ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1850/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1850/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1850/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de

26 iunie 2015 (data depunerii acțiunii la poștă,

menționată pe plicul aflat la dosarul judecătoriei Iași)

și înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 1

iulie 2015, sub nr. x/245/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul

B., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunțat

să dispună desfacerea căsătoriei părților,

revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, acela de

C., exercitarea exclusiva a autorității părintești privind

pe minora D., stabilirea locuinței la mamă și obligarea

pârâtului la plata pensiei de întreținere.

Pârâtul B. a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat desfacerea

căsătoriei, exercitarea în comun a autorității

părintești cu privire la minora D., stabilirea domiciliului minorei

la pârâtul-reclamant, obligarea reclamantei-pârâte la plata pensiei de

întreținere pentru minoră și revenirea la numele anterior

căsătoriei.

Prin

Sentința civilă nr 3102 pronunțată la data de 14 martie

2016, Judecătoria Iași, reținând că reclamanta

locuiește în localitatea Fălticeni, județul Suceava și în

raport de dispozițiile art. 914 alin. (1) C. proc. civ. (actualul art. 915

alin. (1) C. proc. civ.) a admis excepția necompetenței teritoriale a

Judecătoriei Iași, invocată din oficiu, și a declinat

cererea, spre competenta soluționare, Judecătoriei Fălticeni.

Judecătoria

Iași a avut în vedere prevederile textul legal anterior menționat

potrivit cărora, dacă soții nu au avut locuință

comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în

circumscripția judecătoriei m care se află cea din urmă

locuință comună, cererea de divorț este de competența

judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința

pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele

române sunt competente internațional, este competentă

judecătoria în circumscripția căreia își are locuința

reclamantul.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Fălticeni, la data de 1 iunie

2016, sub nr. x/245/2015.

Prin

Sentința civilă nr. 1361 din data de 16 august 2016, Judecătoria

Fălticeni a admis excepția necompetenței teritoriale a

Judecătoriei Fălticeni, județul Suceava, a declinat

competența de soluționare a cauzei la Judecătoria Iași,

județul Iași, a suspendai din oficiu judecarea cauzei și a

dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și

Justiție pentru -soluționarea conflictului negativ de

competență.

Pentru a

hotărî astfel, Judecătoria Fălticeni a reținut, pe de o

parte, dispozițiile art. 915 C. proc. civ. și împrejurarea că

ultimul domiciliu comun al soților a fost în comuna Sinești,

Județul Iași, iar reclamanta-pârâtă locuiește, în prezent,

fără forme legale, în comuna Rișca, Județul Suceava.

Pe altă

parte, Judecătoria Fălticeni a avut în vedere că, prin Decizia

nr. 908 din 26 martie 2015, pronunțată de Secția I civilă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

supremă a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 914

alin. (2) C. proc. civ. (devenit art. 915 după modificarea Legii nr.

134/2010), dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuința în

țară, părțile pot conveni să introducă cererea de

divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unul astfel de

acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei

Sectorului 5.

S-a

arătat că, cu acest prilej, Înalta Curte a statuat că, în ceea

ce privește acordul de voință al părților cu privire

la instanța competentă să judece cererea de divorț. Codul

de procedură civilă nu cere ca acest acord să fie dat expres, în

cadrul aceluiași înscris, el putând rezulta și din indicarea

aceleiași instanțe realizată chiar separat, dar neechivoc, de fiecare

dintre părți.

A mai

reținut instanța că, în speța de față,

reclamanta, odată cu introducerea acțiunii de divorț, și-a

manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de

Judecătoria Iași, în a cărei rază teritorială s-a

aflat ultimul domiciliu comun al soților, nefiind relevante

circumstanțele în care reclamanta-pârâtă, în prezent, locuiește

cu un alt bărbat și copilul născut din această

relație, într-o localitate aflată în circumscripția teritorială

a altei instanțe, respectiv Judecătoria Fălticeni.

De asemenea,

a constatat că pârâtul, la rândul său, prin cererea

reconvențională formulată și adresată, de asemenea,

Judecătoriei Iași, și-a manifestat similar voința și

nu a invocat necompetența teritorială a Judecătoriei Iași,

nici după completarea cererii reconvenționale depuse în fața

Judecătoriei Fălticeni, prin care a solicitat stabilirea unui program

de vizitare al minorei D. și constatarea faptului că nu este

tatăl biologic al minorei, născută la 27 martie 2016 din

relația reclamantei-pârâte cu numitul E.

Învestită

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Iași, în considerarea celor ce succed:

Dispozițiile

art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ

de competență atunci când două sau mai multe instanțe

și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces

sau, în căzui declinărilor succesive, dacă ultima

instanță învestită își declină la rândul său

competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au

declarat necompetente.

Astfel,

Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, judecătoria Iași

și Judecătoria Fălticeni și-au declinat reciproc

competența de soluționare a pricinii privind pe

reclamanta-pârâtă A. și pe pârâtul-reclamant B., având a obiect

"divorț cu minori".

În ceea ce

privește invocarea excepție de necompetență

teritorială de către Judecătoria Iași, se constată

că, deși potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc.

civ., necompetență materială și teritorială de ordine

publică trebuie invocată de părți ori de către

judecător la primul termen la care părțile sunt legal citate în

fața primei instanțe, aceasta a invocat excepția abia la al

doilea termen de judecată, care nu a fost acordat în vederea

verificării competenței în condițiile art. 131 alin. (2) C.

proc. civ. care statuează că, în mod excepțional, în cazul în

care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe

suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția

părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Se

reține că la primul termen de judecată, respectiv în

ședința din data de 8 decembrie 2015, excepția

necompetenței teritoriale putea fi invocată din oficiu, având în

vedere că, pentru acel termen de judecată, părțile au fost

legal citate, iar la dosar exista depusă ancheta socială din care

rezulta că reclamanta este plecată împreună cu minora în comuna

Fălticeni, iar pârâtul este în continuare plecat în Italia.

Prin urmare,

având în vedere că instanța de nu a invocat excepția în

condițiile prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., deși

erau îndeplinite cerințele legale pentru o putea invoca, precum și

că termenul de judecată ulterior (1 martie 2016), la care a fost aceasta

a fost invocata, nu a fost acordat în scopul prevăzut de art. 132 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că a operat decăderea

din dreptul de invocare a excepției necompetenței teritoriale.

Cu toate

că aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea soluției, în

sensul stabilirii competenței în favoarea Judecătoriei Iași,

este de reținut că această soluție se verifică și

prin raportare la norma care a general conflictul negativ de

competență, respectiv art. 915 C. proc. civ.

Potrivit

reglementării din Cartea a VI-a "Proceduri speciale", Titlul I,

Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art.

915 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de divorț este de

competența judecătoriei în circumscripția căreia se

află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă

niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția

judecătoriei în care se află cea din urmă locuință

comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția

căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința

în țară și instanțele române sunt competente

internațional este competenta judecătoria în circumscripția

căreia își are domiciliul reclamantul".

Textul

procedural mai sus evocat stabilește o competență materială

în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta

revine judecătoriei, iar, în ceea ce privește competența

teritorială, statuează o competență absolută,

specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative

și de strictă interpretare.

Determinarea

instanței competente să soluționeze cererea dedusă

judecății trebuie făcută prin raportare la data

formulării acțiunii, iar nu la o dată ulterioară, chiar

dacă intervin modificări în ceea ce privește domiciliul

părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile

art. 107 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că "instanța

rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior

sesizării, pârâtul își schimba domiciliul sau sediul".

Alin. (2) al

art. 107 C. proc. civ. reglementează momentul determinării

instanței competente, respectiv acela al sesizării instanței,

astfel că, coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 915 alin.

(1) C. proc. civ., rezultă că, în situația de față,

sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul

reclamantei-pârâte.

Se

constată că, astfel cum rezultă din declarația

părților, din data de 16 august 2016, aflată la dosarul

Judecătoriei Fălticeni, ultima locuință comună a

soților a fost în sat Osoi, comuna Sinești, județul Iași,

domiciliu părăsit de către recurenta-reclamanta în luna ianuarie

2016.

Totodată,

se mai reține și că, prin cererea de învestire a instanței,

reclamanta a arătat că, împreună cu soțul și minora, a

locuit o perioadă de timp în străinătate, lucrând în afara țării,

iar, pe fondul deteriorării relațiilor dintre soți, doar ea

și minora au revenit în țară, iar, prin cererea

reconvențională depusă la dosar, pârâtul-reclamant a precizat

că locuiește în Italia, aspect necontestat și care rezultă

și din înscrisurile aflate la dosar, unde o perioadă de timp au

locuit și reclamanta-pârâtă și minora, care, însă, începând

cu luna ianuarie 2015, s-au întors în țară.

Așadar,

împrejurările că, ulterior datei formulării cererii de chemare

în judecată, prin ancheta socială din data de 24 noiembrie 2015, s-a

reținut că "în prezent d-na A. este plecată din localitate

împreună cu minora D., în comuna Fălticeni, Județul

Suceava", precum și că reclamanta-pârâtă a arătat, la

termenul de judecată din data de 1 martie 2015, că la acel moment

locuiește în comuna Fălticeni nu au nicio relevanță juridica

în raport de considerentele mai sus arătate.

Astfel, în

raport de cele anterior enunțate, Înalta Curte constată că, la

data învestirii instanței de judecată, acțiunea fiind

formulată la data de 26 iunie 2015 (data poștei) și

înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 1 iulie 2015,

reclamanta-pârâtă domiciliată în România, sat Osoi, comuna

Sinești, județul Iași, adresă la care se află și

ultima locuință comună a soților, iar pârâtul-reclamant

locuia în Italia.

Pe de

altă parte, Înalta Curte mai reține și că prevederile art.

915 alin. (2) C. proc. civ., reținute de către Judecătoria

Fălticeni, nu sunt aplicabile cauzei pendinte, întrucât acordul

părților cu privire la judecătoria care urmează să

soluționeze divorțul intervine doar în situația în care niciuna

dintre părți nu are locuința în țară, ceea ce nu se

verifică în prezenta pricină, având în vedere că

reclamanta-pârâtă are domiciliul în România.

Înalta Curte

constă că, în prezentul litigiu, atât ultima locuință

comună a soților, cât și domiciliul reclamantei-pârâte de la

data sesizării instanței, se află în circumscripția

Judecătoriei Iași, respectiv în sat Osoi, comuna Sinești,

județul Iași și, apreciind că devin incidente dispozițiile

statuate de teza I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Iași, în circumscripția căreia se află ultima

locuință comună a soților.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - NN