ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1815/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1815/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1815/2016

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 8 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanții A.

și B. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SC

"C." SA, prin hotărârea ce se va pronunța să

dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a

construcției situate în localitatea Techirghiol, județul

Constanța, imobil cunoscut sub denumirea de "D." și, în

măsura în care instanța va aprecia cererea anterioară

întemeiată, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de

500 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea

obligației de restituire.

Tot prin acțiune,

cele două reclamante l-au chemat în judecată și pe E., în

calitate de intervenient în nume propriu, în baza art. 57 C. proc. civ., având

în vedere că și această persoană are dreptul la măsuri

reparatorii pentru imobil, potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin

Sentința civilă nr. 1077 din 27 octombrie 2009 Tribunalul

Constanța a respins acțiunea reclamantelor și cererea de

intervenție în interes propriu ca nefondate, considerând că nu

există identitate între imobilul notificat și cel existent în prezent

pe teren și aflat în proprietatea SC "C." SA Constanța.

Prin Decizia

civilă nr. 56/C din 24 aprilie 2012 Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, a admis apelurile declarate de apelantele reclamante

și de apelantul intervenient intimat în contradictoriu cu intimatele

pârâte SC "C." SA Constanța prin lichidator F. și SC

"G." SRL Constanța, a schimbat în tot hotărârea

apelată în sensul că a admis cererile principală și de

intervenție în interes propriu, a obligat pârâta SC "C." SA

să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul din

Techirghiol, și să înainteze propunerea Comisiei Centrale de Acordare

a Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând

cererea de restituire în natură a imobilului.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul E. criticând faptul

că în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt

incidente în cauză dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001. A susținut recurentul că nu s-a ținut cont de faptul

că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat și,

pe cale de consecință, titlul exhibat de intimata SC G. SRL provine

de la un neproprietar.

Recurentul a

apreciat că această societate, despre care a aflat că a preluat

imobilul abia la data de 27 septembrie 2011, este continuatorul juridic al SC

C. SA, care la rândul ei nu a adus la cunoștința instanței

faptul că a înstrăinat imobilul încă din anul 2006.

Prin Decizia

civilă nr. 1171 din 08 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul cu consecința

casării hotărârii recurate și trimiterii cauzei, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a

pronunța această soluție instanța supremă a

reținut că pe parcursul judecății recursului s-a relevat

situația radierii intimatei SC C. SRL la data de 13 februarie 2012,

constatându-se că la data pronunțării deciziei de apel atacate -

24 aprilie 2012 - această pârâtă era lipsită de capacitate de

folosință, urmare închiderii procedurii falimentului și radierii

(astfel cum a reieșit din adresa de furnizare informații nr. 169164

emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului).

Instanța

supremă a apreciat că, date fiind dispozițiile art. 5 alin. (2)

din Decretul nr. 31/1954 privitoare la persoanele fizice și juridice

(potrivit cărora capacitatea de folosință este capacitatea de a

avea drepturi și obligații), intimata nu mai avea, la data

soluționării apelurilor, capacitate procesuală de

folosință - adică acea aptitudine a unei persoane de a avea

drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.

În aceste

condiții, față de dispozițiile art. 312 alin. (1), (3)

și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 306

alin. (2) C. proc. civ., s-a admis recursul intervenientului, s-a casat decizia

atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel

Constanța.

În raport de

prevederile art. 315 C. proc. civ. s-a dispus, totodată, ca, în

rejudecare, instanța de apel să verifice și să

stabilească, cu prioritate, cadrul procesual pasiv, luând în considerare

că intimata-pârâtă SC C. SA nu mai există ca persoană

juridică și să aibă în vedere aplicarea prin analogie, în

lipsa unor dispoziții exprese care să reglementeze ipoteza

încetării activității persoanei juridice ulterior intrării

în vigoare a legii reparatorii, a dispozițiilor Titlului I, art. IV din

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și

justiție potrivit cărora " (1) În cazul în care, la data

intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială

prevăzută la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin

prezentul titlu, și-a încetat activitatea ca persoană juridică,

competența de soluționare a cererii de restituire revine

entității care a exercitat, în numele statului, calitatea de

acționar la respectiva societate comercială.", rațiunea

textului păstrându-se și în situația pendinte.

S-a dispus ca

rejudecarea apelurilor să se facă după stabilirea cadrului procesual

pasiv, urmând a se analiza, ca apărări, și motivele de recurs a

căror examinare de către Înalta Curte nu a fost posibilă

față de constatarea nulității deciziei recurate urmare

admiterii excepției lipsei capacității procesuale de

folosință a intimatei-pârâte SC C. SA.

Prin Decizia

civilă nr. 29 C din 21 martie 2016 Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, a admis apelurile formulate de reclamantele A.

și B., precum și de intervenientul E., continuat de succesoarea

acestuia, H., împotriva Sentinței civile nr. 1077 din 27 octombrie 2009 în

contradictoriu cu intimatele pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului și SC "G." SRL, a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a admis cererea principală și cererea

de intervenție în interes propriu și a obligat pârâtele să

restituie reclamantelor și intervenientei, în natură, imobilul situat

în orașul Techirghiol, - identificat ca fiind corpul C2

("Administrație financiară") în planul de situație -

Anexa 2 a raportului de expertiză efectuat de dl. expert I., situat pe

lotul 2 în suprafață de 603 mp.; a obligat pe intimata pârâtă

A.A.A.S. București la plata sumei de 6.080 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată către intervenienta H.

Pornind de la

îndrumările obligatorii ale instanței de recurs, în rejudecare,

instanța de apel a pus mai întâi în discuția contradictorie a

părților cadrul procesual, procedând la identificarea

entității care urmează a prelua în acest litigiu poziția

avută de SC C. SRL (a cărei modificare de structură în capitalul

social, din societate pe acțiuni în societate cu răspundere

limitată, a operat mai înainte de radiere), iar la termenul din 9 martie

2015 s-a stabilit că intimata pârâtă în cauză este Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului.

Această

statuare a pornit de la datele furnizate de către O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Constanța prin adresa din 21 ianuarie 2015 care au arătat

că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 SC C. SRL a fost

societate cu capital majoritar de stat, Fondul Proprietății de Stat

și, ulterior, Administrația Participațiilor Statului figurând ca

acționari majoritari, cu peste 98% cota de participație la capitalul

societății. Această situație a durat până în luna

octombrie 2002, când prin actul adițional înscris la O.R.C. Constanța

sub nr. 31619 din 26 noiembrie 2002 societatea este privatizată, întregul

pachet de acțiuni trecând în sfera acționarilor persoane fizice -

A.P.A.P.S. transferând cele 73.939 acțiuni deținute.

Având în

vedere că A.P.A.P.S. a fost desființată potrivit art. 1 alin.

(2) din O.U.G. nr. 23/2004, modificată prin Legea nr. 192/2013 și

că la data reluării judecății drepturile și

obligațiile acestei foste entități au fost preluate de actuala

Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului, prin încheierea sus-menționată

aceasta din urmă a fost transpusă în drepturile și

obligațiile procesuale ale SC C. SRL.

Au fost

înlăturate argumentele AAAS evocate prin întâmpinarea depusă în acest

stadiu procedural, vizând lipsa calității sale procesuale pasive,

considerându-se că ele se îndepărtează de dispozițiile cu

caracter obligatoriu ale instanței supreme, dar și de

raționamentul dezvoltat în stabilirea calității de având cauza

în acest proces. S-a apreciat nerelevant faptul că AAAS nu se

consideră culpabilă de nesoluționarea notificării în acest

caz, pentru că introducerea sa în cauză nu s-a bazat pe vreo

culpă a entității, ci pe împrejurarea că - dată fiind

situația evocată - ea a preluat obligațiile decurgând din

calitatea de unitate deținătoare a SC C. SRL Nu era așadar

necesar să existe o notificare distinctă, adresată

autorității statului învestite cu procedurile de privatizare, devreme

ce, la data depunerii notificării, societatea era încă una cu capital

majoritar de stat, având toate obligațiile conferite de legea

specială pentru a rezolva singură pretențiile persoanelor care

s-au considerat îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii

nr. 10/2001. Nesoluționarea într-un termen rezonabil a acestor

notificări nu-l poate prejudicia pe notificator, iar această chestiune

a fost deja tranșată prin Decizia de recurs în interesul legii nr.

XX/2007 a instanței supreme.

Astfel fiind,

s-a apreciat că intimată pârâtă în acest proces este, în locul

SC C. SRL, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Instanța

de apel a constatat, totodată, că de la momentul sesizării în

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

până la data reluării judecății în apel a fost

modificată situația juridică avută în vedere prin Decizia

nr. 56/C din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, în sensul

că prin Sentința civilă nr. 6494 din 07 mai 2013 a

Judecătoriei Constanța, pronunțată în Dosarul x/118/2012*,

definitivă conform Deciziei nr. 534 din 10 octombrie 2013 a Tribunalului Constanța,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 20 octombrie 2006 între SC C. prin lichidator și SC G. SRL

pentru construcția "Centrul de cazare" cu suprafață

construită la sol de 301,31 mp, format din corpul C1 imobil de birouri

și corpul C2 magazii, situat în Techirghiol.

Instanța

de apel a apreciat că, astfel, a fost sistată controversa

generată de imposibilitatea retrocedării în natură a imobilului,

în măsura în care reclamantele și intervenientul în interes propriu

ar fi îndreptățiți la o atare măsură (chestiune care a

făcut de altfel parte din motivația recursului). Cum constatarea

nulității absolute a actului juridic translativ de drepturi produce

efecte ex tunc, s-a considerat de către instanța de apel că

pârâtele sunt chemate să restituie bunul notificatorilor dacă se

stabilește, în baza probelor, că au calitatea de persoane

îndreptățite.

O altă

modificare intervenită în proces a fost cea determinată de survenirea

decesului, la 06 aprilie 2015, a intervenientului în interes propriu, E.

și introducerea în cauză, în calitate de succesoare legală, a

numitei H.

Asupra

fondului apelurilor formulate, instanța a reținut că a fost

tranșată chestiunea calității reclamantelor A. și B.,

ca și cea a intervenientului în interes propriu E. (al cărui demers a

fost continuat de succesoarea H.), de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparținut autoarei comune

C., ea nefăcând obiectul vreunei căi de atac în primul ciclu al

judecății.

În acest sens

au fost reluate de către instanța de apel statuările potrivit

cărora imobilul situat în Techirghiol, județul Constanța

(cunoscut la acea dată ca fiind "J." și compus din teren în

suprafață de 2.000 mp teren, cu o singură construcție

formată din două camere și sală), care a aparținut

inițial lui K., a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 939 din 14 martie 1921 la Tribunalul Constanța de

către sora acestuia, L.

Moștenitoarele

autoarei L. au fost cele două fiice ale acesteia, M. și N.;

succesoarele în drepturi ale acestor două persoane sunt: pentru M., cele

două fiice ale ei, reclamantele A. și B.; pentru N., copiii O.

și P., la rândul lor decedați, ultimul dintre ei fără

moștenitori, iar prima cu unicul moștenitor E., chemat în judecată

de reclamante, în calitate de intervenient în nume propriu.

După

decesul numitei L., cele două fiice ale acesteia au transformat imobilul

într-un complex balnear de tratament cu nămol, schimbându-i denumirea în

Vila "(...)", compusă din 3 corpuri de clădire, astfel: un

corp parter și etaj compus din 19 camere; un corp cu 12 cabine cu băi

de nămol și un alt corp cu două camere și sală pentru

personalul care deservea acest complex balnear. Reclamantele au susținut

că imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950

și după acest an complexul a trecut în administrarea Sfatului Popular

Regional Dobrogea, secția Gospodărire Locală.

Curtea de

apel a constatat, în raport de înscrisurile depuse, că în baza

notificării înregistrate la B.E.J. Q. sub nr. 116 din 2 iulie 2001 și

respectiv sub nr. 55 din 03 iulie 2001 la unitatea deținătoare,

precum și notificării înregistrate sub nr. 1884 din 08 noiembrie 2001

la BEJ R., Primăria orașului Techirghiol a emis inițial

dispoziția nr. 214/2002, prin care a restituit în natură lui B., A.

și O un teren situat în str. (...), de 1.950 mp, cu

vecinătățile indicate în cuprinsul actului; dispoziția a

menționat că notificatorii se vor subroga în drepturile statului

conform art. 14 din Legea nr. 10/2001, urmând ca pentru clădirile

existente pe acest teren să se adreseze titularilor dreptului de

proprietate asupra lor.

Ulterior,

autoritatea locală a "modificat" această dispoziție,

emițând-o pe cea înregistrată din 26 martie 2002. Această

ultimă decizie nu a mai fost însoțită de un alt plan de

amplasament față de cel întocmit cu ocazia dispoziției

anterioare, în rejudecare fiind depusă, pentru termenul din 23 noiembrie

2015, doar documentația realizată în urma solicitării

reclamantelor de punere în posesie asupra terenului.

Potrivit

acestei din urmă dispoziții, notificatorii menționați au

primit tot suprafața de 1.950 mp teren situat la adresele str. (...), dar

explicitată ca fiind compusă din: teren de 1.242,32 mp conform

contractului de concesiune 1361/2001 (în fapt, de 1.223,61 mp) astfel cum

rezultă din încheierea de carte funciară, suprafață

construită și aferentă vilei "(...)" și teren de

726,39 mp din care suprafață construită de 209,72 mp și

aferentă clădirii aparținând C. SA.

Totodată,

pe parcursul judecății înseși reclamantele au susținut

că SC S. SRL a emis o decizie nr. 20 din 02 octombrie 2006, privind

restituirea în natură a imobilului construcție Vila

"(...)", situată în Techirghiol, (care făcuse inițial

obiectul contractului de leasing imobiliar cu clauză de cumpărare

încheiat sub nr. 443 din 14 noiembrie 2000 între SC C. și această

societate, finalizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 iulie

2001).

În aceste

condiții s-a lămurit faptul că în prezenta cauză obiect al

litigiului îl mai constituie cea de-a doua construcție principală

situată pe terenul retrocedat, anume clădirea în care a

funcționat până în anul 2000 Administrația Finanțelor

Publice Techirghiol, care între timp a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 20 octombrie 2006 ca "Birou Cazare",

și care a fost identificată prin expertiza tehnică

imobiliară I., ca fiind situată pe lotul nr. 2, în

suprafață de 603 mp, din planul de delimitare și amplasament al

Dispoziției nr. 219/2002.

Probatoriul a

fost cantonat în a se dovedi apartenența acestui corp de clădire

foștilor proprietari, dat fiind faptul că în anexa Decretului nr.

92/1950, de preluare a bunului în proprietatea statului, se

menționează la poziția 131 Techirghiol "imobil

complet", în timp ce matricolele fiscale de impozit pe clădiri,

relevate anterior anului de preluare, au făcut trimitere la mai multe

imobile aparținând M. și N. Mai mult, după data trecerii în

proprietatea statului au fost efectuate modificări asupra acestor imobile,

fiind necesar a se identifica dacă a fost păstrată vechea

structură a imobilului astfel preluat (art. 19 din Legea 10/2001) sau,

dimpotrivă, solicitarea de retrocedare privește un edificiu care nu a

aparținut niciodată autorilor reclamanților și

intervenientului, edificat pe locul fostei proprietăți (art. 10 alin.

(8) din lege).

În rejudecare

instanța de apel a apreciat că ipoteza instanței de fond privind

lipsa de identitate a clădirii vechi cu cea actuală nu este pe deplin

confirmată.

În acest sens

a reținut că fosta proprietate a L. viza, pe același teren, mai

multe corpuri de construcție înregistrate distinct în registrele fiscale.

La nr.

matricol 58 se afla construcția din str. (...) (fosta titulatură a

actualei străzi), compusă din parter și etaj cu câte 9 camere -

identificat în prezent a fi fosta Vila (...) (Vila (...) restituită în

natură reclamanților și intervenientului).

La

numărul matricol 57 din registrele fiscale contemporane înregistrării

anterioare era consemnat "imobil construit din piatră și

cărămidă și acoperit cu eternită, compus din 12 cabine

cu câte o baie, fiecare cabină având băi calde cu nămol în

timpul sezonului". Prin adresa din 22 mai 1996 a Circumscripției

Fiscale Techirghiol se certifică faptul că această

construcție aflată la matricola 2 sub nr. 57 a figurat ca atare în

perioada 1942 - 1947 ca proprietate a numitelor N. și M.

Fosta

proprietate mai avea încă o anexă de două camere"ce se

închiriază în sezon, mobilat", regăsită ca anexa III în

descrierea imobilului de la nr. matricol 58.

Această

structură, de trei corpuri, a proprietății preluate de stat este

confirmată prin adeverința din 7 mai 1998 emisă de Orașul

Techirghiol și adresa din 14 iulie 2010.

Cu privire la

identitatea între imobilul notificat de reclamante și intervenient ca

fiind "D." (anexa II menționată în notificare) și

clădirea care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost

deținută de SC "C." SA, ulterior vândută în 2006,

instanța de apel a reținut că, potrivit adresei nr. 862 din 30

ianuarie 2011 a Primăriei Orașului Techirghiol, fostul sediu al

Administrației Financiare Techirghiol a aparținut, anterior anului

1990, Întreprinderii de Hoteluri și Restaurante Eforie - unitate de stat

din domeniul turismului; prin Decizia Prefectului nr. 651 din 25 noiembrie 1990

privind înființarea SC "C." SA Techirghiol s-a realizat și

transferul dreptului de proprietate de la I.H.R. Eforie la noua entitate.

Autoritatea locală a comunicat că înainte de anul 1989, clădirea

a avut rolul de "birou de cazare", însă nu se cunosc și nu

se dețin înscrisuri care să certifice data edificării sale.

Din

situația mijloacelor fixe înregistrată la SC C. SA sub nr. 7212 din

20 decembrie 1990 rezultă că biroul de cazare se afla la acea

dată înregistrat ca atare în evidențe la această entitate, cu

valoare neamortizată. Aceste prime elemente conduc spre concluzia că

după anul 1947 nu există nicio dovadă în sensul că

această anexă importantă a construcției

Vilei"Cristina", destinată procedurilor și terapiilor

specifice, ar fi fost demolată de către foștii proprietari ori

de către statul care și-a apropriat-o prin Decretul 92; astfel, ea

s-a păstrat și a fost transmisă prin diverse acte de

administrare fostei IHR Eforie și ulterior societății C., care

la rândul ei nu a primit-o cu acte care să releve data edificării, ci

doar ca mijloc fix în exploatare.

Prin urmare,

instanța de apel a apreciat că teza inexistenței

identității între cele două clădiri, susținută în

mod obiectiv prin multiplele expertize tehnice imobiliare efectuate în

cauză și care au arătat că noua construcție nu se mai

poate plia pe vechea configurație a celor 12 încăperi cu baie

(fiecare cu instalații sanitare, de utilități și

fereastră proprie) este contrazisă de regimul ei juridic, entitatea

deținătoare neputând proba, în raport de prevederile art. 19 din Legea

nr. 10/2001, că aceasta este în fapt o construcție nouă,

edificată după data preluării ei de către stat, pentru un

alt scop decât cel avut de vechiul edificiu.

În acest

context a fost avute în vedere și declarațiile martorilor Ș.

și T., audiați la termenul din 11 aprilie 2012, care au confirmat faptul

că aceasta a fost clădirea în care se asigurau turiștilor

tratamente cu nămol și că, după anul 1950, această

clădire adiacentă vilei a fost preluată de stat și

renovată, ulterior fiindu-i dată Administrației Financiare

pentru a fi utilizată ca birouri. Martorul Ș. a arătat că

renovările aduse construcției au constatat în demolări și

recompartimentări, pentru ca destinația ei să corespundă

celei de locuințe sociale, realizându-se camere și garsoniere cu

grupuri sanitare comune; că Ministerul Turismului a preluat clădirea

după anul 1957, realizând asupra ei doar lucrări de întreținere.

În acest mod se explică faptul că noua entitate creată după

1990 ca societate comercială a preluat-o prin transfer ca mijloc fix,

fără însă a avea și documentația lucrărilor

efectuate asupra ei.

Instanța

a mai constatat că documentația cadastrală întocmită

după anul 1990 nu mai regăsește pe teren decât aceste două

construcții, cea mai mică anexă fiind demolată (corpul C3

din fișa bunului imobil). Acest aspect a fost confirmat de autoritatea

locală, prin adresa din 16 decembrie 2015 a Primăriei Techirghiol.

Întrucât

după pronunțarea Sentinței civile nr. 6494 din 07 mai 2013 a

Judecătoriei Constanța în Dosarul x/118/2012*, definitivă,

contractul de vânzare încheiat de SC C. pentru imobilul în litigiu a fost

constatat nul, s-a apreciat că nu mai există niciun impediment în a

se susține că bunul în cauză nu poate face obiect al restituirii

în natură. Având în vedere și argumentele legate de inaplicabilitatea

în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 și nici

cele ale art. 10 alin. (8), instanța de apel a considerat că imobilul

este susceptibil a fi restituit în natură, în structura existentă la

data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Chiar

dacă expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză

de către experții Ț. și I. au infirmat păstrarea

configurației și destinației inițiale, instanța de

apel a reținut că bunul imobil este restituibil în natură

apelantelor reclamante și apelantei interveniente O.

Față

de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimata pârâtă A.A.A.S.

București a fost obligată la plata sumei de 6.080 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată către intervenienta H.

Împotriva

Deciziei civile nr. 29 C din 21 martie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția I Civilă a declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului.

În motivarea

recursului, pârâta a susținut că au fost interpretate și

aplicate nelegal prevederile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care notificarea nr. 55 din 03 iulie 2001, formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, a fost înregistrată la unitatea

deținătoare, AAAS neavând în prezenta speță calitate de

persoană investită cu soluționarea notificării

petenților reclamanți.

Învederează

instanței ca AAAS (fosta AVAS) nu are competența legală de a

restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari,

această competență revenind exclusiv unității

deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

La

soluționarea notificărilor formulate de către petenți în

temeiul Legii 10/2001, competența AAAS (fosta AVAS) intervine doar în

situația în care aceste notificări pot fi încadrate în

dispozițiile art. 29 din legea specială astfel că

instituția poate doar să emită o decizie prin care să

propună măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele imposibil

de restituit în natură și care se află sau s-au aflat în

proprietatea unor societăți în a căror privatizare a fost

implicată AAAS.

În

conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin

acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile și

obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc

exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.

În acest

sens, este fără echivoc că art. 21 din Legea nr. 10/2001,

republicată, instituie obligația pentru persoana

îndreptățită la restituire ca notificarea să fie

adresată unității deținătoare a imobilelor supuse

regimului juridic reglementat de această lege.

În cadrul

activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin

în procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul

este acționar, AAAS (fosta AVAS) nu are calitatea de proprietar al

bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele

statului.

Așadar,

față de dispozițiile legale menționate solicită a se

constata că AAAS (fosta AVAS) nu are nicio obligație legală de a

soluționa o notificare privind restituirea în natură și nici de

restituire în natură a imobilului revendicat în condițiile art. 21

din Legea nr. 10/2001, republicată. Consideră că hotărârea

instanței de fond este imposibil de executat având în vedere ca AAAS nu

poate transmite un drept de proprietate valabil asupra unui imobil pe care nu-l

deține ca și proprietar.

Apreciază

că dispozițiile legale enunțate mai sus sunt conforme

convenției europene a drepturilor omului, potrivit căreia nu

există un drept de restituire absolut necircumstanțiat și

necondiționat, ci această restituire funcționează atât timp

cât nu se aduce atingere altor drepturi de proprietate sau legilor speciale în

materie, caz în care o despăgubire reprezintă o reparație

suficientă.

În acest sens

solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale

pasive a AAAS (fosta AVAS) față de capătul de cerere privind

restituirea în natură a imobilului.

În

situația în care se apreciază că prin "îndrumările

obligatorii" cuprinse în decizia de casare, Înalta Curte de Casație

și Justiție a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că

singura entitate competentă să soluționeze notificarea

petentelor reclamante este AAAS, recurenta solicită să se aibă

în vedere că are o competență restrânsă doar la emiterea

unei decizii care să conțină propunerea de acordare a

măsurilor reparatorii (art. 29 din legea specială).

Prin urmare,

în situația în care se va trece peste susținerile menționate

anterior, solicită să se admită prezentul recurs și să

se modifice hotărârea atacată în sensul obligării AAAS la

emiterea unei decizi prin care să propună reclamantelor și

intervenientului măsuri reparatorii în condițiile art. 29 din legea

specială, având în vedere că AAAS nu poate să restituie în natură

un imobil pentru care nu deține un drept de proprietate.

În ceea ce

privește al doilea motiv de recurs, susține că instanța de

apel a aplicat și interpretat greșit prevederile legale privind

cheltuielile de judecată în această cauză.

Apreciază

că nejustificat și nelegal au fost stabilite în sarcina AAAS cheltuieli

de judecată, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ.,

deoarece, nefiind o instituție învestită legal cu soluționarea

notificării petenților, nu se poate reține în sarcina AAAS o

culpă (rea-credință sau comportare neglijentă) pricinuită

prin apărarea sa în acest proces, împrejurare constatată chiar de

către instanța de apel în considerentele deciziei atacate.

Intimata H. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

reține următoarele:

Litigiul

pendinte, ce are ca obiect solicitarea persoanelor îndreptățite,

formulată în baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a unui

imobil, este particularizat de împrejurarea că, de la momentul formulării

notificării și până la soluționarea prezentului proces,

unitatea deținătoare SC C. s-a privatizat, a înstrăinat imobilul

ce constituie obiectul notificării, după care a intrat în procesul de

dizolvare și lichidare, încetându-și existența.

De asemenea,

s-a reținut în cauză că, ulterior radierii respectivei

societăți, contractul de vânzare a imobilului către terțul

SC G. SRL, încheiat la 20 octombrie 2006, a fost anulat pe cale judiciară.

Dată

fiind situația desființării unității

deținătoare, instanța de recurs, în ciclul procesual precedent,

a constatat că sunt aplicabile, prin analogie, în lipsa unor

dispoziții exprese care să reglementeze ipoteza încetării

activității persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a

legii reparatorii, dispozițiile Titlului I, art. IV din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniul proprietății și justiție

potrivit cărora " (1) În cazul în care, la data intrării în

vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la

art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu,

și-a încetat activitatea ca persoană juridică, competența

de soluționare a cererii de restituire revine entității care a

exercitat, în numele statului, calitatea de acționar la respectiva

societate comercială.", considerând că rațiunea textului se

păstrează și în situația pendinte.

Conformându-se

acestei dispoziții, instanța de apel a stabilit cadrul procesual,

dispunând citarea AAAS, continuatoarea juridică a FPS/APAPS

entități care au exercitat, în numele statului, calitatea de

acționar la SC C.

Recurenta

AAAS nu a formulat critici referitoare la calitatea de persoane

îndreptățite a solicitanților și nici cu privire la

aspectele dezlegate în apel referitoare la identitatea imobilului, acestea

intrând în puterea lucrului judecat.

Recurenta a

contestat calitatea procesuală pasivă reținută în ceea ce o

privește, precum și natura măsurilor reparatorii la care a fost

obligată.

Se

reține că, sub aspectul calității procesuale pasive,

recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel prin

care a fost identificată ca preluând poziția procesuală a SC C.

în aplicarea art. IV, Titlul I din Legea nr. 247/2005, ci a susținut

că nu este entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Înalta Curte

apreciază că împrejurarea că notificarea nu a fost adresată

AAAS nu poate avea consecința pretinsă de aceasta - aceea a lipsei

calității sale procesuale, întrucât acestui raționament i se

opune puterea de lucru judecat a celor statuate de instanța de control

judiciar în primul ciclu procesual.

Dată

fiind dezlegarea cu forță juridică obligatorie dată de

instanța de recurs, a aprecia asupra legitimității procesuale

pasive a AAAS în raport de calitatea acesteia de persoană învestită

cu soluționarea notificării ar duce la încălcarea deciziei de

casare în condițiile în care recurenta a fost atrasă în proces nu

prin aplicarea directă a art. 27 (actual 29) din Legea nr. 10/2001 ci ca

urmare a incidenței în cauză a Titlului I, art. IV din Legea nr.

247/2005 astfel cum a fost interpretată de instanța de control

judiciar, aspect care, astfel cum s-a arătat, nu a fost criticat de

recurentă.

Este

fondată însă critica recurentei referitoare la limitele

competențelor pe care legea specială le instituie în sarcina AAAS.

În acest

sens, recurenta susține că excede competenței reglementate de

lege în sarcina instituției obligația, stabilită prin decizia

pronunțată în apel, de a restitui în natură un imobil pentru

care nu deține un drept de proprietate, în condițiile în care o

astfel de atribuție revine exclusiv unității

deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001,

republicată, AAAS neavând calitatea de proprietar al bunurilor din

patrimoniul acesteia, ci doar pe cea de acționar în numele statului la

data intrării în vigoare a legii.

Consideră

că, în ceea ce privește soluționarea notificărilor

formulate de către petenți în temeiul Legii nr. 10/2001, competența

AAAS (fosta AVAS) intervine doar în situația în care aceste

notificări pot fi încadrate în dispozițiile art. 29 din legea

specială în baza cărora este abilitată a emite o decizie prin

care să propună măsuri compensatorii prin puncte pentru

imobilele imposibil de restituit în natură și care se află sau

s-au aflat în proprietatea unor societăți în a cărei privatizare

a fost implicată AAAS.

Această

aserțiune este corectă întrucât dispozițiile legale care

stabilesc obligații în sarcina AAAS, ca instituție implicată în

procesul de privatizare a unității deținătoare a bunului,

sunt clare și neechivoce, art. 29 din Legea nr. 10/2001 reglementând în

competența acesteia exclusiv obligația de a emite decizie cu

propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a acestora aferente,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor preluate în mod

abuziv.

Înseși

dispozițiile Titlului I, art. IV din Legea nr. 247/2005, în executarea

cărora AAAS a dobândit calitate de parte în prezenta cauză, trimit la

art. 27 alin. (1), (1

1

) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 (s.n. actual art. 29 alin. (l-3, după

republicarea legii) ce urmează a se aplica în mod corespunzător.

Prin urmare,

atragerea în proces, în locul unității deținătoare care

și-a încetat existența, a AAAS, potrivit dispoziției

instanței de control judiciar, prin efectul unei norme speciale de

trimitere, nu presupune, astfel cum greșit a apreciat instanța de

apel, și o transmisiune universală a patrimoniului unității

desființate având ca efect subrogarea totală a AAAS în drepturile

și obligațiile de drept substanțial ale acesteia izvorâte din

Legea nr. 10/2001.

Norma

specială reprezentată de art. IV din Titlul I al Legii nr. 247/2005

extinde doar sfera de aplicare a art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001

și într-o astfel de situație, fără ca entitatea care a

exercitat în numele statului calitatea de acționar să devină

succesorul universal al societății desființate, abilitat a

dispune cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, cu atât mai mult cu

cât, în speță, patrimoniul a fost lichidat între

deținătorii de părți sociale ai societății.

Astfel,

dacă în sarcina unei unități deținătoare,

privatizată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, putea

fi impusă, în baza art. 21 din lege coroborat cu art. 29 alin. (1)

interpretat per a contrario, în concordanță cu Decizia nr. 830/2008 a

Curții Constituționale, obligația de restituire în natură a

bunului ce a reintrat în patrimoniul său ca efect al anulării, cu

caracter retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un

terț, în prezenta cauză, față de împrejurarea că la

acest moment societatea nu mai există ca persoană juridică, nu

se mai pune problema restituirii acestui bun dintr-un patrimoniu ce nu mai

există, cu privire la activul imobiliar urmând să dispună

deținătorul privat de părți sociale care a operat

lichidarea SC C. devenită, anterior dizolvării, societate cu

răspundere limitată, avându-se în vedere că, la momentul

lichidării, AAAS nu mai figura ca deținător al vreunei

părți din capitalul social.

Prin urmare,

AAAS este ținută doar de obligațiile ce îi revin în conformitate

cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

această instituție poate emite doar decizie motivată cu

propunere de acordare despăgubiri în ipoteza imobilelor care s-au aflat la

un moment dat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Dată

fiind recunoașterea, în privința foștilor proprietari și a

succesorilor acestora, a calității de persoane îndreptățite

în baza Legii nr. 10/2001, vocația la măsuri reparatorii a acestora

nu poate fi înlăturată de împrejurarea că imobilul nu se mai

află în patrimoniul unității deținătoare ce ar fi

putut fi obligată de lege la restituirea în natură.

Faptul

că această situație a survenit pe parcursul derulării

litigiului nu are drept consecință inaplicabilitatea legii speciale

de reparație în cauza dedusă judecății, câtă vreme s-a

statuat că a fost vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în

litigiu din patrimoniul autorilor petenților reclamanți.

Consecințele

juridice ale desființării unității deținătoare,

privatizată, ale cărei acțiuni au fost transformate ulterior în

părți sociale și al cărei patrimoniu a fost lichidat, se

produc exclusiv pe planul naturii măsurilor reparatorii datorate,

nemaifiind posibilă restituirea în natură, ci doar restituirea prin

echivalent.

În acest sens

trebuie interpretat alin. (2) al art. IV din Titlul I al Legii nr. 247/2005

care trimite la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent reglementată de art. 27 (actual 29) din Legea nr. 10/2001 în

situația imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților

comerciale privatizate, inclusiv în ipoteza în care aceste imobile au fost

înstrăinate, când reparația este asigurată de instituția

implicată în privatizare.

În

consecință, în mod greșit instanța de apel a obligat AAAS

să restituie în natură imobilul în litigiu, cu depășirea

competențelor prevăzute de lege pentru această entitate, în

condițiile în care în sarcina AAAS subzistă, în baza aceleiași

dispoziții speciale ce i-a conferit calitate în cauză, obligația

de a propune măsuri reparatorii, astfel cum dispune forma actuală a

art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin echivalent, în modalitatea

prevăzută de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire.

În acest sens

va fi admis recursul declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificată, în parte,

decizia recurată în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului să emită în favoarea reclamantelor

și intervenientei dispoziție privind acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013, urmând a fi

păstrate celelalte dispoziții ale deciziei apelate.

În ceea ce

privește critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată printr-o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

recurenta nu poate invoca această nesocotire a dispozițiilor legale,

atât din perspectiva faptului că, odată atrasă în proces cu

ocazia rejudecării apelului pentru a prelua poziția procesuală a

pârâtei, îi sunt opozabile statuările referitoare la calitatea de persoane

îndreptățite a petentelor și identificarea imobilului obiect al

Legii nr. 10/2001, pe care nu le-a criticat, cât și pentru faptul că

apărările sale au fost respinse, iar în sarcina sa a fost

instituită o obligație în baza legii speciale de reparație,

astfel că are calitatea de parte căzută în pretenții

ținută a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de proces

ale părților adverse.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului

împotriva Deciziei civile nr. 29 C pronunțată la 21 martie 2016 de

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică,

în parte, decizia recurată în sensul că obligă pârâta

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să emită în

favoarea reclamantelor și intervenientei dispoziție privind acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr.

165/2013.

Păstrează

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - NN