ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1609/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/57/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele suferite prin adoptarea prin ordonanță de urgență a unor texte neconstituționale.

Excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul A. Prin cererea formulată la data de 28 martie 2016, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (6 4 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin raportare la dispozițiile art. 26 din Constituția României, art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, din perspectiva lipsei garanțiilor necesare protejării dreptului la viață privată. În motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, reclamantul a susținut, în esență, următoarele: - Textul invocat este neconstituțional având în vedere că nu definește noțiunea de „date și informații necesare efectuării evaluării” și ar putea fi interpretat ca permițând accesul la date și informații privind viața privată, în general și date cu caracter personal, în special; - Textul invocat este neconstituțional în măsura în care poate fi interpretat ca permițând evaluatorului să dezvăluie datele și informațiile primite, atât Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât și persoanelor îndreptățite la obținerea despăgubirilor; - Textul încalcă prevederile art. 48 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României, prin raportare la Directiva 95/46/CE.

Soluția instanței de fond cu privire la excepția de neconstituționalitate. Prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de reclamantul A., cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (6 4 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, introdus prin O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății - Titlul III, art. unic, pct. 2, aprobată prin Legea nr. 263/2006. Motivând soluția astfel dispusă, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între excepția invocată și acțiunea formulată, acțiunea fiind fondată pe dispozițiile art. 9 alin. (5) din legea nr. 554/2004, privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, iar excepția privește neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege, nu dintr-o ordonanță de Guvern.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva încheierii de ședință din data de 30 iunie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs nemotivat reclamantul A., înregistrat la data de 01.07.2016 sub nr. de dosar x/57/2016/a1. La data de 25.07.2016 reclamantul a depus la dosar motivele recursului promovat, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii de ședință recurate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Recurentul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. În susținerea recursului, reclamantul arată că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a interpretat greșit legea. Dispozițiile art. 9 alin. (4) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevăd că dispozițiile din ordonanțe pot fi atacate oricând, însă instanța de fond a luat în considerare o condiție neprevăzută de lege, și anume aceea că acțiunea directă poate fi formulată numai până la aprobarea ordonanței prin lege. În realitate, legiuitorul a considerat că, atât timp cât dispoziția este în vigoare și îndeplinește toate celelalte condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, acțiunea directă este admisibilă. În cauza de față, textul adoptat de Guvern prin O.U.G. nr. 209/2005 își produce efectele și după adoptarea Legii de aprobare nr. 263/2005, soluție confirmată și de jurisprudența constantă a Curții Constituționale.

Procedura de soluționare a recursului Prin încheierea de ședință din data de 25 iulie 2016 s-a dispus amânarea cauzei pentru a da posibilitatea intimatului Guvernul României să ia cunoștință de motivele de recurs. Prin încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2016 Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părților, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nici nu a cerut în scris judecarea în lipsă. Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, conform referatului întocmit la data de 03.04.2017, pentru verificarea împlinirii termenului de perimare. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, pronunțându-se cu prioritate asupra excepției de perimare a cauzei, Înalta Curte constată că excepția invocată din oficiu este întemeiată și recursul formulat de reclamantul A. este perimat, reținând următoarele considerente: Potrivit art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: „(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.” Totodată, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.: „(1) Judecătorul va suspenda judecata: (…) 2. când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.” Corelând aceste dispoziții normative cu situația din speță, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant A. nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, nici în cuprinsul cererii de recurs și nici prin cererile ulterioare depuse la dosar. Intimatul-pârât Guvernul României nu a depus întâmpinare, nu a formulat vreun punct de vedere cu privire al recurs și nu a solicitat judecarea în lipsă. Deși legal citate pentru termenul de judecată din data de 28 septembrie 2016, părțile nu s-au prezentat la strigarea cauzei, astfel încât Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Încheierea de ședință din data de 28 septembrie 2016 reprezintă ultimul act de procedură efectuat în cauză, de la această dată începând să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., termen care s-a împlinit la data de 28 martie 2017. Înalta Curte reține și faptul că în cauză nu a fost formulată de către părți, înăuntrul termenului de perimare, nicio cerere de reluare a judecății cauzei, potrivit art. 415 pct. 1 C. proc. civ., nu s-a mai îndeplinit niciun act de procedură și nu subzistă vreun caz în care actul de procedură trebuia înfăptuit din oficiu de către instanța de judecată. De asemenea, nu subzistă vreun motiv de suspendare a cursului perimării, din cele prevăzute de art. 418 C. proc. civ. În consecință, față de lipsa de diligență a părților, care a dus la rămânerea cauzei în nelucrare pentru o perioadă mai mare de 6 luni, Înalta Curte constată intervenită sancțiunea perimării recursului, potrivit dispozițiilor art. 420 și art. 421 alin. (2) C. proc. civ.