ÎCCJ, decizie (scj.ro #134785)

Desființarea persoanei juridice notificate în temeiul Legii nr. 10/2001. Limitele competenței Autorității pentru Administrarea Activelor Statului de soluționare a cererii. Imposibilitatea restituirii în natură a bunului. Măsuri reparatorii.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

-Notificare

-Măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 29

Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. IV

Atragerea în proces în locul unității deținătoare care și-a încetat existența a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în temeiul dispozițiilor art. IV, Titlul I din Legea nr. 247/2005, nu presupune și o transmisiune universală a patrimoniului unității desființate având ca efect subrogarea totală a  A.A.A.S. în drepturile și obligațiile de drept substanțial izvorâte din Legea nr.10/2001. Această normă specială extinde doar sfera de aplicare a art. 29 din Legea nr.10/2001, fără ca entitatea care a exercitat în numele statului calitatea de acționar să devină succesorul universal al societății desființate, abilitat a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, cu atât mai mult cu cât, în speță, patrimoniul societății a fost lichidat între deținătorii de părți sociale.

Dacă în sarcina unei unități deținătoare privatizată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, putea fi impusă, în baza art.21 din lege coroborat cu art.29 alin.(1), interpretat per a contrario, obligația de restituire în natură a bunului ce a reintrat în patrimoniul său ca efect al anulării, cu caracter retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un terț, în situația în care societatea nu mai ființează ca persoană juridică, nu se mai pune problema restituirii acestui bun dintr-un patrimoniu ce nu mai există, cu privire la activul imobiliar urmând să dispună deținătorul privat de părți sociale care a operat lichidarea societății devenită, anterior dizolvării, societate cu răspundere limitată, avându-se în vedere că, la momentul lichidării,

A.A.A.S. nu mai figura ca deținător al vreunei părți din capitalul social.

Prin urmare, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este ținută doar de obligațiile ce îi revin în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora această instituție poate emite doar decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în ipoteza imobilelor care s-au aflat la un moment dat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Secția I civilă, decizia nr. 1815 din 6 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 8.02.2007 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a construcției situate în localitatea Techirghiol, imobil cunoscut sub denumirea de „fostele Băi Moderne” și, în măsura în care instanța va aprecia cererea anterioară întemeiată, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligației de restituire.

Tot prin acțiune, cele două reclamante l-au chemat în judecată și pe D., în calitate de intervenient în nume propriu, în baza art. 57 C.proc.civ., având în vedere că și această persoană are dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil, potrivit Legii nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1077 din 27.10.2009 Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantelor și cererea de intervenție în interes propriu ca nefondate, considerând că nu există identitate între imobilul notificat și cel existent în prezent pe teren și aflat în proprietatea SC C. SA.

Prin decizia civilă nr. 56/C din 24.04.2012, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamante și de intervenient în contradictoriu cu intimatele pârâte SC C. SA prin lichidator și SC E. SRL, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a admis cererile principală și de intervenție în interes propriu, a obligat pârâta SC C. SA să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Techirghiol și să înainteze propunerea Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând cererea de restituire în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul D., criticând faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art.18 lit. c) din Legea nr.10/2001.

A susținut recurentul că nu s-a ținut cont de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat și, pe cale de consecință, titlul exhibat de intimata SC E. SRL provine de la un neproprietar.

Recurentul a apreciat că această societate, despre care a aflat că a preluat imobilul abia la data de 27.09.2011, este continuatorul juridic al SC C. SA, care la rândul ei nu a adus la cunoștința instanței faptul că a înstrăinat imobilul încă din anul 2006.

Prin decizia civilă nr. 1171 din 08.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție instanța supremă a reținut că pe parcursul judecății recursului s-a relevat situația radierii intimatei SC C. SA la data de 13.02.2012, constatându-se că la data pronunțării deciziei de apel atacate - 24.04.2012 - această pârâtă era lipsită de capacitate de folosință, urmare închiderii procedurii falimentului și radierii (astfel cum a reieșit din adresa de furnizare informații nr. 169164 emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului).

Instanța supremă a apreciat că, date fiind dispozițiile art. 5 alin.(2) din Decretul nr. 31/1954 privitoare la persoanele fizice si juridice (potrivit cărora capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații), intimata nu mai avea, la data soluționării apelurilor, capacitate procesuală de folosință – adică acea aptitudine a unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.

În aceste condiții, față de dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., raportat la art. 306 alin. (2) C.proc.civ., s-a admis recursul intervenientului, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța.

În raport de prevederile art. 315 C.proc.civ. s-a dispus, totodată, ca, în rejudecare, instanța de apel să verifice și să stabilească, cu prioritate, cadrul procesual pasiv, luând în considerare că intimata-pârâtă SC C. SA nu mai există ca persoană juridică și să aibă în vedere aplicarea prin analogie, în lipsa unor dispoziții exprese care să reglementeze ipoteza încetării activității persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a legii reparatorii, a dispozițiilor Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiție potrivit cărora

“(1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, și-a încetat activitatea ca persoană juridică, competența de soluționare a cererii de restituire revine entității care a exercitat, în numele statului, calitatea de acționar la respectiva societate comercială

.”, rațiunea textului păstrându-se și în situația pendinte.

S-a dispus ca rejudecarea apelurilor să se facă după stabilirea cadrului procesual pasiv, urmând a se  analiza, ca apărări, și motivele de recurs a căror examinare de către Înalta Curte nu a fost posibilă față de constatarea nulității deciziei recurate urmare admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte SC C. SA.

Prin decizia civilă nr. 29/C din 21.03.2016 Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, a admis apelurile formulate de reclamante,  precum și de intervenientul D., continuat de succesoarea acestuia, F., împotriva sentinței civile nr. 1077/2009 în contradictoriu cu intimatele pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și SC E. SRL, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pârâtele să restituie reclamantelor și intervenientului, în natură, imobilul situat în orașul Techirghiol - identificat ca fiind corpul C2 ("Administrație financiară") în planul de situație - Anexa 2 a raportului de expertiză efectuat de dl. expert G., situat pe lotul 2 în suprafață de 603 mp.

Pornind de la îndrumările obligatorii ale instanței de recurs, în rejudecare, instanța de apel a pus mai întâi în discuția contradictorie a părților cadrul procesual, procedând la identificarea entității care urmează a prelua în acest litigiu poziția avută de SC C. SA (a cărei modificare de structură în capitalul social, din societate pe acțiuni în societate cu răspundere limitată, a operat mai înainte de radiere), iar la termenul din 9.03.2015 s-a stabilit că intimata pârâtă în cauză este A.A.A.S.

Această statuare a pornit de la datele furnizate de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Constanța prin adresa din 21.01.2015 care au arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 SC C. SA a fost societate cu capital majoritar de stat, Fondul Proprietății de Stat și, ulterior, Administrația Participațiilor Statului figurând ca acționari majoritari, cu peste 98% cota de participație la capitalul societății. Această situație a durat până în luna octombrie 2002, când prin actul adițional înscris la O.R.C. Constanța sub nr. x din 26.11.2002 societatea este privatizată, întregul pachet de acțiuni trecând în sfera acționarilor persoane fizice – A.P.A.P.S. transferând cele 73.939 acțiuni deținute.

Având în vedere că A.P.A.P.S. a fost desființată potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004, modificată prin Legea nr. 192/2013 și că la data reluării judecății drepturile și obligațiile acestei foste entități au fost preluate de actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului, prin încheierea sus-menționată aceasta din urmă a fost transpusă în drepturile și obligațiile procesuale ale SC C. SRL.

Au fost înlăturate argumentele AAAS evocate prin întâmpinarea depusă în acest stadiu procedural, vizând lipsa calității sale procesuale pasive, considerându-se că ele se îndepărtează de dispozițiile cu caracter obligatoriu ale instanței supreme, dar și de raționamentul dezvoltat în stabilirea calității de având cauza în acest proces. S-a apreciat nerelevant faptul că AAAS nu se consideră culpabilă de nesoluționarea notificării în acest caz, pentru că introducerea sa în cauză nu s-a bazat pe vreo culpă a entității, ci pe împrejurarea că – dată fiind situația evocată – ea a preluat obligațiile decurgând din calitatea de unitate deținătoare a SC C. SA. Nu era așadar necesar să existe o notificare distinctă, adresată autorității statului învestite cu procedurile de privatizare, devreme ce, la data depunerii notificării, societatea era încă una cu capital majoritar de stat, având toate obligațiile conferite de legea specială pentru a rezolva singură pretențiile persoanelor care s-au considerat îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. Nesoluționarea într-un termen rezonabil a acestor notificări nu-l poate prejudicia pe notificator, iar această chestiune a fost deja tranșată prin Decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme.

Astfel fiind, s-a apreciat că intimată pârâtă în acest proces este, în locul SC C. SA, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Instanța de apel a constatat, totodată, că de la momentul sesizării în recurs a Î.C.C.J. și până la data reluării judecății în apel a fost modificată situația juridică avută în vedere prin decizia nr. 56/C/2012 a Curții de Apel Constanța, în sensul că prin sentința civilă nr. 6494/2013 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/118/2012*, definitivă conform deciziei 534/2013 a Tribunalului Constanța, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20.10.2006 între SC C. SA prin lichidator și SC E. SRL pentru construcția ,,Centrul de cazare’’ cu suprafață construită la sol de 301,31 mp, format din corpul C1 imobil de birouri și corpul C2 magazii, situat în Techirghiol.

Instanța de apel a apreciat că, astfel, a fost sistată controversa generată de imposibilitatea retrocedării în natură a imobilului, în măsura în care reclamantele și intervenientul în interes propriu ar fi îndreptățiți la o atare măsură (chestiune care a făcut de altfel parte din motivația recursului). Cum constatarea nulității absolute a actului juridic translativ de drepturi produce efecte ex tunc, s-a considerat de către instanța de apel că pârâtele sunt chemate să restituie bunul notificatorilor dacă se stabilește, în baza probelor, că au calitatea de persoane îndreptățite

O altă modificare intervenită în proces a fost cea determinată de survenirea decesului, la 06.04.2015, a intervenientului, D. și introducerea în cauză, în calitate de succesoare legală, a numitei F.

Asupra fondului apelurilor formulate, instanța a reținut că a fost tranșată chestiunea calității reclamantelor, ca și cea a intervenientului D. (al cărui demers a fost continuat de succesoarea F.), de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparținut autoarei comune H., ea nefăcând obiectul vreunei căi de atac în primul ciclu al judecății.

În acest sens au fost reluate de către instanța de apel statuările potrivit cărora imobilul situat în Techirghiol, (cunoscut la acea dată ca fiind „Vila X.” și compus din teren în suprafață de 2.000 mp teren, cu o singură construcție formată din două camere și sală), care a aparținut inițial lui X., a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14.03.1921 la Tribunalul Constanța de către sora acestuia, H.

Moștenitoarele autoarei H. au fost cele două fiice ale acesteia, I. și J.; succesoarele în drepturi ale acestor două persoane sunt: pentru I., cele două fiice ale ei, reclamantele A. și B.; pentru J., copiii K. și L., la rândul lor decedați, ultimul dintre ei fără moștenitori, iar prima cu unicul moștenitor D., chemat în judecată de reclamante, în calitate de intervenient în nume propriu.

După decesul numitei H., cele două fiice ale acesteia au transformat imobilul într-un complex balnear de tratament cu nămol, schimbându-i denumirea în Vila Y., compusă din 3 corpuri de clădire, astfel: un corp parter și etaj compus din 19 camere; un corp cu 12 cabine cu băi de nămol și un alt corp cu două camere și sală pentru personalul care deservea acest complex balnear. Reclamantele au susținut că imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și după acest an complexul a trecut în administrarea Sfatului Popular Regional Dobrogea – Secția Gospodărire Locală.

Curtea de apel a constatat, în raport de înscrisurile depuse, că în baza notificării înregistrate la B.E.J. X. sub nr. 116 din 2.07.2001 și respectiv sub nr. 55 din 03.07.2001 la unitatea deținătoare, precum și notificării înregistrate sub nr. 1884 din 08.11.2001 la BEJ Y., Primăria orașului Techirghiol a emis inițial dispoziția nr. 214/2002, prin care a restituit în natură lui A., B. și K. un teren de 1.950 mp, cu vecinătățile indicate în cuprinsul actului; dispoziția a menționat că notificatorii se vor subroga în drepturile statului conform art. 14 din Legea nr. 10/2001, urmând ca pentru clădirile existente pe acest teren să se adreseze titularilor dreptului de proprietate asupra lor.

Ulterior, autoritatea locală a ,,modificat’’ această dispoziție, emițând-o pe cea înregistrată sub nr. 219 din 26.03.2002. Această ultimă decizie nu a mai fost însoțită de un alt plan de amplasament față de cel întocmit cu ocazia dispoziției anterioare, în rejudecare fiind depusă, pentru termenul din 23.11.2015, doar documentația realizată în urma solicitării reclamantelor de punere în posesie asupra terenului.

Potrivit acestei din urmă dispoziții, notificatorii menționați au primit tot suprafața de 1.950 mp teren, dar explicitată ca fiind compusă din: teren de 1.242,32 mp conform contractului de concesiune nr. x/2001 (în fapt, de 1.223,61 mp) astfel cum rezultă din încheierea de carte funciară, suprafață construită și aferentă Vilei Z. și teren de 726,39 mp din care suprafață construită de 209,72 mp și aferentă clădirii aparținând SC C. SA.

Totodată, pe parcursul judecății înseși reclamantele au susținut că SC M. SRL a emis o decizie nr. 20 din 02.10.2006, privind restituirea în natură a imobilului construcție Vila Z., situată în Techirghiol (care făcuse inițial obiectul contractului de leasing imobiliar cu clauză de cumpărare încheiat sub nr. x din 14.11.2000 între SC C. și această societate, finalizat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27.07.2001).

În aceste condiții s-a lămurit faptul că în prezenta cauză obiect al litigiului îl mai constituie cea de-a doua construcție principală situată pe terenul retrocedat, anume clădirea în care a funcționat până în anul 2000 Administrația Finanțelor Publice Techirghiol, care între timp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 20.10.2006  ca ,,Birou Cazare’’, și care a fost identificată prin expertiza tehnică imobiliară ca fiind situată pe lotul nr. 2, în suprafață de 603 mp, din planul de delimitare și amplasament al dispoziției 219/2002.

Probatoriul a fost cantonat în a se dovedi apartenența acestui corp de clădire foștilor proprietari, dat fiind faptul că în anexa Decretului nr. 92/1950, de preluare a bunului în proprietatea statului, se menționează la poziția 131 Techirghiol ,,imobil complet’’, în timp ce matricolele fiscale de impozit pe clădiri, relevate anterior anului de preluare, au făcut trimitere la mai multe imobile aparținând I. și J. Mai mult, după data trecerii în proprietatea statului au fost efectuate modificări asupra acestor imobile, fiind necesar a se identifica dacă a fost păstrată vechea structură  a imobilului astfel preluat (art. 19 din Legea nr. 10/2001) sau, dimpotrivă, solicitarea de retrocedare privește un edificiu care nu a aparținut niciodată autorilor reclamanților și intervenientului, edificat pe locul fostei proprietăți [art. 10 alin. (8) din lege].

În rejudecare instanța de apel a apreciat că ipoteza instanței de fond privind lipsa de identitate a clădirii vechi cu cea actuală nu este pe deplin confirmată.

În acest sens a reținut că fosta proprietate H. viza, pe același teren, mai multe corpuri de construcție înregistrate distinct în registrele fiscale.

La nr. matricol 58 se afla construcția compusă din parter și etaj cu câte 9 camere – identificat în prezent a fi fosta Vilă Y. (Vila Z. restituită în natură reclamanților și intervenientului).

La numărul matricol 57 din registrele fiscale contemporane înregistrării anterioare era consemnat ,,imobil construit din piatră și cărămidă și acoperit cu eternită, compus din 12 cabine cu câte o baie, fiecare cabină având băi calde cu nămol în timpul sezonului’’. Prin adresa din 22.05.1996 a Circumscripției Fiscale Techirghiol se certifică faptul că această construcție aflată la matricola 2 sub nr. 57 a figurat ca atare în perioada 1942 – 1947 ca proprietate a numitelor I. și J.

Fosta proprietate mai avea încă o anexă de două camere ,,ce se închiriază în sezon, mobilat’’, regăsită ca anexa III în descrierea imobilului de la nr. matricol 58.

Această structură, de trei corpuri, a proprietății preluate de stat este confirmată prin adeverința din 7.05.1998 emisă de Orașul Techirghiol și adresa din 14.07.2010.

Cu privire la identitatea între imobilul notificat de reclamante și intervenient ca fiind ,,fostele Băi Moderne’’ (anexa II menționată în notificare) și clădirea care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost deținută de SC C. SA, ulterior vândută în 2006, instanța de apel a reținut că, potrivit adresei din 30.01.2011 a Primăriei Orașului Techirghiol, fostul sediu al Administrației Financiare Techirghiol a aparținut, anterior anului 1990, Întreprinderii de Hoteluri și Restaurante Eforie – unitate de stat din domeniul turismului; prin Decizia Prefectului nr. 651 din 25.11.1990 privind înființarea SC C. SA s-a realizat și transferul dreptului de proprietate de la I.H.R. Eforie la noua entitate. Autoritatea locală a comunicat că înainte de anul 1989, clădirea a avut rolul de ,,birou de cazare’’, însă nu se cunosc și nu se dețin înscrisuri care să certifice data

edificării sale.

Din situația mijloacelor fixe înregistrată la SC C. SA sub nr. 7212/1990 rezultă că biroul de cazare se afla la acea dată înregistrat ca atare în evidențe la această entitate, cu valoare neamortizată. Aceste prime elemente conduc spre concluzia că după anul 1947 nu există nicio dovadă în sensul că această anexă importantă a construcției Vilei Y., destinată procedurilor și terapiilor specifice, ar fi fost demolată de către foștii proprietari ori de către statul care și-a apropriat-o prin Decretul 92; astfel, ea s-a păstrat și a fost transmisă prin diverse acte de administrare fostei IHR Eforie și ulterior societății C., care la rândul ei nu a primit-o cu acte care să releve data edificării, ci doar ca mijloc fix în exploatare.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că teza inexistenței identității între cele două clădiri, susținută în mod obiectiv prin multiplele expertize tehnice imobiliare efectuate în cauză și care au arătat că noua construcție nu se mai poate plia pe vechea configurație a celor 12 încăperi cu baie (fiecare cu instalații sanitare, de utilități și fereastră proprie) este contrazisă de regimul ei juridic, entitatea deținătoare neputând proba, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, că aceasta este în fapt o construcție nouă, edificată după data preluării ei de către stat, pentru un alt scop decât cel avut de vechiul edificiu.

În acest context a fost avute în vedere și declarațiile martorilor audiați la termenul din 11.04.2012, care au confirmat faptul că aceasta a fost clădirea în care se asigurau turiștilor tratamente cu nămol și că, după anul 1950, această clădire adiacentă vilei a fost preluată de stat și renovată, ulterior fiindu-i dată Administrației Financiare pentru a fi utilizată ca birouri. Martorul N. a arătat că renovările aduse construcției au constat în demolări și recompartimentări, pentru ca destinația ei să corespundă celei de locuințe sociale, realizându-se camere și garsoniere cu grupuri sanitare comune; că Ministerul Turismului a preluat clădirea după anul 1957, realizând asupra ei doar lucrări de întreținere. În acest mod se explică faptul că noua entitate creată după 1990 ca societate comercială a preluat-o prin transfer ca mijloc fix, fără însă a avea și documentația lucrărilor efectuate asupra ei.

Instanța a mai constatat că documentația cadastrală întocmită după anul 1990 nu mai regăsește pe teren decât aceste două construcții, cea mai mică anexă fiind demolată (corpul C3 din fișa bunului imobil). Acest aspect a fost confirmat de autoritatea locală, prin adresa din 16.12.2015 a Primăriei Techirghiol.

Întrucât după pronunțarea sentinței civile nr. 6494/2013 a Judecătoriei Constanța, definitivă, contractul de vânzare încheiat de SC C. pentru imobilul în litigiu a fost constatat nul, s-

a apreciat că nu mai există niciun impediment în a se susține că bunul în cauză nu poate face obiect al restituirii în natură. Având în vedere și argumentele legate de inaplicabilitatea în speță a  prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 și nici cele ale art. 10 alin. (8), instanța de apel a considerat că imobilul este susceptibil a fi restituit în natură, în structura existentă la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Chiar dacă expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză a infirmat păstrarea configurației și destinației inițiale, instanța de apel a reținut că bunul imobil este restituibil în natură apelantelor reclamante și apelantei interveniente.

Față de dispozițiile art. 274 C.proc.civ., intimata pârâtă A.A.A.S. a fost obligată la plata sumei de 6.080 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intervenienta F.

Împotriva  deciziei civile nr. 29/C/2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., pârâta A.A.A.S.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că au fost interpretate și aplicate nelegal prevederile art.21 și 29 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care notificarea nr. 55/2001, formulată în temeiul Legii nr.10/2001, a fost înregistrată la unitatea deținătoare, AAAS neavând în prezenta speță calitate de persoană investită cu soluționarea notificării petenților reclamanți.

Învederează instanței ca AAAS (fosta AVAS) nu are competența legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari, această competență revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La soluționarea notificărilor formulate de către petenți în temeiul Legii nr. 10/2001, competența AAAS (fosta AVAS) intervine doar în situația în care aceste notificări pot fi încadrate în dispozițiile art. 29 din legea specială astfel că instituția poate doar să emită o decizie prin care să propună măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele imposibil de restituit în natură și care se află sau s-au aflat în proprietatea unor societăți în a căror privatizare a fost implicată AAAS.

În conformitate cu dispozițiile art.20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.

În acest sens, este fără echivoc că art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie obligația pentru persoana îndreptățită la restituire ca notificarea să fie adresată unității deținătoare a imobilelor supuse regimului juridic reglementat de această lege.

În cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, AAAS (fosta AVAS) nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele statului.

Așadar, față de dispozițiile legale menționate solicită a se constata că AAAS (fosta AVAS) nu are nicio obligație legală de a soluționa o notificare privind restituirea în natură și nici de restituire în natură a imobilului revendicat în condițiile art. 21 din Legea nr.10/2001, republicată. Consideră că hotărârea instanței de fond este imposibil de executat având în vedere ca AAAS nu poate transmite un drept de proprietate valabil asupra unui imobil pe care nu-l deține ca și proprietar.

Apreciază că dispozițiile legale enunțate mai sus sunt conforme Convenției europene, potrivit căreia nu există un drept de restituire absolut necircumstanțiat și necondiționat, ci această restituire funcționează atât timp cât nu se aduce atingere altor drepturi de proprietate sau legilor speciale în materie, caz în care o despăgubire reprezintă o reparație suficientă.

În acest sens solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a AAAS (fosta AVAS) față de capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.

În situația în care se apreciază că prin "îndrumările obligatorii" cuprinse în decizia de

casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că singura entitate competentă să soluționeze notificarea petentelor reclamante este AAAS, recurenta solicită să se aibă în vedere că are o competență restrânsă doar la emiterea unei decizii care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii (art. 29 din legea specială).

Prin urmare, în situația în care se va trece peste susținerile menționate anterior, solicită să se admită prezentul recurs și să se modifice hotărârea atacată în sensul obligării AAAS la emiterea unei decizi prin care să propună reclamantelor și intervenientului măsuri reparatorii în condițiile art. 29 din legea specială, având în vedere că AAAS nu poate să restituie în natură un imobil pentru care nu deține un drept de proprietate.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, susține că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile legale privind cheltuielile de judecată în această cauză.

Apreciază că  nejustificat și nelegal au fost stabilite în sarcina AAAS cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C.proc.civ., deoarece, nefiind o instituție investită legal cu soluționarea notificării petenților, nu se poate reține în sarcina AAAS o culpă (rea credință sau comportare neglijentă) pricinuită prin apărarea sa în acest proces, împrejurare constatată chiar de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul pendinte, ce are ca obiect solicitarea persoanelor îndreptățite, formulată în baza Legii nr.10/2001, de restituire în natură a unui imobil, este particularizat de împrejurarea că, de la momentul formulării notificării și până la soluționarea prezentului proces, unitatea deținătoare SC C. s-a privatizat, a înstrăinat imobilul ce constituie obiectul notificării, după care a intrat în procesul de dizolvare și lichidare, încetându-și existența.

De asemenea, s-a reținut în cauză că, ulterior radierii respectivei societăți, contractul de vânzare a imobilului către terțul SC E. SRL, încheiat la 20.10.2006, a fost anulat pe cale judiciară.

Dată fiind situația desființării unității deținătoare, instanța de recurs, în ciclul procesual precedent, a constatat că sunt aplicabile, prin analogie, în lipsa unor dispoziții exprese care să reglementeze ipoteza încetării activității persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a legii reparatorii, dispozițiile Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiție potrivit cărora “ (

1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, și-a încetat activitatea ca persoană juridică, competența de soluționare a cererii de restituire revine entității care a exercitat, în numele statului, calitatea de acționar la respectiva societate comercială

”, considerând că rațiunea textului se păstrează și în situația pendinte.

Conformându-se acestei dispoziții, instanța de apel a stabilit cadrul procesual, dispunând citarea AAAS, continuatoarea juridică a FPS/APAPS entități care au exercitat, în numele statului, calitatea de acționar la SC C.

Recurenta AAAS nu a formulat critici referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a solicitanților și nici cu privire la aspectele dezlegate în apel referitoare la identitatea imobilului, acestea intrând în puterea lucrului judecat.

Recurenta a contestat calitatea procesuală pasivă reținută în ceea ce o privește, precum și natura măsurilor reparatorii la care a fost obligată.

Se reține că, sub aspectul calității procesuale pasive, recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel prin care a fost identificată ca preluând poziția procesuală a SC C. în aplicarea art. IV Titlul I din Legea nr.247/2005, ci a susținut că nu este entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Înalta Curte apreciază că împrejurarea că notificarea nu a fost adresată AAAS nu poate avea consecința pretinsă de aceasta – aceea a lipsei calității sale procesuale, întrucât acestui raționament i se opune puterea de lucru judecat a celor statuate de instanța de control judiciar în primul ciclu procesual.

Dată fiind dezlegarea cu forță juridică obligatorie dată de instanța de recurs, a aprecia asupra legitimității procesuale pasive a AAAS în raport de calitatea acesteia de persoană învestită cu soluționarea notificării ar duce la încălcarea deciziei de casare în condițiile în care recurenta a fost atrasă în proces nu  prin aplicarea directă a art.27 (actual 29) din Legea nr.10/2001 ci ca urmare a incidenței în cauză a  Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005 astfel cum a fost interpretată de instanța de control judiciar, aspect care, astfel cum s-a arătat, nu a fost criticat de recurentă.

Este fondată însă critica recurentei referitoare la limitele competențelor pe care legea specială le instituie în sarcina AAAS.

În acest sens, recurenta susține că excede competenței reglementate  de lege în sarcina

instituției obligația, stabilită prin decizia pronunțată în apel, de a restitui în natură un imobil pentru care nu deține un drept de proprietate, în condițiile în care o astfel de atribuție revine exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, AAAS neavând calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acesteia, ci doar pe cea de acționar în numele statului la data intrării în vigoare a legii.

Consideră că, în ceea ce privește soluționarea notificărilor formulate de către petenți în temeiul Legii nr. 10/2001, competența AAAS (fosta AVAS) intervine doar în situația în care aceste notificări pot fi încadrate în dispozițiile art. 29 din legea specială în baza cărora este abilitată a emite o decizie prin care să propună măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele imposibil de restituit în natură și care se află sau s-au aflat în proprietatea unor societăți în a cărei privatizare a fost implicată AAAS.

Această aserțiune este corectă întrucât dispozițiile legale care stabilesc obligații în sarcina AAAS, ca instituție implicată în procesul de privatizare a unității deținătoare a bunului, sunt clare și neechivoce, art.29 din Legea nr.10/2001 reglementând în competența acesteia exclusiv obligația de a emite decizie cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora aferente, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor preluate în mod abuziv.

Înseși dispozițiile Titlului I, art. IV din Legea nr.247/2005, în executarea cărora AAAS a dobândit calitate de parte în prezenta cauză, trimit la art. 27 alin. (1), (1

1

) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 [s.n. actual art.29 alin. (1) - (3), după republicarea legii] ce urmează a se aplica în mod corespunzător.

Prin urmare, atragerea în proces, în locul unității deținătoare care și-a încetat existența, a AAAS, potrivit dispoziției instanței de control judiciar, prin efectul unei norme speciale de trimitere, nu presupune, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel, și o transmisiune universală a patrimoniului unității desființate având ca efect subrogarea totală a  AAAS în drepturile și obligațiile de drept substanțial ale acesteia izvorâte din Legea nr.10/2001.

Norma specială reprezentată de art. IV din Titlul I al Legii nr.247/2005 extinde doar sfera de aplicare a art.27 (actual art.29) din Legea nr.10/2001 și într-o astfel de situație, fără ca entitatea care a exercitat în numele statului calitatea de acționar să devină succesorul universal al societății desființate, abilitat a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, cu atât mai mult cu cât, în speță, patrimoniul a fost lichidat între deținătorii de părți sociale ai societății.

Astfel, dacă în sarcina unei unități deținătoare, privatizată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, putea fi impusă, în baza art.21 din lege coroborat cu art.29 alin.(1) interpretat per a contrario, în concordanță cu Decizia nr.830/2008 a Curții Constituționale, obligația de restituire în natură a bunului ce a reintrat în patrimoniul său ca efect al anulării, cu caracter retroactiv, a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu un terț, în prezenta cauză, față de împrejurarea că la acest moment societatea nu mai există ca persoană juridică, nu se mai pune problema restituirii acestui bun dintr-un patrimoniu ce nu mai există, cu privire la activul imobiliar urmând să dispună deținătorul privat de părți sociale care a operat lichidarea SC C. devenită, anterior dizolvării, societate cu răspundere limitată, avându-se în vedere că, la momentul lichidării, AAAS nu mai figura ca deținător al vreunei părți din capitalul social.

Prin urmare, AAAS este ținută doar de obligațiile ce îi revin în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora această instituție poate emite doar decizie motivată cu propunere de acordare despăgubiri în ipoteza imobilelor care s-au aflat la un moment dat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Dată fiind recunoașterea, în privința foștilor proprietari și a succesorilor acestora, a calității de persoane îndreptățite în baza Legii nr.10/2001, vocația la măsuri reparatorii a acestora nu poate fi înlăturată de împrejurarea că imobilul nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare ce ar fi putut fi obligată de lege la restituirea în natură.

Faptul că această situație a survenit pe parcursul derulării litigiului nu are drept consecință inaplicabilitatea legii speciale de reparație în cauza dedusă judecății, câtă vreme s-a statuat că a fost vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în litigiu din patrimoniul autorilor petenților reclamanți.

Consecințele juridice ale desființării unității deținătoare, privatizată, ale cărei acțiuni au

fost transformate ulterior în părți sociale și al cărei patrimoniu a fost lichidat, se produc exclusiv pe planul naturii măsurilor reparatorii datorate, nemaifiind posibilă restituirea în natură, ci doar restituirea prin echivalent.

În acest sens trebuie interpretat alin. (2) al art. IV din Titlul I al Legii nr.247/2005 care trimite la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reglementată de art.27 (actual 29) din Legea nr.10/2001 în situația imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, inclusiv în ipoteza în care aceste imobile au fost înstrăinate, când reparația este asigurată de instituția implicată în privatizare.

În consecință, în mod greșit instanța de apel a obligat AAAS să restituie în natură imobilul în litigiu, cu depășirea competențelor prevăzute de lege pentru această entitate, în condițiile în care în sarcina AAAS subzistă, în baza aceleiași dispoziții speciale ce i-a conferit calitate în cauză, obligația de a propune măsuri reparatorii, astfel cum dispune forma actuală a art.29 din Legea nr.10/2001, prin echivalent, în modalitatea prevăzută de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire.

În acest sens a fost admis recursul declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în baza art. 304 pct.9 C.proc.civ., modificată, în parte, decizia recurată în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să emită în favoarea reclamantelor și intervenientei dispoziție privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013, fiind păstrate celelalte dispoziții ale deciziei apelate.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată printr-o greșită aplicare a dispozițiilor art.274 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că recurenta nu poate invoca această nesocotire a dispozițiilor legale, atât din perspectiva faptului că, odată atrasă în proces cu ocazia rejudecării apelului pentru a prelua poziția procesuală a pârâtei, îi sunt opozabile statuările referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a petentelor și identificarea imobilului obiect al Legii nr.10/2001, pe care nu le-a criticat, cât și pentru faptul că apărările sale au fost respinse,  iar în sarcina sa a fost instituită o obligație în baza legii speciale de reparație, astfel că are calitatea de parte căzută în pretenții ținută a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de proces ale părților adverse.