Decizia nr. 606/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății și cadrul procesual; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 10 iunie 2011, sub nr. x/64/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. - C. Brașov, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea Deciziei nr. 139 din 28 aprilie 2011, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Procesului verbal de control înregistrat din 27 ianuarie 2011 la C. Brașov, precum și a Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare nr. 405 din 27 ianuarie 2011; (ii) anularea Procesului verbal de control înregistrat din 27 ianuarie 2011 la C. Brașov, prin care s-a stabilit obligația reclamantei la plata sumei de 1.887.568 lei către pârâta, precum și exonerarea reclamantei de plata obligațiilor impuse în mod nelegal; (iii) anularea Deciziei nr. 186 din 27 mai 2011 prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei referitoare la plata obligațiilor accesorii nr. 1366 din 10 martie 2011 a C. Brașov; (iv) anularea Deciziei referitoare la plata obligațiilor accesorii nr. 1366 din 10 martie 2011 a C. Brașov, decizie emisă ca urmare a Procesului verbal de control încheiat la data de 27 ianuarie 2011, prin care s-a stabilit obligarea reclamantei la plata sumei de 185.870 lei, precum și exonerarea reclamantei de plata acestei sume impuse în mod nelegal; (v) suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Hotărârea primei instanțe, în primul ciclu procesual; Prin sentința civilă nr. 100/F din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele C. Brașov prin D. Brașov, B. și E. Brașov, s-a dispus anularea Deciziei nr. 139 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâta E. Brașov, a Procesului verbal de control din 27 ianuarie 2011 emis de pârâta C. Brașov, a Deciziei nr. 186 din 27 mai 2011 emisă de pârâta E. Brașov și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 1366 din 10 martie 2011 emisă de pârâta C. Brașov. Totodată, s-a dispus obligarea pârâților C. Brașov și E. Brașov să plătească reclamantei suma de 61.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut ca motiv de nulitate absolută invocat din oficiu aspectul că procesul verbal de control s-a încheiat în lipsa reclamantei și că au fost încălcate astfel dispozițiile art. 7, art. 9 și art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.. Constatând incidența acestui motiv de nulitate absolută a procesului verbal de control, pentru neîndeplinirea unei condiții de formă, instanța a aplicat principiul „quod nullum est nullum producit effectum”, anulând și actele administrative fiscale întocmite ulterior, respectiv titlul de creanță reprezentat de decizia de regularizare, decizia de soluționare a contestației administrative, precum și deciziile privind stabilirea accesoriilor de plată.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 100/F din 13 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta F. Brașov. Prin Decizia nr. 2623 din 4 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin decizia de casare s-a reținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor fiscale procedurale incidente speței, precum și a normelor procedurale care stabilesc regimul juridic al actelor întocmite în cadrul controlului vamal ulterior. În consecință, s-a dispus ca instanța de fond, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., să rejudece litigiul în limitele investirii sale, potrivit cererii de chemare în judecată, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamantă prin acțiune, de pârâtă prin întâmpinare și de toate probele administrate în cauză, inclusiv de expertiza judiciară contabilă efectuată în dosar, precum și de celelalte critici de care s-au prevalat recurentele, inclusiv cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în funcție de dezlegarea care se va da cauzei. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Brașov sub nr. x/64/2011*.

Hotărârea primei instanțe, după rejudecarea cauzei; Prin sentința nr. 92/2016 din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele C. Brașov din cadrul B. și E. Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză, în al doilea ciclu procesual; Împotriva sentinței civile nr. 92/2016 din 15 iunie 2016 a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică, prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere că prezentul recurs se încadrează în categoria menționată în art. 304 1 C. proc. civ., s-a solicitat să fie avute în vedere totalitatea motivelor invocate în cererea de recurs, nu numai cele care evocă prevederile art. 304 C. proc. civ. Referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond a fost criticată sub următoarele aspecte: - instanța nu a prezentat o motivare suficientă pentru decizia luată; - instanța s-a rezumat să aprecieze numai o parte din probele administrate în cauză, ignorând concluziile raportului de expertiză - specialitatea contabilitate fiscalitate; - instanța a prezentat o motivare contradictorie, întrucât, deși a avut în vedere o parte din probele propuse de reclamantă și a reținut în considerentele sentinței aspectele probate de reclamantă, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată. În acest sens, recurenta a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv la Decizia nr. 442/2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, în care s-a apreciat că prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii de anulare a actelor administrative fiscale, precum și de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare la soluționarea litigiului, a concluziilor unui mijloc esențial de probă, administrat în condițiile legii, anume expertiza contabilă judiciară, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a-și exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar. Cu toate acestea, ținând cont că prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, adică în rejudecare, recurenta a susținut că sunt incidente prevederile art. 312 alin. (6 1 ), nefiind posibilă o nouă casare cu trimitere, astfel că se impune constatarea nelegalității hotărârii pronunțate în cauză și reținerea cauzei spre rejudecare. 3.1. Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 100, 164, 226 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. Chestiunea de drept care se impune a fi analizată în primul rând este aceea de a stabili dacă se impunea reverificarea declarațiilor la care s-a făcut referire în actul de control. Cerința art. 100 alin. (3) este că reverificarea declarației se impune doar când regimul vamal respectiv s-a înființat în baza unor informații inexacte sau incomplete. Din conținutul actului de control și al deciziei de regularizare nu rezultă că regimul vamal inițial instituit ar fi fost aplicat în baza unor informații inexacte sau incomplete pentru ca autoritatea vamală să ia măsuri de regularizare a situației. Nu poate fi considerată o modificare a regimului vamal, potrivit textelor invocate, depășirea termenelor din declarațiile vamale de admitere temporară pentru că această depășire nu are o sancțiune care să se încadreze în categoria informațiilor inexacte sau incomplete impuse de prevederile art. 100 alin. (3) C. vam. și care să constituie temei pentru autoritatea vamală să ia măsuri pentru regularizarea situației. Nu suntem în ipoteza în care datoria vamală a încetat să mai fie îndeplinită; conform art. 226 alin. (3) C. vam. era elementar de observat că nu exista obligația plății taxelor vamale și a celor aferente acestora, întrucât bunurile aveau regim comunitar cum corect a identificat expertul prin răspunsul la obiectivul nr. 2 din raport, iar T.V.A. aferentă a fost achitată în întregime, în temeiul art. 27 alin. (3) din Legea nr. 51/1997, având ca bază de calcul valoarea de 100% a bunurilor intrate, deși obligația reclamantei de plată a T.V.A. era doar pentru 20% din valoarea bunurilor intrate. 3.2. Incidența în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 51/1997 - imposibilitatea reclamantei ca utilizator de exercitare a dreptului de opțiune privind achiziția bunurilor din culpa societății de leasing Expertul G., în concluziile la raportul de expertiză - răspuns la obiectivul nr. 5, a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 51/1997 potrivit căruia, în cazul în care utilizatorul, din vina societății de leasing, nu și-a exercitat dreptul de opțiune privind achiziția bunurilor, taxele se calculează raportat la valoarea reziduală a bunului, însă baza de calcul nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunurilor”. Potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 51/1997, termenul în cadrul căruia bunurile urmează să primească o nouă destinație vamală nu poate fi mai mare de 7 ani de la data introducerii în țară a bunului, termen care însă nu este depășit, nu sunt nici 5 ani față de această dată. Expertul desemnat a concluzionat prin răspunsul la obiectivul nr. 5, în Răspunsul a obiecțiuni, în sensul că, raportat la art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/2007, „regimul suspensiv se încheie la data de 18 februarie 2011, dată la care SC A. SRL a intrat în posesia documentelor originale conținând valoarea reziduală a contractelor de leasing și implicit, transferul dreptului de proprietate către aceasta”. Mai mult decât atât, expertul a concluzionat că „la data procesului verbal de control nu se datorează sume care să reprezinte debite restante, majorări, penalități”. Culpa societății de leasing este evidentă și constă în aceea că, deși la data de 20 septembrie 2007 a fost înștiințată cu privire la schimbarea denumirii societății reclamante și a sediului acesteia, aceasta nu a trimis facturile la sediul indicat, astfel că reclamanta a efectuat plățile la care s-a obligat prin cele două contracte potrivit celor stipulate în cuprinsul acestor contracte, făcând plăți lunare. Mai mult, societatea de leasing arată că a trimis în mod greșit facturile care au fost returnate expeditorului din cauza „adresei greșite”, fiind evident că în pofida înștiințării făcute de reclamantă, societatea de leasing a continuat să expedieze facturile la SC H. SRL București, în mod greșit. Nu există dubiu că cele două facturi cu valorile reziduale au fost comunicate doar la data de 18 februarie 2011, împrejurare de necontestat potrivit recunoașterii făcute de societatea de leasing, astfel că de la această dată reclamanta își putea exprima opțiunea de achiziție a bunurilor potrivit art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997, cum corect a reținut și expertul desemnat în cauză. Primind facturile cuprinzând valoarea reziduală a bunurilor după întocmirea procesului verbal atacat, reclamanta a optat pentru achiziția bunurilor, astfel că, de la această dată se nasc eventualele obligații fiscale neachitate. O altă reținere greșită este aceea că nu s-a făcut dovada achitării ratelor de leasing, deși din actele contabile puse la dispoziție rezultă fără niciun dubiu că a achitat în întregime ratele de leasing, chestiune evidentă care rezultă din actele puse la dispoziția organului de soluționare a contestației (extrasele de cont furnizate de Banca Comercială Română atestă fără echivoc plata integrală a valorii reziduale). În ceea ce privește T.V.A. - colectarea și achitarea în plus a sumei de 492.595,91 lei, expertul desemnat în cauză a confirmat fără echivoc faptul că reclamanta a achitat T.V.A. în valoare de 615.763,91 lei, având drept bază de calcul valoarea de 100% a bunurilor intrate, deși datora suma de 123.168 lei, calculată la valoarea de 20% a bunurilor intrate, potrivit art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1997. Ca atare, se impune aplicarea prevederilor art. 100 alin. (6) teza a II-a C. vam. în ceea ce privește restituirea diferenței de 492.595,91 lei. 3.3.Natura bunurilor obiect al contractelor de leasing - bunuri comunitare; O primă precizare care se impune este aceea că proprietar inițial al bunurilor obiect al celor două contracte de leasing a fost I., cu sediul în Olanda, care a transferat proprietatea acestor bunuri către finanțatorul J. Italia (devenită K.), cu care reclamanta a încheiat cele două contracte de leasing financiar, cu opțiunea de a putea achiziționa la finalul operațiunii bunurile obiect al celor două contracte. Bunurile pentru care s-au încheiat cele două contracte de leasing cu J. Italia, devenită K. Italia) au statut de bunuri comunitare. Este fără echivoc că bunurile au fost cumpărate de către J. Italia de la societatea I., cu sediul în Olanda, societate care a importat bunurile din SUA, iar urmare a importului, acestea au devenit bunuri comunitare aflate în liberă circulație în Uniunea Europeană. La data de 10 august 2006, I. - Olanda, la momentul la care a vândut bunurile către J. Italia, bunuri ce urmau a fi expediate către M. din Brașov, România, a dat o declarație „către persoanele interesate”, în ce privește statutul comunitar al bunurilor, care poartă ștampila unității și semnătura reprezentantului I. - Olanda. Cele consemnate în declarația pentru confirmarea disponibilității pe care I. - Olanda a transmis-o la 10 august 2006, către J. Italia, potrivit căreia bunurile sunt disponibile și vămuite, având dreptul la liberă circulație din data de 26 iunie 2006, se coroborează cu conținutul invitației pe care Vama Olandeză a adresat-o I., pentru achitarea taxelor vamale, denumită „Sagilta, care a fost eliberată tot la data de 26 iunie 2006. Este irelevant în ceea ce o privește pe reclamantă că I. Olanda a beneficiat de scutirea plății unei taxe vamale, având în vedere natura bunurilor, esențial fiind că bunurile care ulterior au fost transmise către M. au fost importate de către firma olandeză și astfel au dobândit statut comunitar, fiind scutite de taxe vamale și comision vamal. Faptul că bunurile au statut comunitar este confirmat și de către expertul desemnat, care prin concluziile de la obiectivul nr. 2 al raportului de expertiză, precizează că „SC A. SRL a întreprins demersurile necesare în vederea dovedirii originii comunitare a bunurilor achiziționate în sistem de leasing financiar, deținând documente care atestă dreptul de liberă circulație a bunurilor respective, emise de societatea furnizoare I. Olanda”. Prin urmare, este fără echivoc că în prezenta situație organele de control, în mod cu totul eronat, au apreciat că bunurile ce fac obiectul contractelor de leasing nu au statut de bunuri comunitare, scutite la plata taxelor vamale, reclamanta deținând documente care atestă în mod indubitabil libera circulație a bunurilor. 3.4. Aspecte cu privire la obligațiile de plată accesorii derivate din procesul verbal de control din 27 ianuarie 2011 al C. Brașov. În conformitate cu art. 45 din O.G. nr. 92/2003, republicată, „Actul administrativ fiscal produce efecte de la momentul în care este comunicat contribuabilului, astfel că este de domeniul evidenței că decizia de impunere la obligațiile de plată accesorii este nelegală. Ilegalitatea rezidă în aceea că, deși nu se motivează în decizie, se adaugă accesorii la impunerea prin decizia de regularizare fără să se indice modalitatea de calcul. Așa cum s-a arătat și în contestația la decizia de regularizare și cum a reținut și expertul desemnat prin raportul de expertiză întocmit în cauză - a se vedea răspunsul la Obiecțiunile formulate cu privire la Obiectivul 5, nu datorează nici T.V.A., nici taxe vamale. Expertul desemnat a concluzionat în sensul în care „la data procesului verbal de control nu se datorează sume, care să reprezinte debite restante, majorări, penalități”, astfel că obligarea reclamantei la plata sumelor stabilite prin actele administrative atacate s-a realizat în mod nelegal și netemeinic. În considerarea argumentelor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantum total de 116.900 lei constând în onorariu de expert în cuantum de 11.500 lei și onorariu de avocat în cuantum de 105.400 lei.

Apărările formulate în cauză; Intimata F. Brașov, în nume propriu și pentru Direcția Regională Vamală Brașov, a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat, susținând că, prin cererea de recurs reclamanta critică pentru netemeinicie și nelegalitate sentința civilă nr. 92/15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, invocând în fapt și în drept motivele pe care se bazează atât contestația administrativă, cât și acțiunea ce face obiectul cauzei de față. În aceste condiții, intimata a reiterat apărările formulate în cauză, în sensul legalității actelor administrative fiscale contestate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. 1. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Ipotezele invocate de recurentă au în vedere motivarea insuficientă și contradictorie a hotărârii atacate. Din această perspectivă, analiza considerentelor hotărârii evidențiază faptul că motivarea realizată de prima instanță este în acord cu exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că evidențiază situația de fapt și chestiunile esențiale supuse judecății, se referă la probele administrate în cauză și procedează la o examinare efectivă a acestora, prezintă cu claritate punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care susținerile reclamantei nu și-au găsit corespondent în soluția adoptată. Totodată, nu sunt identificate considerente contradictorii care să determine modificarea hotărârii, astfel că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză. 2. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii Susținerile recurentei în această privință sunt neîntemeiate, întrucât hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea corectă atât a probelor administrate în cauză, cât și a dispozițiilor legale aplicabile situației juridice supuse judecății. Astfel, în ceea ce privește lipsa unui temei legal pentru verificarea declarațiilor vamale și emiterea deciziei pentru regularizarea situației, în mod legal prima instanță a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 invocate de recurentă, ci dispozițiile art. 100 alin. (1), (2) și (5) din acest act normativ, care dau dreptul autorității vamale ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală. Procedura de verificare vizează orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. În cazul în care se constată că a luat naștere o datorie vamală sau că au fost sume plătite în plus, autoritatea vamală ia măsuri pentru încasarea diferențelor în minus sau pentru rambursarea sumelor plătite în plus, cu respectarea dispozițiilor legale. În acest sens sunt și prevederile Ordinul ministrului Finanțelor nr. 7521 din 10 iulie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal ulterior. Conform art. 70 din acest act normativ, procesul verbal de control se poate încheia și în cazurile în care, în urma reverificării declarațiilor sau a controlului ulterior, regimurile vamale suspensive ori economice, sub care au fost plasate mărfurile se încheie potrivit reglementărilor vamale, din inițiativă autorității vamale. Această situație se regăsește în speța supusă judecății, în care autoritatea vamală, procedând la verificarea declarațiilor vamale în interiorul termenului legal de 5 ani, a constatat că termenul de încheiere a operațiunilor vamale acordat de unitatea vamală a fost depășit, astfel că a dispus încheierea din oficiu a regimului vamal și luarea măsurilor legale pentru regularizarea situației. Prin urmare, este neîntemeiată critica ce vizează inexistența unui temei legal pentru verificarea declarațiilor vamale și emiterea deciziei pentru regularizarea situației. Referitor la aplicarea în cauză a prevederilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing (în vigoare la momentul plasării mărfurilor sub regim vamal), susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de utilizator, nu și-a exercitat dreptul de opțiune la sfârșitul perioadei de leasing, astfel că nu a avut loc un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la societatea de leasing. Potrivit condițiilor generale ale leasingului financiar (pct. 19), reclamanta putea să opteze pentru achiziția bunurilor prin depunerea unei cereri la societatea de leasing cu 30 de zile înainte de finalizarea contractului de leasing, situație în care prețul trebuia plătit într-o sumă unică cu 15 zile înainte de scadența contractului. Așadar, independent de conduita culpabilă a societății de leasing, reclamanta avea posibilitatea exercitării dreptului de opțiune pentru achiziția bunurilor, cu condiția achitării ratelor de leasing, a celorlalte cheltuieli aferente contractului și a prețului achiziției. În mod legal drepturile vamale au stabilite prin raportare la prețul de intrare al bunurilor, astfel cum este definit de art. 2 din O.G. nr. 51/1997, și nu la valoarea reziduală, cum pretinde recurenta, întrucât această valoare nu a fost stabilită de părți nici prin contractele de leasing și nici până la momentul controlului efectuat de organul vamal. În ceea ce privește susținerea că bunurile achiziționate prin contractele de leasing au statut comunitar și, prin urmare, nu se datorează taxe vamale și comision vamal, în mod legal prima instanță a interpretat și aplicat prevederile O.U.G. nr. 192/2001 pentru ratificarea Protocolului referitor la definirea noțiunii de „produse originare” și metodele de cooperare administrativă, anexă la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte. Astfel, probarea originii preferențiale a mărfurilor se realizează prin prezentarea fie a unui certificat de circulație a mărfurilor euro 1, fie a unei declarații dată de exportator, pe o factură, pe o notă de livrare sau pe orice alt document comercial care descrie produsele în cauză, suficient de detaliat pentru a permite identificarea lor. Simpla corespondență purtată între societatea de leasing și reclamantă, declarația „către persoanele interesate” dată de I. - Olanda la data de 10 august 2006 sau invitația la plata taxelor vamale nu sunt conforme cu dispozițiile legale aplicabile și nu fac dovada originii comunitare a bunurilor, împrejurare reținută în mod corect de către prima instanță. Referitor la obligația de plată a T.V.A., măsurile dispuse de organul vamal sunt în acord cu prevederile art. 136 și art. 157 alin. (3)-(5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale privitoare la taxarea inversă. Reclamanta nu a realizat o achiziție intracomunitară, astfel cum aceasta este definită de art. 130 1 din C. fisc. ci un import în regim vamal suspensiv inițiat în anul 2006 pentru care nu se aplică taxarea inversă, astfel că în mod legal prima instanță a apreciat ca fiind eronate susținerile expertului în sensul aplicării art. 157 alin. (2) din C. fisc. În privința obligațiilor de plată accesorii aferente taxele vamale, comisionului vamal și T.V.A., acestea au fost în mod legal determinate conform art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., în condițiile în care obligațiile fiscale principale au fost legal stabilite, astfel că sunt neîntemeiate și sub acest aspect susținerile recurentei. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută iar recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865).