ 2001, cu privire la acest imobil.

Chiar dacă s-ar aprecia ca fiind o simplă

eroare materială, notificarea unui imobil aflat la un alt număr poștal, în sarcina

reclamanților cădea dovada preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce privește preluarea imobilului,

din actele dosarului de notificare rezultă că reclamanții au făcut dovada, prin

depunerea adresei din 2006 a Consiliul General al Municipiului București - Administrația

Fondului Imobiliar, că imobilul situat în str. Z. nr. 24 a făcut obiectul a două

decizii, respectiv din 1978, prin care s-a atribuit în folosința numiților Eseanu,

moștenitori ai cotei indivize de ½ din apartamentul, construit la această

adresă, cota parte indiviză din teren și decizia nr. 402/1984, prin care s-a preluat

cu plată în favoarea statului o cotă din apartament.

Prin urmare, nu s-a făcut nicio dovadă

a preluării imobilului de către stat de la autorul reclamanților, nici cu privire

la terenul notificat, din str. Z nr. 22, nici cu privire la terenul identificat

prin raportul de expertiză, respectiv cel din str. Z. nr. 24.

Preluarea de către stat a imobilului, în

condițiile în care, în prezent, acesta este intrat în circuitul civil, făcând obiectul

dreptului proprietate privată al unor persoane fizice, trebuia dovedită de reclamanți,

potrivit art. 1169 C. civ., neexistând în acest sens o prezumție legală.

Reclamanții asistați de apărător nu au

solicitat, conform principiului disponibilității, administrarea nici unei probe

pertinente și utile care să vizeze dovedirea preluării imobilului de către stat,

faptul că aceasta a fost o preluare abuzivă, identificarea topografică a terenului

notificat, situat în str. Z. nr. 22, astfel că tribunalul a apreciat că aceștia

nu au făcut dovada că terenul cândva deținut de autorul lor nu a făcut obiectul

unor acte juridice civile translative de proprietate, ci a fost preluat de stat.

Proba solicitată de reclamanți a vizat

doar evaluarea valorică a terenului notificat, probă ce a fost respinsă ca nefiind

utilă în condițiile în care Legea nr. 247/2005 prevede strict și limitativ care

sunt măsurile prin echivalent prin care se poate restitui un imobil.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 628A din 22

iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:

- a admis în parte contestația;

- a constatat că reclamanții au calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață

de 493 mp, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului,

în condițiile art. 16 Titlul VII Cap. V Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut

următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 1937 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, Angela Mornand a vândut d-lui ing.

E.A.Ș. o porțiune de teren situată în pe str. D fostă A, din Parcul Mornand. Suprafața

acestui imobil a fost de 508,30 mp, măsurată de ambele părți.

În procesul-verbal de Carte funciară din

23 octombrie 1940 a fost înscrisă o suprafață de teren de 0,493 mp, loc viran, în

str. D. nr. 22, arătându-se că proveniența dreptului de proprietate este contractul

de vânzare susmenționat.

Ing. E.A.Ș. a fost impus pentru imobilul

teren viran situat în D., parcul Mornand, cu o suprafață de circa 508 mp, conform

matricolei, aflată la dosar fond, aspect confirmat și de adresa emisă de Direcția

de taxe și impozite sector 1 București.

Pentru identificarea adresei actuale a

imobilului ce a aparținut autorului reclamanților a fost admisă proba cu expertiză

tehnică, iar conform raportului de expertiză întocmit la 12 aprilie 2010, în prezent

poziția terenului solicitat se află situată în str. Z. nr. 24A și cuprinde o suprafață

de 338,27 mp și 168,41 mp, fiind ocupat de două imobile edificate cu mult timp înainte.

Din adresa din 2006, rezultă că artera

de circulație care la nivelul anului 1947 poartă denumirea de str. Z., a purtat

următoarele denumiri: Str. A - parcelarea Mornand; Str. G.D.; Str. Ing. A.D..

Din confruntarea planurilor topografice,

rezultă că imobilul la care se referă procesul-verbal de carte funciară din 1940

reprezintă secțiuni din imobilul de pe strada Z. nr. 24A, la nivelul anului 1986

și imobilul de pe strada Z. cu nr. 26A.

Conform adresei din 2010, imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu reprezintă imobilul ce a purtat la nivelul anului 1940

adresa poștală str. D. nr. 22 și a făcut obiectul deciziei nr. 1486/1953 emisă de

fostul Sfat Popular al Raionului Stalin în baza Decretului nr. 111/1951, prin care

imobilul a trecut în proprietatea statului de la numitul E.A.Ș. pe adresa poștală

str. Z. nr. 24.

Ulterior, imobilul a fost consemnat în

evidențele cadastrale ale orașului București din 1986 pe adresa str. Z. nr. 24A,

cu teren în suprafață de 531 mp, din care 115 mp construcții, proprietate particulară.

De asemenea, se precizează că în anexa

4, ce constituie schița terenului din str. Z. nr. 24A, fost D nr. 24, este incorect

delimitat imobilul în litigiu cu adresa str. Z. nr. 24A și 24B, recomandându-se

refacerea raportului de expertiză, deoarece nu corespunde realității.

Urmare acestei adrese, s-a refăcut raportul

de expertiză, imobilul fiind identificat ca fiind situat în prezent la nr. 24A pe

str. Z., fiind imposibil de restituit în natură întrucât pe el este edificat, cu

mult timp în urmă, un imobil.

În raport de aceste probe administrate

în fața instanței de apel, curtea a apreciat că reclamanții au făcut dovada dreptului

de proprietate al autorului asupra imobilului ce în prezent poartă nr. 24A pe

str. Z. (fostă D nr. 24) și că menționarea în cuprinsul notificării și a cererii

de chemare în judecată a nr. 22 este o simplă eroare materială.

De altfel, rezultă cu certitudine că ceea

ce au solicitat apelanții prin notificare și prin prezenta cerere de chemare în

judecată este imobilul ce a aparținut autorului lor, E.A.Ș., în cuprinsul notificării

facându-se referire nu numai la str. Z nr. 22, ci și la actul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov din 1937.

De asemenea, reclamanții au făcut dovada

preluării abuzive a imobilului în litigiu, acesta fiind preluat în baza Decretului

nr. 111/1951 de la numitul E.A.Ș., conform deciziei nr. 1486/1953 emisă de fostul

Sfat Popular al Raionului Stalin.

Conform certificatului de calitate de moștenitor

din 2003 emis de BN Legitimus, de pe urma defunctului E.Ș.T. au rămas ca moștenitori

reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C.. Conform declarației de la dosar fond, tatăl reclamanților,

E.Ș.T., era cunoscut și sub numele de E.Ș. sau E.Ș.T., fiind vorba de una și aceeași

persoană.

Ca atare, reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de

493 mp, situat în str. Z. nr. 24A, identificat potrivit raportului de expertiză

întocmit în faza apelului.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005 -

art. 16 alin. (4)-(7) din Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu

este posibilă, situație ce se regăsește în speța de față, măsurile reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală,

pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare,

respectiv entităților învestite cu soluționarea notificărilor revenindu-le obligația

de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii

în această formă.

Pe cale de consecință, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai are competența de a stabili cuantumul

despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptățite, despăgubirile fiind cuantificate

de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu privire la acest

aspect este supusă cenzurii curții de apel în condițiile legii contenciosului administrativ

(art. 19 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005), astfel ca sub acest

aspect solicitarea apelanților-reclamanți nu este neîntemeiată.

Decizia curții de apel a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de toate părțile.

I. Recurenții-reclamanți E.A.Ș. și E.Ș.C.

au invocat următoarele motive:

nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În motivarea hotărârii recurate, instanța

nu a arătat de ce a înlăturat susținerile cu privire la aplicabilitatea Deciziei

în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

potrivit art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ..

Acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește aspectele legate de constatarea

calității reclamanților de persoane îndreptățite, precum și obligarea instituției

deținătoare de a emite în favoarea acestora propunerea de acordare a despăgubirilor

bănești pentru imobilul preluat abuziv, iar în ceea ce privește stabilirea cuantumului

despăgubirilor și obligația statului de a repara prejudiciul suferit prin preluarea

abuzivă, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 Protocolul 1 la Curții

Europene a Drepturilor Omului, arătându-se prioritatea aplicării acestor dispoziții

față de Legea nr. 247/2005, aspecte care nu au fost motivate de instanța de apel.

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007,

Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând asupra recursului în interesul legii,

a pus capăt practicii divergente și a decis că instanțele interne sunt competente

să statueze asupra fondului cererilor, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns

din partea autorităților administrative.

Or, la notificările formulate de reclamanți

atât în baza Legii nr. 10/2001, cât și în baza Legii nr. 247/2005, prin care au

solicitat despăgubiri în echivalent, primăria a refuzat în mod nejustificat să răspundă

prin emiterea unei decizii.

este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin decizia recurată, s-a reținut în mod

greșit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai are competenta

de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite.

Potrivit Deciziei în interesul legii

nr. XX/2007, instanțele interne sunt competente să statueze asupra fondului cererilor,

chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.

De asemenea, în considerentele Deciziei

în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

„deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și

cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire

a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerentă rezonabile,

pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la

care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă

restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil,

pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit

că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și

egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.

Prin urmare, în procedura de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum

se stabilește prin art. 11 alin. (2) Legea fundamentală."

În consecință, în situația în care instanțele

de judecată constată că legile interne, în speță Legea nr. 247/2005, încalcă pactele

și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte, conținând dispoziții mai favorabile decât acestea din urmă,

sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea

internațională mai favorabilă.

Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se acordă

sub formă de acțiuni la Fondul Proprietatea. Or, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat în nenumărate rânduri că Fondul Proprietatea nu funcționează

într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei compensații (cauza

Tovaru contra România - hotărârea din data de 12 octombrie 2006, cauza Davidescu

contra României - hotărârea din 16 noiembrie 2006).

Având în vedere că dreptul de proprietate

este ocrotit atât prin mijloace constituționale, dar și prin mijloace internaționale,

el fiind un drept fundamental, care stă la baza preeminentei statului de drept,

precum și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie

pentru judecătorul național, o dreaptă despăgubire în sensul art. 1 din Protocolul

1 la Convenție este reprezentată de contravaloarea imobilului, calculată de la momentul

introducerii cererii.

Prin raportare atât la normele juridice

din dreptul intern, în măsura în care acestea nu contravin Curții Europene a Drepturilor

Omului, precum și la definiția calității procesuale pasive, rezultă că singurul

subiect de drept care are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea

contravalorii imobilului litigios este Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant

al Statului Român. Aceasta întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului în

mod abuziv și având în vedere că, în prezent, există o imposibilitate obiectivă

de restituire în natură a acestui imobil, este de necontestat că Statul Român are

calitate procesuală pasivă, în considerarea culpei sale ce a generat o astfel de

situație.

Prin faptul juridic ilicit al Statului

Român, reprezentat de nereglementarea corespunzătoare a acordării despăgubirilor

prin echivalent în situația imposibilității restituirii în natură a imobilului preluat

abuziv, reclamanților le-a fost creat un prejudiciu, care, în baza răspunderii civile

delictuale, urmează a fi acoperit în limitele damnum emergens și lucrum cessans.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit, cu putere de precedent judiciar, că din moment ce în temeiul art. 1 Curții

Europene a Drepturilor Omului, fiecare stat contractant recunoaște drepturile apărate

de Convenție oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, atunci când încălcarea

unui asemenea drept se datorează legislatorului național, va fi angajată răspunderea

acelui stat.

Faptul juridic ilicit al Statului Român

se concretizează prin aceea că tot statul român, neîndeplinindu-și nici până în

prezent obligațiile pozitive ce îi reveneau prin organul său legislativ, a reglementat

o modalitate inechitabilă de reparare a prejudiciului cauzat foștilor proprietari

ai imobilelor preluate abuziv, modalitate ce este contrară atât Constituției României,

cât și standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, potrivit H.G. nr. 34/2009,

Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Roman ca subiect de drepturi și

obligații în fața instanțelor, iar printre atribuțiile Ministerului sunt prevăzute

și cele privind „coordonarea și administrarea veniturilor statului, precum și a

datoriei publice (...) inclusiv fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de

Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul de Proprietate se constituie sub forma unei

societăți de investiții deținută în întregime de Statul Roman și administrată de

Ministerul Finanțelor".

Instanțele naționale trebuie să se pronunțe

în concordanță cu deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului susmenționate,

în sensul de a obliga Statul Român la plata contravalorii imobilelor care nu pot

fi restituite în natură, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere

că într-un stat de drept trebuie să funcționeze principiul despăgubirii efective

a persoanelor care au fost deposedate abuziv de către stat.

II. Recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice

a

invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele

critici:

Instanța de apel a reținut, în mod eronat,

că reclamanții au făcut dovada preluării abuzive a imobilului litigios, în sensul

că acesta a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, de la numitul

E.A.Ș., conform deciziei nr. 1486/1953 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului

Stalin.

În realitate, imobilul în litigiu a fost

preluat de stat cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 402

din 13 martie 1984 a Consiliului Popular al Municipiului București, astfel cum rezultă

din adresa din 14 august 1996, cu respectarea cerințelor de ordin formal prevăzute

în acel act normativ, pe numele E.M., căsătorită I..

În condițiile în care totuși se va aprecia

că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, trebuie

avute în vedere Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care la

art. l pct. 2 stabilesc că „Imobilele cu destinația de locuință trecute ca atare

în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe

și care au fost preluate în proprietatea Statului cu respectarea legilor și decretelor

în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951,

Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative,

inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului."

Or, Decretul nr. 223/1974 se încadrează

în categoria actelor normative mai sus amintite și, prin urmare, preluarea imobilului

care a aparținut autorului reclamanților s-a efectuat cu titlu.

De asemenea, prin H.G. nr. 20/1995 s-au

definit imobilele naționalizate cu titlu ca „fiind acele imobile trecute în patrimoniul

statului prin aplicarea unor dispoziții legale".

Potrivit doctrinei, urmată de practica

instanțelor, titlul statului, așa cum este definit prin H.G. nr. 20/1995, implica

existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că

statul invocă un act normativ în vigoare la data naționalizării unui bun este suficientă

pentru ca aproprierea să fie considerată ca fiind realizată în baza unui titlu.

Prin urmare, este suficient ca un imobil

preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 să fie inclus în listele anexate

decretului pentru a putea fi considerat ca fiind preluat cu titlu, independent de

respectarea sau nerespectarea cerințelor de fond și formă impuse de acel decret

la vremea respectivă.

Având în vedere că reclamanții nu au făcut

dovada că terenul care a fost deținut de autorul lor nu a făcut obiectul unor acte

juridice civile translative de proprietate și, mai mult decât atât, având în vedere

că potrivit Deciziei nr. 402 din 13 martie 1984 emisă de Consiliului Popular al

Municipiului București imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu plată, instanța

de apel în mod eronat a constat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafața de 493 mp, astfel

cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

III. Recurentul-pârât Municipiul București

a invocat, în drept, dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Prin art. 22 Legea nr. 10/2001 s-a stabilit

că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.

Așadar, instanța de judecată nu se poate

subroga într-un drept pe care legiuitorul 1-a stabilit în sarcina unității deținătoare

și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă

nu a fost finalizată.

Notificarea reclamanților nu a fost soluționată

de către unitatea deținătoare, deoarece dosarul administrativ nu a fost completat

cu toate actele necesare.

Reclamanții nu și-au dovedit notificarea,

nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite.

Conform art. 22-23 Legea nr. 10/2001, notificarea

formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la

restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de actele doveditoare privind

calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior,

în condițiile legii.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate

revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului,

iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul

respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3

luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni

prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării

unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor

necesare în vederea susținerii notificării.

Or, la dosarul administrativ nu se regăsește

o situație juridică clară și la zi pentru imobilul în cauză identificat potrivit

raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească atât situația juridică,

cât și locativă la zi furnizată de I.C.R.A.L. și la Administrația Fondului Imobiliar

care administrează.

În ceea ce privește restituirea prin echivalent

a imobilului, față de dispozițiile din Legea nr. 247/2005 și ale O.U.G. nr. 81/2007,

unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a

acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune

o anumită sumă, ci, conform Legii nr. 10/2001, aceste obligații se limitează numai

la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile

legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit acestei din urmă legi -

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea echivalentă a imobilului

solicitat urmează a fi stabilită de către C.C.S.D..

Examinând recursurile exercitate în cauză,

în ordine impusă de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire Ia recursul pârâtului Municipiul

București:

Contrar susținerilor recurentului-pârât,

soluționând fondul notificării formulate de reclamanți, instanța de apel nu a încălcat

competența unității deținătoare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Este adevărat că prin art. 25 alin.

(1) Legea nr. 10/2001 s-a stabilit în sarcina unității deținătoare obligația de

a se pronunța, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra notificării

de restituire, în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Însă, în cazul în care unitatea deținătoare

refuză în mod nejustificat soluționarea notificării în termenul legal, instanța

de judecată este competentă să cenzureze acest refuz, soluționând ea, în mod direct,

fondul notificării, sens în care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe

prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, prin această decizie, secțiile

unite ale Înaltei Curți au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Din considerentele aceleiași decizii rezultă

că, soluționarea pe fond a contestației împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a notificării de restituire, respectiv a acțiunii persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a-i răspunde la notificare, presupune

ca instanța de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție ce i s-a acordat

prin lege, să cenzureze legalitatea și temeinicia deciziei/dispoziției contestate

sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare și să dispună ea

însăși, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legii, asupra

formei de reparație cuvenită persoanei îndreptățite, adică restituirea în natură

a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

desigur în forma și modalitatea prevăzute de lege.

Or, pronunțându-se pe fondul cererii de

restituire formulate prin notificarea reclamanților, în sensul recunoașterii calității

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel a acționat în limitele competenței

ce i-a fost recunoscută, în aplicarea art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, prin

Decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Nici criticile potrivit cărora nesoluționarea

notificării nu se datorează unui refuz nejustificat al unității deținătoare, ci

atitudinii culpabile a reclamanților, care nu au depus la dosarul administrativ

toate actele doveditoare, nu sunt fondate.

Faptul că documentația aferentă notificării

reclamanților ar fi fost incompletă nu justifica nesoluționarea notificării în termen

de 60 de zile de la înregistrare, cum greșit pretinde recurentul. Aceasta deoarece,

în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului

de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu poate opera decât atunci când entitatea

notificată, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea

sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris

persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de Ia primirea notificării,

necesitatea completării actelor doveditoare; în caz contrar, entitatea notificată

are obligația soluționării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza

actelor depuse.

Or, în speță, în absența comunicării reclamanților,

de către unitatea deținătoare, a necesității completării actelor doveditoare în

intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, nu se poate reține că a operat

prorogarea termenului de soluționare a notificării.

În consecință, recurentul-pârât avea obligația

de a se pronunța asupra notificării reclamanților în termen de 60 de zile de la

data înregistrării acesteia, pe baza actelor doveditoare depuse, obligație pe care

nu și-a îndeplinit-o, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat de restituire,

pe care instanța de judecată are competența să îl cenzureze, prin soluționarea pe

fond a notificării reclamanților, sens în care a procedat instanța de apel, făcând

astfel o aplicare corectă la speță a Deciziei în interesul legii nr. XX din 19

martie 2007.

În ce privește criticile relative la nedovedirea

de către reclamanți a dreptului de proprietate al autorului și a calității de moștenitor,

acestea nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Criticile menționate vizează reevaluarea

situației de fapt reținută de instanța de apel, în raport de dovezile administrate,

aceea că reclamanții au dovedit atât dreptul de proprietate al autorului asupra

imobilului notificat, cât și calitatea lor de moștenitori a defunctului proprietar;

or, pe acest aspect nu mai este posibilă cenzura instanței de recurs, față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ..

Aceasta deoarece, recursul este reglementat

în prezent ca o cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate exclusiv

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de

probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Recurentul-pârât a mai susținut că, în

cazul restituirii prin echivalent, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, competența unității deținătoare se limitează

la a face propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

urmând ca valoarea despăgubirilor să se stabilească în procedura acestui Titlu,

de către C.C.S.D..

Aceste susțineri sunt corecte, raportat

la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, instanța

de apel tocmai în sensul acestor dispoziții a procedat, stabilind dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

astfel că stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite reclamanților ca măsuri reparatorii

prin echivalent urmează a se face în procedura execuțională prevăzută de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

iar nu de către unitatea deținătoare.

În concluzie, reținând că nu sunt întrunite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin

raportare la criticile formulate de pârâtul Municipiul București, Înalta Curte va

respinge recursul acestei părți, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ..

II. Cu privire la recursul pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice:

Recurentul susține că instanța de apel

a reținut greșit ca fiind dovedită de către reclamanți preluarea abuzivă a imobilului

litigios de la autorul lor, în baza Decretului nr. 111/1951, în opinia sa, probele

administrate conducând la concluzia că preluarea s-a făcut în baza Decretului

nr. 223/1974, cu plată, de la o altă persoană decât autorul reclamanților.

Aceste critici nu pot fi analizate, deoarece

tind la reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în raport de

probele administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs, față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ..

Astfel, cazul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea verificarea aspectelor

de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai constituie motiv

de recurs, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, recurentul a susținut că titlul

statului asupra imobilului litigios este valabil, prin raportare la dispozițiile

art. I pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Faptul dacă titlul de preluare al statului

asupra imobilului litigios este sau nu valabil nu are, însă, nicio relevanță în

speța de față, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se acordă

persoanelor îndreptățite pentru imobilele preluate în mod abuziv, or noțiunea de

preluare abuzivă are în vedere deopotrivă preluările cu și fără titlu valabil, după

cum rezultă din art. 2 al Legii nr. 10/2001.

În consecință, criticile referitoare la

valabilitatea titlului statului, susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se impun a fi analizate.

În fine, recurentul a susținut și faptul

că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, deoarece

nu au făcut dovada că terenul care a aparținut autorului lor nu a făcut obiectul

unor acte juridice translative de proprietate înainte de data preluării, iar potrivit

probelor, în opinia sa, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu plată.

Aceste critici nu vizează, așadar, o problemă

de legalitate a hotărârii atacate, ci de temeinicie a acesteia, întrucât prin ele

se contestă, practic, situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma aprecierii

probelor administrate.

Or, așa cum s-a arătat deja, modul în care

instanța de apel a stabilit situația de fapt, în raport de probele administrate,

nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, după abrogarea pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

III. Cu privire Ia recursul reclamanților:

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat că decizia

recurată nu este motivată, deoarece instanța de apel nu a arătat argumentele pentru

care le-a înlăturat susținerile cu privire la aplicabilitatea în speță a Deciziei

în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care

s-a statuat asupra competenței instanței de judecată de a se pronunța asupra fondului

notificării în ipotezei absenței unui răspuns din partea autorităților administrative,

ipoteză pe care se întemeiază demersul lor judiciar.

Contrar însă susținerilor recurenților,

prin modul în care și-a motivat soluția pronunțată, analizând calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul litigios și forma de reparație

ce li se cuvine pentru acest imobil, instanța de apel nu a făcut altceva decât să

cerceteze fondul notificării de restituire formulată de reclamanți în baza Legii

nr. 10/2001 și nesoluționată de unitatea deținătoare, dând astfel eficiență Deciziei

în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivarea instanței de apel cu privire

la aplicabilitatea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 rezultă, așadar,

în mod implicit, din analizarea de către această instanță a condițiilor dreptului

la restituire impuse de legea specială de reparație, situație în care nu se poate

reține incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ..

hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, sub aspectul nestabilirii

cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată și al neobligării Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, nu este nici el

fondat, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ..

Contrar susținerilor recurenților, curtea

de apel a apreciat în mod corect că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

stabilirea cuantumului despăgubirilor nu se mai poate face de către instanța de

judecată, ci de C.C.S.D., în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

În cazul notificărilor nesoluționate până

la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile

învestite potrivit legii nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin

echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va

obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D., în baza raportului întocmit de evaluatori,

iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv

art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005,

procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri,

a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii:

- procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită

și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-restituirea în

natură și compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorie prin echivalent)

îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor;

- procedura derulată sub imperiul Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ,

a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de

C.C.S.D..

Prin urmare, entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv (art. 1 alin. (3) și art. 26 alin.

(1) Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005); în mod corespunzător,

nici instanța de judecată nu mai are competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

în procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziția

emisa de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare a notificării).

De asemenea, contrar susținerilor recurenților,

Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

justifică, competența instanței de judecată de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin această decizie s-a statuat că, în

aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În considerentele deciziei se face trimitere

la principiul plenitudinii de jurisdicție al instanței de judecată, dar nu în sensul

pretins de recurenți, ci în sensul că instanța de judecată trebuie să cenzureze

legalitatea și temeinicia deciziei/dispoziției contestate sau, după caz, a cererii

de restituire formulate prin notificare, dispunând ea însăși, în mod direct, în

măsura în care sunt îndeplinite condițiile legii, asupra formei de reparație cuvenită

persoanei îndreptățite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau,

după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dar în forma și modalitatea

prevăzute de lege.

Problema competenței instanțelor de judecată

de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut obiectul unui

alt recurs în interesul legii, cel soluționat de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007.

Prin această decizie în interesul legii

s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea

nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele deciziei menționate s-a

reținut că, așa cum reiese din primele două aliniate ale art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările

ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247, prin consemnarea

în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire,

ipoteză la care se referă alin. l, și notificările care nu erau încă soluționate

într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul

alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele

cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Referindu-se la notificările soluționate

înainte de intrarea în vigoare a noii legi, Înalta Curte a arătat că, în cazul în

care contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea

acestora, instanțele se vor pronunța în limitele învestirii lor, în baza principiului

plenitudinii de competență.

În concluzie, raportat la Decizia în interesul

legii nr. 52 din 4 iunie 2007, urmează a se reține că, doar în cazul contestațiilor

ce privesc notificări soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

instanța de judecată, în baza principiului plenitudinii de competență, are a se

pronunța și asupra întinderii măsurilor reparatorii, în măsura în care contestația

privește și acest aspect.

Or, în speță, nu este vorba despre o notificare

soluționată până la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv de o decizie/dispoziție

emisă anterior acestei date și contestată în termenul prevăzut de art. 26 al Legii

nr. 10/2001, ci despre o notificare care nu fusese încă soluționată la data intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Reclamanții au dedus judecății o contestație

împotriva refuzului de restituire, dedus din nesolutionarea notificării lor de către

unitatea deținătoare până la data sesizării instanței – 20 ianuarie 2009, astfel

că notificarea nefiind soluționată până la data intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, instanța nu mai are competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

aceasta revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că

cererea lor de obligare directă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv trebuia admisă în baza

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

pe care în mod nelegal instanța de apel nu 1-a aplicat cu prioritate în raport cu

legea internă, nerespectând astfel dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție,

la care se face trimitere și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din

Constituția României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului,

în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, principiul

priorității normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română

conține dispoziții mai favorabile și că la acest principiu constituțional se face

trimitere în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pentru rezolvarea

conflictului ce poate apărea între Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În speță, însă, nu se poate reține vreun

conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, și dreptul

european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor

Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului susmenționat din Constituție, ca

urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Pentru a putea invoca prevederile art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională

și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun" în sensul textului

convențional menționat, la data sesizării instanței, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, conform jurisprudenței constante

a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun" poate cuprinde atât

„bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire

la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a le vedea concretizate.

Potrivit principiilor ce se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune

existența unei dispoziții administrative sau judecătorești definitive prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

„Speranța legitimă", în schimb, presupune

ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă

în dreptul intern.

În speță, la momentul sesizării instanței,

în cadrul contestației la refuzul de soluționare a notificării, întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, reclamanții nu au un „bun actual", pentru

că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate.

Ei au inițiat doar o procedură administrativă

prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru

bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă

astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamanții nu se pot prevala nici de o

speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire", în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care reclamanții ar putea-o invoca, este

o creanță sub condiție.

Problema întrunirii condițiilor legale

pentru restituirea imobilului este soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar

întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, la momentul sesizării instanței

de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru

a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

În aceste circumstanțe, obligarea statului

român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile

oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită,

devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu au un bun și nici o

creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță

legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Nici constatarea nefuncționalității Fondului

Proprietatea în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curții Europene a

Drepturilor Omului în cauze împotriva României nu poate justifica tragerea la răspundere

a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Procedura în fața Fondului este o procedură

execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei

Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului,

în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în

mod eficient și la timp executarea hotărârilor 'judecătorești prin ca