NITKIEWICZ v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
NITKIEWICZ v. POLAND (CtEDO, 2008)
Cea decizia nr. 21014/06 de Mieczysław NITKIEWICZ împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 7 octombrie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence, grefierul secțiunii Lawrence Având în vedere cererea depusă la 5 septembrie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 4 iulie 2008, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Mieczysław Nitkiewicz, este un național polonez care s-a născut în 1951 și trăiește în Wizna. Guvernul polonez („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Într-o dată neespecificată în 2004, reclamantul a depus o acțiune în Curtea Regională de Justiție împotriva filialei BPH S.A. Bank. El a solicitat compensații și scuze, susținând că banca a obținut bani sub pretenții false și a încălcat drepturile sale personale. Curtea a scutit în parte reclamantul de taxele de judecată, dar a refuzat să numească un avocat de asistență juridică pentru el. Reclamantul a solicitat în trei ocazii că judecătorul A.K. se retrage de la ședere în acest caz. El a susținut că judecătorul A.K. a dat o hotărâre nefavorabilă în cazul anterior pe care l-a interzis împotriva judecătorului Tribunalului de District Čomża și a refuzat să recunoască dovezi pe care a încercat să le aducă. Cererea reclamantului a fost respinsă de hotărârile formulate de un comitet de trei judecători ai Curții Regionale la 1 februarie, 20 mai și, respectiv, 2 septembrie 2005. La 7 septembrie 2005, Curtea Regională a respins acțiunea reclamantului și l-a ordonat să plătească costurile inculpatului. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii de primă instanță. La 7 noiembrie 2005, Curtea Regională a scutit reclamantul de taxele de judecată necesare pentru depunerea recursului său. Curtea de Apel a refuzat cererea reclamantului de numire a unui avocat de asistență juridică pentru el în cadrul procedurii de recurs. La 7 martie 2006, Curtea de Apel Białystok a respins recursul reclamantului și a ordonat să plătească costurile inculpatului. Prin scrisoarea din 27 martie 2006, Curtea de Apel a furnizat reclamantului hotărârea sa din 7 martie 2006. Într-o dată mai târziu, reclamantul a solicitat Curtea de Apel să-l numească un avocat de asistență juridică în vederea depunerii unui recurs de casă. La 3 aprilie 2006, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de numire a unui avocat de asistență juridică. Decizia sa nu a fost motivată. Ulterior, reclamantul a solicitat instanței să își furnizeze motivele hotărârii din 3 aprilie 2006. Această cerere a fost respinsă la 12 aprilie 2006. Legea și practicile interne relevante. Dispozițiile juridice referitoare la reprezentarea juridică obligatorie în cadrul procedurii de recurs de casă aplicabile în termenul material sunt prevăzute la punctele 27 31 din hotărârea Curții în cazul Laskowska. Polonia , nr. 77765/01, 13 martie 2007. COMPLAINTĂ Reclamantul susține că procedurile în cazul său au fost nedreptate, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. El a susținut în acest sens că toate cererile sale de numire a unui avocat de asistență juridică au fost refuzate. În mod similar, toate cererile sale de retragere ale judecătorului A.K. au fost eșuate. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns de lipsa de acces la o instanță. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție ... de [a] ... tribunal instituit prin lege...” Prin scrisoarea din 4 iulie 2008, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine această parte a cererii în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „(...) Guvernul dorește prin prezenta exprimarea – prin intermediul unei declarații unilaterale – recunoașterea restricției la procesul echitabil în care a fost implicat reclamantul. Guvernul este dispus să plătească reclamantului o sumă de 7.000 PLN ca o justă satisfacție, pe care acestea consideră să fie rezonabile în funcție de jurisprudența Curții (a se vedea hotărârea din 27 iunie 2006 în cazul Tabor v. Polonia , nr. 12825/02; decizia din 2 octombrie 2007 în cazul Soska v. Polonia , nr. 41170/02). Prin urmare, Guvernul invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor, sugerând că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca fiind "cu orice alt motiv" care justifică apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. (...)” Într-o scrisoare din 29 mai 2008, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere sau o parte din aceasta din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 alineatul (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Poloniei, practica sa privind plângerile similare referitoare la lipsa de acces la o instanță (de exemplu, Tabor c. Polonia , nr. 12825/02, 27 iunie 2006, Bobrowski c. Polonia nr. 64916/01 17 iunie 2008 și Laskowska Polonia citate mai sus). Curtea remarcă admiterile conținute în declarația guvernului, precum și suma de compensare propusă – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare. Înțelege că suma propusă de Guvern acoperă prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Ar trebui să fie plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție. În plus, în cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul ar trebui să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor nejustificate plus trei puncte procentuale. Prin urmare, și în această înțelegere, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei părți a cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă) Hotărârea Curții nu aduce atingere utilizării de către reclamant a altor măsuri de remediere pentru obținerea de remediere pentru presupusul lipsă de acces la o instanță. În consecință, această parte a cererii ar trebui eliminată din listă. Reclamantul s-a plâns în continuare că procesul din cauza sa era nedrept și a afirmat că nu era imparțial din partea judecătorului A.K. al Curții Regionale. Curtea a examinat restul plângerilor, astfel cum a fost depusă de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că reclamantul nu și-a justificat plângerile, după care această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia notă în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind lipsa de acces la o instanță și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în decizia sa; în ceea ce privește plângerea de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibile. Președintele Registrului Lawrence Early Nicolas Bratza