ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6563/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6563/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 448 din 19

februarie 2009, Tribunalul Dambovița - învestit prin declinarea competenței

soluționării cauzei de către Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 113

din 13 septembrie 2007, a admis în parte acțiunea reclamantului I.C.D., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dambovița și a obligat

pârâtul la 120.000 RON, reprezentând daune morale, către reclamant.

În motivarea sentinței, s-a reținut că

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița s-a dispus trimiterea

în judecată a reclamantului, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii

de distrugere prevăzute de art. 217 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen. și a art. 10 Legea nr. 137/1997.

Pe numele inculpatului a fost emis mandatul

de arestare preventivă din 05 octombrie 2004, pe o durată de 10 zile, până la 14

octombrie 2004, în baza unei încheieri a Judecătoriei Pucioasa, definitivă prin

încheierea F.N./8.10.2004 a Tribunalului Dâmbovița.

Ulterior, prin încheierile pronunțate de

Judecătoria Pucioasa, inculpatului i-a fost menținută starea de arest preventiv

până la data de 07 martie 2005.

Prin sentința penală nr. 2389 din 30

octombrie 2006, rămasă definitivă, Judecătoria Medgidia - învestită în urma strămutării

dosarului de la Judecătoria Pucioasa, a hotărât achitarea inculpatului pentru infracțiunea

de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen. cu aplicarea art. 37

lit. l) C. pen. și art. 10 Legea nr. 137/1997 (după schimbarea încadrării juridice

date faptei prin actul de sesizare), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită de acest inculpat,

fiind respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă formulată împotriva inculpatului de

către partea civilă SC G.A. SRL.

Prin cererea de față, reclamantul a solicitat

obligarea Statului Român la plata daunelor materiale și morale în sumă de 10.000.000

RON, inițial, pentru ca, ulterior, prin concluziile orale și cele scrise, să lase

la aprecierea instanței cuantumul acestor daune.

Tribunalul a apreciat că sunt întrunite

cerințele art. 504 alin. (1) C. proc. pen., precum și cele ale art. 5 parag. 1 al

Convenției europene, reținând că, prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ

5 luni, reclamantului i s-a adus atingere reputației, iar traumele fizice psihice

provocate de o atare măsură, atât pe perioada detenției, cât și ulterior, prin faptul

că a fost izolat de colectivitate și a suferit oprobriul public, pot și trebuie

să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Relativ la întinderea despăgubirii solicitate

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, instanța, prin aprecierea materialului

probator, a constatat că suma de 120.000 RON este suficientă, având în vedere, în

principal, criterii referitoare la: consecințele suferite pe plan fizic și psihic,

expunerea la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei

și demnității sale, aducerea reclamantului în incinta instanțelor și parchetelor,

ca inculpat, în mod repetat, timp de aproape 2 ani pentru o faptă ce nu fost săvârșită

de el și lipsirea ilegală de libertate timp de aproximativ 5 luni, sentimentul de

frustrare accentuată creat reclamantului, de dezumanizare și de afectare a personalității

sale morale.

De altfel, declarațiile martorilor au fost

elocvente sub aspectele menționate, aceștia arătând că reclamantul, în perioada

arestării și după arestare, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea

sa fizică și psihică în acea perioadă fiind precară.

S-a reținut că acordarea unei sume mai

mari nu este justificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, întrucât

instituția răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Cu privire la prejudiciul material produs,

Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a menționat în concret în ce constau sumele

de bani solicitate cu acest titlu și nu a depus documente justificative pertinente

pentru cheltuielile efectuate cu deplasările și transportul la instanțe, cumpărarea

de medicamente și tratamente medicale (bilete de tren, bonuri de benzină sau de

motorină, bonuri de casă pentru medicamente etc).

Cât despre suma pretinsă ca reprezentând

onorariu de avocat, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a depus o copie a contractului

de asistență judiciară, respectiv chitanțele care atestă plata onorariilor, în scopul

identificării concrete a sumelor plătite apărătorilor.

Referitor la prejudiciul material produs

reclamantului cât privește lipsa veniturilor pe care le realiza, Tribunalul a reținut

ca fiind nejustificată această cerere, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada

împrejurării că, în perioada arestării preventive, respectiv a procesului penal,

a fost lipsit de anumite venituri pe care le-ar fi produs.

În contextul în care solicitările reclamantului

cu privire la daunele materiale nu au fost enumerate separat și menționate în concret,

reclamantul nedepunând documente justificative ale cheltuielilor solicitate, Tribunalul

a reținut că nu are nicio relevanță înscrisul aflat la dosar, intitulat „chitanță",

încheiat la data de 2 mai 2006 între P.V., în calitate de creditor, și reclamant,

în calitate de debitor, prin care primul îl împrumuta pe cel de-al doilea cu suma

de 12.000 euro pentru a fi folosiți în afaceri judiciare.

Împrejurarea că în chitanța menționată

era trecută destinația împrumutului nu a fost de natură să ducă la concluzia că

banii au și fost folosiți pentru destinația arătată, câtă vreme această sumă nu

a fost reflectată în documente justificative pertinente ale cheltuielilor invocate

de către reclamant.

Pentru aceleași argumente, nu a putut fi

reținută ca fiind relevantă, sub aspectul dovedirii în concret a daunelor materiale

și a cuantumului acestora, nici depoziția martorului B.G., prieten apropiat al reclamantului,

care a menționat că l-ar fi ajutat pe reclamant în perioada 2004-2007 cu aproximativ

700 milioane.

De asemenea, nu a putut reținută nici împrejurarea

că reclamantul ar fi fost nevoit să vândă anumite terenuri cu scopul de a face față

cheltuielilor necesare pentru desfășurarea procesului, pentru medicamente și tratament

medical.

Din împrejurarea că reclamantul a vândut

anumite terenuri, încheind mai multe contracte - din care doar primul a fost încheiat

după trimiterea în judecată a reclamantului, celelalte după achitarea reclamantului

prin sentința penală a Judecătoriei Medgidia, nu se poate prezuma că sumele obținute

din vânzarea terenurilor au fost cheltuite așa cum a susținut reclamantul pentru

a face față cheltuielilor necesare pentru desfășurarea procesului, pentru medicamente

și tratament medical.

Nici chitanța atestând plata sumei de 8.000.000

RON nu poate fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului material, întrucât

plata a fost făcută de către numita V.N., și nu de către reclamant.

Nu se justifică nici acordarea onorariului

de avocat de 700 RON potrivit chitanței de la dosar, întrucât a vizat cererea de

strămutare a prezentului dosar, cerere ce a fost respinsă, astfel că reclamantul

a fost cel aflat în culpă procesuală.

De asemenea, reclamantul nu a justificat

prin nicio împrejurare că este îndreptățit la rambursarea onorariului de 300 RON

care privea asistența/reprezentarea reclamantului într-un recurs înregistrat la

Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 8733/1/2006.

Împotriva sentinței sus-menționate, au

declarat apel atât reclamantul I.C.D., cât și pârâții Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul Dambovița și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

iar prin decizia civilă nr. 16 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins toate apelurile ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de

reclamantul I.C.D., a fost înlăturată critica potrivit căreia soluția de acordare

a despăgubirilor nu respectă realitatea și principiul reparației integrale a pagubei

pe care reclamantul a suferit-o, în condițiile în care prima instanță a avut în

vedere jurisprudența CEDO în materia reparării pagubelor cauzate de privarea nelegală

de libertate, în cazurile de violare a dispozițiilor art. 5 parag. 1 al Convenției

europene, acordând despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit

pe perioada detenției nelegale.

Faptul că s-au acordat reclamantului numai

daune morale nu înseamnă că a fost încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului

ori că cererea de acordare a daunelor materiale nu a fost analizată de instanță

și că aceasta nu s-ar fi pronunțat asupra ei.

Tribunalul, neacordând daune materiale,

nu a constatat că nu ar fi îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii delictuale

în condițiile art. 998-999 C. civ., respectiv că nu ar exista prejudiciu, faptă

generatoare de prejudiciu și raport de cauzalitate, cum greșit susține apelantul,

ci a hotărât că solicitarea nu este dovedită, după ce a analizat pretențiile reclamantului.

Instanța de apel a arătat că, spre deosebire

de aprecierea daunelor morale, unde există criterii generale de stabilire, dar aprecierea

în concret se face de judecător în raport de acele criterii generale, prejudiciul

material nu poate fi acordat prin aproximare, prin apreciere, prin presupuneri,

ci pe baza unor probe certe, care să ducă la admiterea cererii de acordare a daunelor

materiale și la stabilirea cuantumului acestor daune, care nu au fost administrate

în cauză de către reclamant.

Astfel, prima instanță a concluzionat corect

că pretențiile reclamantului nu sunt dovedite în raport de probatoriul administrat

în legătură cu veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul dacă s-ar fi aflat

În stare de libertate, cheltuielile efectuate cu ocazia transportului la instanțele

de judecată, onorariile de avocați, procurarea de medicamente.

În ceea ce privește prejudiciul moral,

instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la stabilirea despăgubirilor

într-un cuantum prea mic și fără a se avea în vedere elementele necesare stabilirii

acestuia, deoarece prima instanță a făcut aplicarea tuturor criteriilor invocate

de către reclamant, enumerate ca atare în chiar hotărârea pronunțată.

Pe de altă parte, reclamantul însuși a

arătat, cu ocazia judecării cauzei în fond, că prejudiciul suferit este greu de

cuantificat și că printr-o doză de aproximare instanța trebuie să aibă în vedere

criteriile arătate, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au

fost lezate și intensitatea cu care au fost concepute, consecințele vătămării și

durata măsurii nelegale.

Critica referitoare la lipsa de rol activ

a instanței de fond a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece instanța a încuviințat

și administrat toate probatoriile solicitate de reclamant, reclamantul însuși neconsiderând

utilă administrarea altor probatorii. Acest lucru rezultă chiar din atitudinea părții

în apel, când, deși a solicitat proba cu expertiză pentru determinarea cuantumului

prejudiciului material, a renunțat la aceasta.

Apelurile declarate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, au fost apreciate ca nefondate, deoarece

suma acordată cu titlu de despăgubiri reclamantului nu este prea mare față de criteriile

generale care trebuie avute în vedere în stabilirea prejudiciului moral, pentru

considerentele expuse cu ocazia examinării apelului reclamantului, ce constau, în

esență, în faptul că instanța de fond a apreciat corect asupra cuantumului despăgubirilor

și că s-au avut în vedere criteriile generale de stabilirea a prejudiciului.

împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul I.C.D., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că, interpretând

greșit întregul probatoriu, instanța de apel nu ține cont de împrejurări de fapt,

precum: teroarea irotituțbnalizată, ce continuă și astăzi prin zeci de procese cu

jandarmeria și cu procurorul care a instrumentat cauza; niciodată reclamantul nu

a afirmat că prejudiciul suferit este greu de cuantificat; nu reține condițiile

degradante și umilitoare de detenție.

Deși instanța de apel reține incidența

art. 5 parag. 1 al Convenției europene, se referă doar la perioada detenției nelegale,

nu și la traumele procesului penal de la data eliberării din detenția nelegală până

la soluția definitivă. În ceea ce privește daunele morale, acestea ar fi trebuit

acordate într-un cuantum mai mare, pentru suferințele psihice și fizice resimțite

în urma faptelor ilicite comise de persoane învestite prin lege a ocroti pe cetățeni

și care necesită tratament medical.

Privarea de libertate, precum și atingerea

adusă cinstei, onoarei, reputației persoanei sunt prejudicii morale pe care statul

este obligat să le acorde astfel cum au fost formulate.

În mod greșit, instanța de apel a refuzat

să aplice principiul egalității în drepturi și necesitatea existenței unei practici

unitare. Astfel, trebuia să rețină faptul că pentru 24 de ore de arestare nelegală,

Curtea de Apel Ploiești a acordat 30.000 RON și, pentru asigurarea practicii unitare,

ar fi trebui să acorde reclamantului aceeași sumă înmulțită cu numărul de zile de

detenție, ceea ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate,

instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță, nu analizează acordarea daunelor

materiale atât pe perioada arestării nelegale, cât și în perioada procesului, rezumându-se

a reține că solicitarea de daune materiale nu este dovedită. Or, este ilogic să

se susțină că un arestat nu realizează pierderi materiale, ce sunt cuantificabile

cel puțin prin prisma salariului minim pe economie, chiar în cazul neadministrării

de probe.

De asemenea, în mod greșit au fost înlăturate

dovezile administrate, în condițiile în care s-a făcut referire în concret la numărul

termenelor de judecată, martorii prezenți și instanțele de judecată, fiind depuse

chitanțe și contracte de asistență juridică.

Recurentul - reclamant a invocat și dispozițiile

art. 6 alin. (1) și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale.

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a susținut nelegalitatea

deciziei recurate, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și arătând că despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune

morale sunt nejustificate față de probatoriul administrat în cauză.

Recurentul a arătat că prin cererea de

chemare în judecată reclamantul nu a delimitat cuantumul daunelor morale și materiale

solicitate, indicând suma totală pretinsă cu titlu de despăgubiri ca fiind 10.000.000

RON, astfel că prejudiciul pretins produs prin privarea de libertate nu a fost cert

nici măcar sub aspectul pretențiilor formulate, instanțele neavând posibilitatea

să realizeze o dezdăunare proporțională cu pretențiile.

De altfel, nici cu prilejul judecării cauzei

în fond și nici în apel, reclamantul nu a făcut nicio precizare cu privire la cuantum,

menționând că prejudiciul suferit este foarte greu de cuantificat.

Este necesar ca cel care pretinde daune

morale să dovedească în ce măsură drepturile nepatrimoniale i-au fost afectate,

pentru a se

proceda la o evaluare a despăgubirilor

ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând, însă, excede noțiunii de

satisfacție echitabilă consacrate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului

în aplicarea art. 5 din CEDO.

Împrejurarea că procesul în care s-a pronunțat

soluția de achitare a durat 2 ani, nu era de natură să determine instanțele la obligarea

Statului Român la o sumă atât de mare, de vreme ce, ulterior punerii în libertate,

derularea procesului penal care s-a finalizat cu o soluție de achitare reprezenta

o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele

pe plan moral, psihic, fizic, pe care procesul le-a avut asupra reclamantului.

de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

a Finanțelor Publice Dâmbovița, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., s-a susținut că întinderea despăgubirilor solicitate de reclamant

excede noțiunii de "satisfacție echitabilă" consacrate de practica Curții

Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din CEDO.

Determinarea prejudiciului nu este influențată

de situația materială a persoanei păgubite, ceea ce interesează fiind echivalentul

pagubei suferite, ce trebuie acoperită integral.

În stabilirea cuantumului acordat cu titlu

de daune morale, suma de bani trebuie să aibă efecte compensatorii, fără să constituie

nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru

victimele daunelor.

În speță, factorul prejudiciabil se limitează

la durata arestării preventive, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea

procesului penal - care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare - reprezintă o cauză

licită pentru care statul nu poate fi reținut să răspundă, indiferent de consecințele

pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi avut asupra persoanei în

cauză.

Practica instanței europene cunoaște și

alte forme de satisfacție, statuând, uneori, că și constatarea violării prevederilor

Convenției constituie, în sine, o recompensă suficientă și echitabilă, considerându-se

că respectiva "constatare" are caracter reparatoriu.

În literatura franceză se arată că banii

nu au rolul de a repara prejudiciul moral, ci de a compensa, deoarece alocarea unei

sume de bani nu este singurul mod de reparație, existând și mijloace mai apropiate

de daunele morale, cum ar fi publicarea în presă a hotărârii de achitare.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt

nefondate.

vizează modul de apreciere al instanței de apel în ceea ce privește întinderea prejudiciului

moral suferit de către reclamant prin fapta de arestare nelegală pentru o infracțiune

pe care acesta nu a comis-o, astfel cum s-a stabilit printr-o hotărâre penală definitivă,

precum și existența și întinderea prejudiciului material decurgând din aceeași faptă,

în raport de pretențiile concrete formulate în cauză.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

morale, recurentul-reclamant susține că suma de 120.000 RON acordată în cauză cu

acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate și de consecințele

negative ale prejudiciului.

În contextul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea instanței

de apel - care a confirmat hotărârea primei instanțe - asupra cuantumului daunelor

morale acordate reclamantului, este cenzurabilă de către această instanță de control

judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum.

Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede

că „La stabilirea întinderii reparației (...)" - acordate în cazurile și condițiile

stabilite de art. 504 C. proc. pen. -, „(...)se ține seama de durata privării de

libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate

a fost restrânsă".

Astfel formulată, norma citată permite

repararea integrală a prejudiciului cauzat prin vreuna dintre faptele prevăzute

de art. 504 C. proc. pen., în sensul că, în ipoteza privării nelegale de libertate

a reclamantului, se are în vedere atât prejudiciul suferit în perioada detenției,

cât și cel încercat în perioada ulterioară, pe parcursul derulării procesului penal,

finalizat în speță prin achitarea reclamantului pentru motivul că fapta nu a fost

săvârșită de acesta.

Instanța de apel, contrar susținerilor

recurentului, a luat în considerare și prejudiciul pe care reclamantul l-a invocat

ca fiind produs după eliberarea din arest, până la finalizarea procesului penal,

confirmând, în acest fel, criteriile de evaluare aplicate de către prima instanță

în cauză și aprecierea acesteia a întinderii prejudiciului, pe baza probatoriului

administrat.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul

a suferit din cauza faptului că a fost izolat de colectivitate și a suferit oprobriul

public, reclamantul încercând un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare

și de afectare a personalității sale morale. S-au reținut declarațiile martorilor

pe acest aspect, aceștia arătând că reclamantul, atât în perioada arestării, cât

și după eliberarea din arest, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea

sa fizică și psihică în acea perioadă fiind precară.

Ca atare, nu se poate reproșa instanței

de apel, care a menținut în totalitate atât soluția, cât și considerentele primei

instanțe, că nu a ținut cont, în calculul daunelor morale, de prejudiciul suferit

de reclamant după perioada de detenție.

Criteriile aplicate de către prima instanță

pentru evaluarea prejudiciului moral, confirmate prin decizia de apel, se încadrează

în categoria celor menționate generic în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și corespund,

în esență, celor enumerate de către reclamant în motivarea recursului, chiar dacă

evocate într-un mod diferit.

Astfel, s-au reținut, în esență, durata

privării de libertate de circa 5 luni de zile, consecințele resimțite de către reclamant

în plan psihic și fizic, urmare a privării nelegale de libertate, expunerea la disprețul

public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale.

Întrucât enumerarea din art. 505 C.

proc. pen. nu este limitativă, conținând o enunțare cu titlu generic a unor posibile

elemente relevante în stabilirea întinderii reparației, nu se poate reține o încălcare

a acestor dispoziții legale, cât timp reclamantul nu a indicat niciun alt criteriu

relevant care să nu fi fost luat în considerare de către instanțele de fond din

cauză.

În același timp, este de precizat că selectarea

criteriilor decisive în conturarea existenței și a întinderii prejudiciului moral

încercat de victima uneia dintre faptele menționate în art. 504 C. proc. pen., precum

și aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă

o chestiune de apreciere a instanței de judecată, interesând situația de fapt reținută

în cauză.

Or, reevaluarea situației de fapt stabilite,

implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuțiilor acestei instanțe

de control judiciar, circumscrise aprecierii legalității hotărârii în limitele presupuse

de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ..

Ca atare, nu pot fi primite susținerile

recurentului în sensul că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat

și nu a ținut cont de anumite împrejurări de fapt, deoarece se tinde la reaprecierea

situației faptice.

Nu este relevantă împrejurarea că, în cauze

având ca obiect repararea prejudiciului moral suferit de persoane care au fost private

în mod nelegal de libertate, întocmai ca și reclamantul, s-au acordat, cu titlu

de despăgubiri, sume de bani mai mari decât cea acordată în cauză, deoarece repararea

pagubei în ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. implică o apreciere subiectivă

a unor circumstanțe particulare ale cauzei și a tratamentului la care petentul a

fost supus de către o autoritate a statului; astfel, cuantumul despăgubirilor este,

în mod inevitabil, diferit, în contextul unor situații individuale diferite.

În aceste condiții, criticile recurentului

pe aspectul evaluării prejudiciului moral urmează a fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate,

în legătură cu care pretențiile reclamantului au fost respinse în totalitate,

Înalta Curte reține că prima instanță, ale cărei considerente au fost menținute

în totalitate prin decizia de apel, a făcut o analiză detaliată a fiecărui element

din compunerea prejudiciului material invocat de către reclamant a se fi produs

în patrimoniul său prin fapta de privare nelegală de libertate.

După cum s-a arătat deja, reevaluarea probatoriului

administrat reprezintă o chestiune de temeinicie ce excede atribuțiilor acestei

instanțe de recurs, astfel încât va fi înlăturată orice referire a recurentului

la înscrisuri pretins existente în dosar sau alte mijloace de probă administrate,

pe baza cărora s-ar fi putut aprecia ca fiind dovedit prejudiciul material invocat.

În ceea ce privește posibilitatea aplicării

de prezumții pentru probarea existenței prejudiciului material pretins, un asemenea

mijloc de probă, inclusiv prezumția simplă, prevăzută de art. 1203 C. civ., poate

fi pertinent, concludent și util în susținerea pretențiilor având acest obiect,

însă din actele dosarului nu rezultă că administrarea acestei dovezi ar fi fost

refuzată reclamantului în cauză.

Astfel, nu reiese din dosar că reclamantul

ar fi solicitat aplicarea prezumției simple că un arestat realizează pierderi materiale,

cuantificabile cel puțin prin prisma salariului minim pe economie, iar prin motivele

de recurs nu se precizează nici măcar modul în care se pretinde aplicarea sa, în

sensul dacă instanța de apel trebuia să acorde reclamantului, cu titlu de despăgubiri,

o sumă de bani echivalentă cu salariul minim sau acesta reprezintă doar baza de

calcul a despăgubirilor, după o formulă aritmetică indicată de reclamant.

Totodată, reclamantul nu arată la care

dintre elementele prejudiciului invocat se referă, respectiv la cheltuielile efectuate

cu deplasările și transportul la instanțe, onorarii de avocat, cumpărarea de medicamente

și tratamente medicale, lipsa veniturilor realizate sau efectuarea anumitor tranzacții

pentru procurarea sumelor de bani necesare susținerii procesului.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantului, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, se reține

că nu se contestă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 504 și 505 C.

proc. pen., astfel încât se va porni de la premisa întrunirii cerințelor acestor

prevederi legale, reclamantul fiind îndreptățit, în temeiul art. 504 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., la repararea pagubelor suferite în urma privării nelegale

de libertate în procesul finalizat printr-o soluție de achitare, constatându-se

că reclamantul nu a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Dată fiind această îndreptățire, nu se

poate susține, în privința prejudiciului moral, că neindicarea sumei de bani pretinse

cu acest titlu din totalul de 10.000.000 RON menționat în cererea de chemare în

judecată ar conduce la concluzia lipsei unui prejudiciu cert.

Simpla întrunire a cerințelor de aplicare

ale dispozițiilor legale anterior arătate - în speță, ale art. 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen.-, este suficientă pentru a prezuma existența prejudiciului moral

(spre deosebire de prejudiciul material, trebuie dovedit atât sub aspectul existenței,

cât și al întinderii) diferitele elemente de fapt indicate de către reclamant fiind

relevante doar pentru stabilirea întinderii acestuia.

Astfel, reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri, indiferent dacă a precizat sau nu o sumă de bani concretă - cu atât

mai puțin dacă, după precizarea sumei de bani, a recunoscut, precum în speță, că

prejudiciul este dificil de cuantificat -, deoarece cuantumul despăgubirilor se

apreciază de către instanța de judecată, de la caz la caz, în funcție de împrejurările

concrete ale speței.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate de către prima instanță și confirmate în apel, în compensarea prejudiciului

moral suferit de către reclamant, recurentul a susținut că este excesiv, pentru

motivul că, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal care s-a finalizat

cu o soluție de achitare reprezenta o cauză licită pentru care statul nu poate fi

ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, psihic, fizic pe care

procesul le-a avut asupra reclamantului.

Susținerile cu acest obiect nu pot fi primite,

deoarece instanțele de fond au reținut drept criteriu pertinent de evaluare a daunelor

morale nu derularea în sine a procesului penal, ci consecințele acestui proces asupra

reclamantului, în plan psihic și fizic, direct proporționale cu durata procesului,

făcându-se o corectă aplicare a dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen..

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești nu este fondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ..

de către Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dambovița, se reține, de asemenea, că nu se contestă

întrunirea în cauză a cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., susținându-se doar acordarea unor despăgubiri nejustificat

de mari în raport cu prejudiciul efectiv încercat de către reclamant.

Prin considerentele redate în analiza recursului

pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a

răspuns deja argumentului potrivit căruia evaluarea despăgubirilor nu trebuie să

aibă în vedere însăși derularea procesului penal finalizat cu hotărârea de achitare

a reclamantului, în sensul că este relevant impactul pe care procesul și, mai ales,

durata acestuia, 1-a avut asupra părții, criteriu corect valorificat de către instanțele

de fond din cauză.

În ceea ce privește posibilitatea reparării

prejudiciului suferit de către reclamant și într-o altă modalitate decât aceea pecuniară,

după modelul unor instanțe europene, această instanță nu infirmă existența și altor

forme de reparație, recunoscute chiar în legislația internă.

Astfel, Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice prevede tocmai publicarea hotărârii judecătorești

de constatare a încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial (indicată drept exemplu

de reparație alternativă în motivele de recurs, utilizată în literatura juridică

franceză), în capitolul referitor la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale

(art. 54).

Art. 505 alin. (1) C. proc. pen., pe temeiul

cărora s-au formulat pretențiile reclamantului în prezenta cauză și constituie o

normă specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Decretul nr. 31/1954,

prevede, însă, posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, astfel încât reclamantului

nu i se poate nega dreptul la o reparație pecuniară.

Instanța de judecată are posibilitatea

de a dispune, la solicitarea reclamantului, și alte forme de reparare a prejudiciului,

de natura celor prevăzute de Decretul nr. 31/1954, în completarea normei speciale,

ceea ce nu este, însă, cazul în speță, în absența unei solicitări exprese a persoanei

îndreptățite.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge recursul Statului Român ca nefondat, în aplicarea art. 312

alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul I.C.D., de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei nr. 16

din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

3 decembrie 2010.

Irevocabilă.