CtEDO 19.05.2009 Auto

SIENKIEWICZ v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
19.05.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly struck out of the list;Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SIENKIEWICZ v. POLAND (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 19554/03 de Paweł SIENKIEWICZ împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), care a stat la 19 mai 2009 ca Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judecători și grefierul secțiunii Lawrence Early Având în vedere cererea depusă la 29 mai 2003, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 24 iulie 2008, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Paweł Sienkiewicz, este un național polonez născut în 1974 și locuiește în Wrocław. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołęsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 martie 2001, reclamantul a fost arestat sub suspiciune de furt agravat. Prin decizia Curții de district Jaworze din 16 martie 2001 a fost retras în custodie. La 29 iunie 2001 a fost depusă o procedură de acuzație împotriva reclamantului în fața Curții Regionale Legnica. Audieri în acest caz au avut loc la 24 iulie, 26 septembrie, 9 octombrie și 7 noiembrie 2001. Noiembrie 2001 Curtea Regională Legnica a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la cinci ani de închisoare. Reclamantul a recurs. La 13 decembrie 2002, Curtea de Apel Wroclaw a susținut hotărârea atacată. Prin decizia din 23 ianuarie 2003, Curtea a atribuit lui P.G. să reprezinte reclamantului în scopul elaborării unui recurs de casă. Reclamantul susține că hotărârea de a doua instanție a fost înaintata avocatului la scurt timp după aceea, dar că nu poate prezenta un document care să atestă data serviciului, deoarece nu i-a fost comunicată niciodată. Prin scrisoarea din 3 martie 2003, un avocat atribuit să reprezinte reclamantul în sensul procedurii de casă a informat instanța că nu a găsit niciun motiv pentru a depune un recurs de casă împotriva hotărârii de a doua instanță. Această scrisoare a fost transmisă reclamantului de către registrul instanței la o dată ulterioră neespecificată. Reclamantul s-a plâns, invocând art. 6 din Convenție, că procedurile au fost nedreptate în faptul că instanțele au evaluat în mod greșit dovezile, au eșuat în stabilirea faptelor cauzei și au aplicat în mod incorect legislația internă aplicabilă. El a susținut că el nu poate depune un recurs de casă împotriva hotărârii instanței de apel, deoarece avocatul său de asistență juridică a refuzat să facă acest lucru. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că a fost negat un acces eficace la instanță. El se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... " La 24 iunie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine plângerea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: (...) Guvernul dorește, prin urmare, să exprime – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea recunoașterii negarului accesului la o instanță în determinarea acuzațiilor penale împotriva reclamantului [în ceea ce privește sensul articolului 6 1 din Convenție, având în vedere faptul că avocatul de asistență juridică a refuzat să depună un recurs de casă în fața Curții Supreme împotriva hotărârii instanței de apel. În aceste circumstanțe și având în vedere faptele specifice ale cauzei, Guvernul declară că propune să plătească reclamantului suma de EUR 2 000 de persoane care consideră că sunt rezonabile în funcție de jurisprudența Curții. Suma menționată mai sus este de a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termen de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.” Într-o scrisoare din 17 octombrie 2008, reclamantul a declarat că nu este de acord cu propunerea. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere sau o parte din această listă din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din listă un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special de Hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC] , nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03). Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, cuantumul compensației propuse și circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă ) . În acest sens , Curtea constată că a abordat deja problema care dă naștere la cazul instantaniu (a se vedea Siałkowska c. Polonia , nr. 8932/05, 22 martie 2007; Kulikowski c. Polonia , nr. 18353/03 , 2815/05 Antonicelli c. Polonia , 19 mai 2009 . Prin urmare , această parte a cererii ar trebui eliminată din lista. Reclamantul s-a plâns, invocând art. 6 din Convenție, că procedurile au fost nedreptate în faptul că instanțele au evaluat în mod greșit dovezile, au eșuat în stabilirea faptelor cauzei și au aplicat în mod incorect legislația internă aplicabilă. Curtea a examinat restul plângerilor, astfel cum a fost depusă de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că plângerile care nu dau naștere la nicio apariție a încălcărilor articolelor invocate. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea cu majoritate ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; de a elimina aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție în măsura în care se referă la plângerea reclamantului privind refuzul de acces la o instanță; declară restul cererii inadmisibil. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă