ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6563/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 448 din 19 februarie 2009, Tribunalul Dambovița - învestit prin declinarea competenței soluționării cauzei de către Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 113 din 13 septembrie 2007, a admis în parte acțiunea reclamantului I.C.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dambovița și a obligat pârâtul la 120.000 RON, reprezentând daune morale, către reclamant. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzute de art. 217 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

și a art. 10 Legea nr. 137/1997. Pe numele inculpatului a fost emis mandatul de arestare preventivă din 05 octombrie 2004, pe o durată de 10 zile, până la 14 octombrie 2004, în baza unei încheieri a Judecătoriei Pucioasa, definitivă prin încheierea F.N./8.10.2004 a Tribunalului Dâmbovița. Ulterior, prin încheierile pronunțate de Judecătoria Pucioasa, inculpatului i-a fost menținută starea de arest preventiv până la data de 07 martie 2005. Prin sentința penală nr. 2389 din 30 octombrie 2006, rămasă definitivă, Judecătoria Medgidia - învestită în urma strămutării dosarului de la Judecătoria Pucioasa, a hotărât achitarea inculpatului pentru infracțiunea de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) și (4) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. l) C. pen. și art. 10 Legea nr. 137/1997 (după schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită de acest inculpat, fiind respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă formulată împotriva inculpatului de către partea civilă SC G.A. SRL. Prin cererea de față, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor materiale și morale în sumă de 10.000.000 RON, inițial, pentru ca, ulterior, prin concluziile orale și cele scrise, să lase la aprecierea instanței cuantumul acestor daune. Tribunalul a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., precum și cele ale art. 5 parag. 1 al Convenției europene, reținând că, prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 luni, reclamantului i s-a adus atingere reputației, iar traumele fizice psihice provocate de o atare măsură, atât pe perioada detenției, cât și ulterior, prin faptul că a fost izolat de colectivitate și a suferit oprobriul public, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Relativ la întinderea despăgubirii solicitate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, instanța, prin aprecierea materialului probator, a constatat că suma de 120.000 RON este suficientă, având în vedere, în principal, criterii referitoare la: consecințele suferite pe plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale, aducerea reclamantului în incinta instanțelor și parchetelor, ca inculpat, în mod repetat, timp de aproape 2 ani pentru o faptă ce nu fost săvârșită de el și lipsirea ilegală de libertate timp de aproximativ 5 luni, sentimentul de frustrare accentuată creat reclamantului, de dezumanizare și de afectare a personalității sale morale.

De altfel, declarațiile martorilor au fost elocvente sub aspectele menționate, aceștia arătând că reclamantul, în perioada arestării și după arestare, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea sa fizică și psihică în acea perioadă fiind precară. S-a reținut că acordarea unei sume mai mari nu este justificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, întrucât instituția răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Cu privire la prejudiciul material produs, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a menționat în concret în ce constau sumele de bani solicitate cu acest titlu și nu a depus documente justificative pertinente pentru cheltuielile efectuate cu deplasările și transportul la instanțe, cumpărarea de medicamente și tratamente medicale (bilete de tren, bonuri de benzină sau de motorină, bonuri de casă pentru medicamente etc). Cât despre suma pretinsă ca reprezentând onorariu de avocat, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a depus o copie a contractului de asistență judiciară, respectiv chitanțele care atestă plata onorariilor, în scopul identificării concrete a sumelor plătite apărătorilor.

Referitor la prejudiciul material produs reclamantului cât privește lipsa veniturilor pe care le realiza, Tribunalul a reținut ca fiind nejustificată această cerere, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada împrejurării că, în perioada arestării preventive, respectiv a procesului penal, a fost lipsit de anumite venituri pe care le-ar fi produs. În contextul în care solicitările reclamantului cu privire la daunele materiale nu au fost enumerate separat și menționate în concret, reclamantul nedepunând documente justificative ale cheltuielilor solicitate, Tribunalul a reținut că nu are nicio relevanță înscrisul aflat la dosar, intitulat „chitanță", încheiat la data de 2 mai 2006 între P.V., în calitate de creditor, și reclamant, în calitate de debitor, prin care primul îl împrumuta pe cel de-al doilea cu suma de 12.000 euro pentru a fi folosiți în afaceri judiciare.

Împrejurarea că în chitanța menționată era trecută destinația împrumutului nu a fost de natură să ducă la concluzia că banii au și fost folosiți pentru destinația arătată, câtă vreme această sumă nu a fost reflectată în documente justificative pertinente ale cheltuielilor invocate de către reclamant. Pentru aceleași argumente, nu a putut fi reținută ca fiind relevantă, sub aspectul dovedirii în concret a daunelor materiale și a cuantumului acestora, nici depoziția martorului B.G., prieten apropiat al reclamantului, care a menționat că l-ar fi ajutat pe reclamant în perioada 2004-2007 cu aproximativ 700 milioane. De asemenea, nu a putut reținută nici împrejurarea că reclamantul ar fi fost nevoit să vândă anumite terenuri cu scopul de a face față cheltuielilor necesare pentru desfășurarea procesului, pentru medicamente și tratament medical.

Din împrejurarea că reclamantul a vândut anumite terenuri, încheind mai multe contracte - din care doar primul a fost încheiat după trimiterea în judecată a reclamantului, celelalte după achitarea reclamantului prin sentința penală a Judecătoriei Medgidia, nu se poate prezuma că sumele obținute din vânzarea terenurilor au fost cheltuite așa cum a susținut reclamantul pentru a face față cheltuielilor necesare pentru desfășurarea procesului, pentru medicamente și tratament medical. Nici chitanța atestând plata sumei de 8.000.000 RON nu poate fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului material, întrucât plata a fost făcută de către numita V.N., și nu de către reclamant. Nu se justifică nici acordarea onorariului de avocat de 700 RON potrivit chitanței de la dosar, întrucât a vizat cererea de strămutare a prezentului dosar, cerere ce a fost respinsă, astfel că reclamantul a fost cel aflat în culpă procesuală.

De asemenea, reclamantul nu a justificat prin nicio împrejurare că este îndreptățit la rambursarea onorariului de 300 RON care privea asistența/reprezentarea reclamantului într-un recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 8733/1/2006. Împotriva sentinței sus-menționate, au declarat apel atât reclamantul I.C.D., cât și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dambovița și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 16 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins toate apelurile ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul I.C.D., a fost înlăturată critica potrivit căreia soluția de acordare a despăgubirilor nu respectă realitatea și principiul reparației integrale a pagubei pe care reclamantul a suferit-o, în condițiile în care prima instanță a avut în vedere jurisprudența CEDO în materia reparării pagubelor cauzate de privarea nelegală de libertate, în cazurile de violare a dispozițiilor art. 5 parag. 1 al Convenției europene, acordând despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale. Faptul că s-au acordat reclamantului numai daune morale nu înseamnă că a fost încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului ori că cererea de acordare a daunelor materiale nu a fost analizată de instanță și că aceasta nu s-ar fi pronunțat asupra ei.

Tribunalul, neacordând daune materiale, nu a constatat că nu ar fi îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii delictuale în condițiile art. 998-999 C. civ., respectiv că nu ar exista prejudiciu, faptă generatoare de prejudiciu și raport de cauzalitate, cum greșit susține apelantul, ci a hotărât că solicitarea nu este dovedită, după ce a analizat pretențiile reclamantului. Instanța de apel a arătat că, spre deosebire de aprecierea daunelor morale, unde există criterii generale de stabilire, dar aprecierea în concret se face de judecător în raport de acele criterii generale, prejudiciul material nu poate fi acordat prin aproximare, prin apreciere, prin presupuneri, ci pe baza unor probe certe, care să ducă la admiterea cererii de acordare a daunelor materiale și la stabilirea cuantumului acestor daune, care nu au fost administrate în cauză de către reclamant.

Astfel, prima instanță a concluzionat corect că pretențiile reclamantului nu sunt dovedite în raport de probatoriul administrat în legătură cu veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul dacă s-ar fi aflat În stare de libertate, cheltuielile efectuate cu ocazia transportului la instanțele de judecată, onorariile de avocați, procurarea de medicamente. În ceea ce privește prejudiciul moral, instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la stabilirea despăgubirilor într-un cuantum prea mic și fără a se avea în vedere elementele necesare stabilirii acestuia, deoarece prima instanță a făcut aplicarea tuturor criteriilor invocate de către reclamant, enumerate ca atare în chiar hotărârea pronunțată.

Pe de altă parte, reclamantul însuși a arătat, cu ocazia judecării cauzei în fond, că prejudiciul suferit este greu de cuantificat și că printr-o doză de aproximare instanța trebuie să aibă în vedere criteriile arătate, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost concepute, consecințele vătămării și durata măsurii nelegale. Critica referitoare la lipsa de rol activ a instanței de fond a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece instanța a încuviințat și administrat toate probatoriile solicitate de reclamant, reclamantul însuși neconsiderând utilă administrarea altor probatorii. Acest lucru rezultă chiar din atitudinea părții în apel, când, deși a solicitat proba cu expertiză pentru determinarea cuantumului prejudiciului material, a renunțat la aceasta.

Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, au fost apreciate ca nefondate, deoarece suma acordată cu titlu de despăgubiri reclamantului nu este prea mare față de criteriile generale care trebuie avute în vedere în stabilirea prejudiciului moral, pentru considerentele expuse cu ocazia examinării apelului reclamantului, ce constau, în esență, în faptul că instanța de fond a apreciat corect asupra cuantumului despăgubirilor și că s-au avut în vedere criteriile generale de stabilirea a prejudiciului.

împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.C.D., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: 1. Prin motivele de recurs formulate, încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că, interpretând greșit întregul probatoriu, instanța de apel nu ține cont de împrejurări de fapt, precum: teroarea irotituțbnalizată, ce continuă și astăzi prin zeci de procese cu jandarmeria și cu procurorul care a instrumentat cauza; niciodată reclamantul nu a afirmat că prejudiciul suferit este greu de cuantificat; nu reține condițiile degradante și umilitoare de detenție.

Deși instanța de apel reține incidența art. 5 parag. 1 al Convenției europene, se referă doar la perioada detenției nelegale, nu și la traumele procesului penal de la data eliberării din detenția nelegală până la soluția definitivă. În ceea ce privește daunele morale, acestea ar fi trebuit acordate într-un cuantum mai mare, pentru suferințele psihice și fizice resimțite în urma faptelor ilicite comise de persoane învestite prin lege a ocroti pe cetățeni și care necesită tratament medical. Privarea de libertate, precum și atingerea adusă cinstei, onoarei, reputației persoanei sunt prejudicii morale pe care statul este obligat să le acorde astfel cum au fost formulate. În mod greșit, instanța de apel a refuzat să aplice principiul egalității în drepturi și necesitatea existenței unei practici unitare.

Astfel, trebuia să rețină faptul că pentru 24 de ore de arestare nelegală, Curtea de Apel Ploiești a acordat 30.000 RON și, pentru asigurarea practicii unitare, ar fi trebui să acorde reclamantului aceeași sumă înmulțită cu numărul de zile de detenție, ceea ce nu s-a întâmplat. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță, nu analizează acordarea daunelor materiale atât pe perioada arestării nelegale, cât și în perioada procesului, rezumându-se a reține că solicitarea de daune materiale nu este dovedită. Or, este ilogic să se susțină că un arestat nu realizează pierderi materiale, ce sunt cuantificabile cel puțin prin prisma salariului minim pe economie, chiar în cazul neadministrării de probe.

De asemenea, în mod greșit au fost înlăturate dovezile administrate, în condițiile în care s-a făcut referire în concret la numărul termenelor de judecată, martorii prezenți și instanțele de judecată, fiind depuse chitanțe și contracte de asistență juridică. Recurentul - reclamant a invocat și dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. 2. Prin motivele de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a susținut nelegalitatea deciziei recurate, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și arătând că despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale sunt nejustificate față de probatoriul administrat în cauză.

Recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a delimitat cuantumul daunelor morale și materiale solicitate, indicând suma totală pretinsă cu titlu de despăgubiri ca fiind 10.000.000 RON, astfel că prejudiciul pretins produs prin privarea de libertate nu a fost cert nici măcar sub aspectul pretențiilor formulate, instanțele neavând posibilitatea să realizeze o dezdăunare proporțională cu pretențiile. De altfel, nici cu prilejul judecării cauzei în fond și nici în apel, reclamantul nu a făcut nicio precizare cu privire la cuantum, menționând că prejudiciul suferit este foarte greu de cuantificat.

Este necesar ca cel care pretinde daune morale să dovedească în ce măsură drepturile nepatrimoniale i-au fost afectate, pentru a se proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând, însă, excede noțiunii de satisfacție echitabilă consacrate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din CEDO. Împrejurarea că procesul în care s-a pronunțat soluția de achitare a durat 2 ani, nu era de natură să determine instanțele la obligarea Statului Român la o sumă atât de mare, de vreme ce, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal care s-a finalizat cu o soluție de achitare reprezenta o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, psihic, fizic, pe care procesul le-a avut asupra reclamantului.

3. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că întinderea despăgubirilor solicitate de reclamant excede noțiunii de "satisfacție echitabilă" consacrate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din CEDO. Determinarea prejudiciului nu este influențată de situația materială a persoanei păgubite, ceea ce interesează fiind echivalentul pagubei suferite, ce trebuie acoperită integral. În stabilirea cuantumului acordat cu titlu de daune morale, suma de bani trebuie să aibă efecte compensatorii, fără să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor.

În speță, factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal - care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare - reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi reținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi avut asupra persoanei în cauză. Practica instanței europene cunoaște și alte forme de satisfacție, statuând, uneori, că și constatarea violării prevederilor Convenției constituie, în sine, o recompensă suficientă și echitabilă, considerându-se că respectiva "constatare" are caracter reparatoriu. În literatura franceză se arată că banii nu au rolul de a repara prejudiciul moral, ci de a compensa, deoarece alocarea unei sume de bani nu este singurul mod de reparație, existând și mijloace mai apropiate de daunele morale, cum ar fi publicarea în presă a hotărârii de achitare.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. 1. Motivele de recurs ale reclamantului vizează modul de apreciere al instanței de apel în ceea ce privește întinderea prejudiciului moral suferit de către reclamant prin fapta de arestare nelegală pentru o infracțiune pe care acesta nu a comis-o, astfel cum s-a stabilit printr-o hotărâre penală definitivă, precum și existența și întinderea prejudiciului material decurgând din aceeași faptă, în raport de pretențiile concrete formulate în cauză. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, recurentul-reclamant susține că suma de 120.000 RON acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate și de consecințele negative ale prejudiciului.

În contextul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea instanței de apel - care a confirmat hotărârea primei instanțe - asupra cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, este cenzurabilă de către această instanță de control judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum. Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „La stabilirea întinderii reparației (...)" - acordate în cazurile și condițiile stabilite de art. 504 C. proc. pen. -, „(...)se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă". Astfel formulată, norma citată permite repararea integrală a prejudiciului cauzat prin vreuna dintre faptele prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., în sensul că, în ipoteza privării nelegale de libertate a reclamantului, se are în vedere atât prejudiciul suferit în perioada detenției, cât și cel încercat în perioada ulterioară, pe parcursul derulării procesului penal, finalizat în speță prin achitarea reclamantului pentru motivul că fapta nu a fost săvârșită de acesta. Instanța de apel, contrar susținerilor recurentului, a luat în considerare și prejudiciul pe care reclamantul l-a invocat ca fiind produs după eliberarea din arest, până la finalizarea procesului penal, confirmând, în acest fel, criteriile de evaluare aplicate de către prima instanță în cauză și aprecierea acesteia a întinderii prejudiciului, pe baza probatoriului administrat.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit din cauza faptului că a fost izolat de colectivitate și a suferit oprobriul public, reclamantul încercând un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare și de afectare a personalității sale morale. S-au reținut declarațiile martorilor pe acest aspect, aceștia arătând că reclamantul, atât în perioada arestării, cât și după eliberarea din arest, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea sa fizică și psihică în acea perioadă fiind precară. Ca atare, nu se poate reproșa instanței de apel, care a menținut în totalitate atât soluția, cât și considerentele primei instanțe, că nu a ținut cont, în calculul daunelor morale, de prejudiciul suferit de reclamant după perioada de detenție.

Criteriile aplicate de către prima instanță pentru evaluarea prejudiciului moral, confirmate prin decizia de apel, se încadrează în categoria celor menționate generic în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și corespund, în esență, celor enumerate de către reclamant în motivarea recursului, chiar dacă evocate într-un mod diferit. Astfel, s-au reținut, în esență, durata privării de libertate de circa 5 luni de zile, consecințele resimțite de către reclamant în plan psihic și fizic, urmare a privării nelegale de libertate, expunerea la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale. Întrucât enumerarea din art. 505 C. proc. pen.

nu este limitativă, conținând o enunțare cu titlu generic a unor posibile elemente relevante în stabilirea întinderii reparației, nu se poate reține o încălcare a acestor dispoziții legale, cât timp reclamantul nu a indicat niciun alt criteriu relevant care să nu fi fost luat în considerare de către instanțele de fond din cauză. În același timp, este de precizat că selectarea criteriilor decisive în conturarea existenței și a întinderii prejudiciului moral încercat de victima uneia dintre faptele menționate în art. 504 C. proc. pen., precum și aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de judecată, interesând situația de fapt reținută în cauză.

Or, reevaluarea situației de fapt stabilite, implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii legalității hotărârii în limitele presupuse de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ.. Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat și nu a ținut cont de anumite împrejurări de fapt, deoarece se tinde la reaprecierea situației faptice. Nu este relevantă împrejurarea că, în cauze având ca obiect repararea prejudiciului moral suferit de persoane care au fost private în mod nelegal de libertate, întocmai ca și reclamantul, s-au acordat, cu titlu de despăgubiri, sume de bani mai mari decât cea acordată în cauză, deoarece repararea pagubei în ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. implică o apreciere subiectivă a unor circumstanțe particulare ale cauzei și a tratamentului la care petentul a fost supus de către o autoritate a statului; astfel, cuantumul despăgubirilor este, în mod inevitabil, diferit, în contextul unor situații individuale diferite. În aceste condiții, criticile recurentului pe aspectul evaluării prejudiciului moral urmează a fi înlăturate ca atare. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, în legătură cu care pretențiile reclamantului au fost respinse în totalitate, Înalta Curte reține că prima instanță, ale cărei considerente au fost menținute în totalitate prin decizia de apel, a făcut o analiză detaliată a fiecărui element din compunerea prejudiciului material invocat de către reclamant a se fi produs în patrimoniul său prin fapta de privare nelegală de libertate.

După cum s-a arătat deja, reevaluarea probatoriului administrat reprezintă o chestiune de temeinicie ce excede atribuțiilor acestei instanțe de recurs, astfel încât va fi înlăturată orice referire a recurentului la înscrisuri pretins existente în dosar sau alte mijloace de probă administrate, pe baza cărora s-ar fi putut aprecia ca fiind dovedit prejudiciul material invocat. În ceea ce privește posibilitatea aplicării de prezumții pentru probarea existenței prejudiciului material pretins, un asemenea mijloc de probă, inclusiv prezumția simplă, prevăzută de art. 1203 C. civ., poate fi pertinent, concludent și util în susținerea pretențiilor având acest obiect, însă din actele dosarului nu rezultă că administrarea acestei dovezi ar fi fost refuzată reclamantului în cauză.

Astfel, nu reiese din dosar că reclamantul ar fi solicitat aplicarea prezumției simple că un arestat realizează pierderi materiale, cuantificabile cel puțin prin prisma salariului minim pe economie, iar prin motivele de recurs nu se precizează nici măcar modul în care se pretinde aplicarea sa, în sensul dacă instanța de apel trebuia să acorde reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă de bani echivalentă cu salariul minim sau acesta reprezintă doar baza de calcul a despăgubirilor, după o formulă aritmetică indicată de reclamant. Totodată, reclamantul nu arată la care dintre elementele prejudiciului invocat se referă, respectiv la cheltuielile efectuate cu deplasările și transportul la instanțe, onorarii de avocat, cumpărarea de medicamente și tratamente medicale, lipsa veniturilor realizate sau efectuarea anumitor tranzacții pentru procurarea sumelor de bani necesare susținerii procesului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantului, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. 2. În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, se reține că nu se contestă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen., astfel încât se va porni de la premisa întrunirii cerințelor acestor prevederi legale, reclamantul fiind îndreptățit, în temeiul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., la repararea pagubelor suferite în urma privării nelegale de libertate în procesul finalizat printr-o soluție de achitare, constatându-se că reclamantul nu a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Dată fiind această îndreptățire, nu se poate susține, în privința prejudiciului moral, că neindicarea sumei de bani pretinse cu acest titlu din totalul de 10.000.000 RON menționat în cererea de chemare în judecată ar conduce la concluzia lipsei unui prejudiciu cert. Simpla întrunire a cerințelor de aplicare ale dispozițiilor legale anterior arătate - în speță, ale art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.-, este suficientă pentru a prezuma existența prejudiciului moral (spre deosebire de prejudiciul material, trebuie dovedit atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii) diferitele elemente de fapt indicate de către reclamant fiind relevante doar pentru stabilirea întinderii acestuia.

Astfel, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri, indiferent dacă a precizat sau nu o sumă de bani concretă - cu atât mai puțin dacă, după precizarea sumei de bani, a recunoscut, precum în speță, că prejudiciul este dificil de cuantificat -, deoarece cuantumul despăgubirilor se apreciază de către instanța de judecată, de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță și confirmate în apel, în compensarea prejudiciului moral suferit de către reclamant, recurentul a susținut că este excesiv, pentru motivul că, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal care s-a finalizat cu o soluție de achitare reprezenta o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, psihic, fizic pe care procesul le-a avut asupra reclamantului.

Susținerile cu acest obiect nu pot fi primite, deoarece instanțele de fond au reținut drept criteriu pertinent de evaluare a daunelor morale nu derularea în sine a procesului penal, ci consecințele acestui proces asupra reclamantului, în plan psihic și fizic, direct proporționale cu durata procesului, făcându-se o corectă aplicare a dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen.. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nu este fondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. 3. În ceea ce privește recursul declarat de către Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dambovița, se reține, de asemenea, că nu se contestă întrunirea în cauză a cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., susținându-se doar acordarea unor despăgubiri nejustificat de mari în raport cu prejudiciul efectiv încercat de către reclamant. Prin considerentele redate în analiza recursului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a răspuns deja argumentului potrivit căruia evaluarea despăgubirilor nu trebuie să aibă în vedere însăși derularea procesului penal finalizat cu hotărârea de achitare a reclamantului, în sensul că este relevant impactul pe care procesul și, mai ales, durata acestuia, 1-a avut asupra părții, criteriu corect valorificat de către instanțele de fond din cauză. În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciului suferit de către reclamant și într-o altă modalitate decât aceea pecuniară, după modelul unor instanțe europene, această instanță nu infirmă existența și altor forme de reparație, recunoscute chiar în legislația internă.

Astfel, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevede tocmai publicarea hotărârii judecătorești de constatare a încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial (indicată drept exemplu de reparație alternativă în motivele de recurs, utilizată în literatura juridică franceză), în capitolul referitor la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale (art. 54). Art. 505 alin. (1) C. proc. pen., pe temeiul cărora s-au formulat pretențiile reclamantului în prezenta cauză și constituie o normă specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Decretul nr. 31/1954, prevede, însă, posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, astfel încât reclamantului nu i se poate nega dreptul la o reparație pecuniară.

Instanța de judecată are posibilitatea de a dispune, la solicitarea reclamantului, și alte forme de reparare a prejudiciului, de natura celor prevăzute de Decretul nr. 31/1954, în completarea normei speciale, ceea ce nu este, însă, cazul în speță, în absența unei solicitări exprese a persoanei îndreptățite. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul Statului Român ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.C.D., de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei nr. 16 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2010. Irevocabilă.