ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1060/2017

Decizia nr. 1060/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2011, la data de 2 decembrie 2011, astfel cum a fost precizată și modificată la 1 martie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. Fundulea, C., D., Statul Român prin E. și F.:

- obligarea primilor 4 pârâți la repararea daunelor aduse dreptului de proprietate industrială al reclamantului în cota de 1/5 din brevetele de invenție (certificat de inventator) din 30 ianuarie 1971, din 10 februarie 1971 și din 10 februarie 1971, toate emise de F., în suma provizorie de 340.000.000 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul de schimb dolari SUA - lei din momentul plății;

- obligarea tuturor pârâților la repararea daunelor aduse dreptului de proprietate industrială al reclamantului în cota de 1/4 din brevetele de invenție (certificat de inventator) din 29 martie 1975 și din 26 decembrie 1974 emise de F., în suma provizorie de 300.000.000 dolari SUA în echivalent în lei la momentul plății;

- să se constate că reclamantul este îndreptățit la acordarea brevetului de invenție, în calitate de coautor, pentru mai multe soiuri de grâu și de porumb, solicitate spre brevetare prin Certificatele și Adeverințele din 9 martie 1993, eliberate de fostul G., respectiv pentru soiuri de sorg pentru boabe și sorg iarbă, solicitate spre brevetare prin Certificatul și Adeverința din 9 martie 1993 eliberate de G., toate acestea fiind omologate de fosta H. din cadrul G.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 26 aprilie 2012, B. Fundulea a solicitat obligarea C. și a Statului Român, prin E., la plata sumelor de bani pe care pârâtul va fi obligat să le achite reclamantului, cu titlu de daune, pentru aplicarea generalizată a brevetelor de invenții invocate.

Prin sentința nr. 1648 din 20 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale a pârâților C., Statul Român, prin E., și B. Fundulea și excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pe pârâții F. și D. și, în consecință, a respins acțiunea împotriva acestor pârâți; a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamantului A. pentru primele două capete de cerere din acțiunea precizată și modificată - având ca obiect obligarea pârâților la repararea daunelor aduse dreptului de proprietate industrială al reclamantului - și a respins aceste cereri față de pârâții B. Fundulea, C. și Statul Român, prin E., ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepția inadmisibilității celui de-al treilea capăt de cerere din acțiunea precizată și modificată - având ca obiect să se constate că reclamantul este îndreptățit la acordarea brevetului de invenție, în calitate de coautor, pentru soiurile de plante enumerate în petit - și a respins cererea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, analizând cu prioritate excepțiile invocate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat că reclamantul și-a întemeiat cererea, astfel cum a fost modificată, pe dispozițiile art. 4 lit. c) teza ultimă, art. 41 din O.U.G. nr. 100/2005 modificată prin Legea nr. 214/2008 și art. 66 din Legea nr. 64/1991.

În raport de acest temei de drept, tribunalul a apreciat neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului.

Astfel, Legea nr. 214/2008 a intrat în vigoare în 27 noiembrie 2008, iar acțiunea a fost formulată la 25 noiembrie 2011, deci înăuntrul termenului general de prescripție.

Din perspectiva excepției prescripției sunt nerelevante argumentele invocate de pârâți, în sensul că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate industrială protejat, în sensul art. 4 lit. c) teza ultimă din O.U.G. nr. 100/2005 modificată prin Legea nr. 214/2008, întrucât aceste argumente privesc calitatea procesuală activă și fondul dreptului dedus judecății.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active pentru primele două capete de cerere, tribunalul a constatat următoarele:

Astfel, reclamantul nu se încadrează în ipoteza normativă cuprinsă în art. 4 lit. c) teza ultimă din O.U.G. nr. 100/2005 modificată prin Legea nr. 214/2008, întrucât, pe de o parte, nu este titularul unui drept de proprietate industrială încălcat și, pe de altă parte, întrucât exploatarea invenției nu s-a făcut în mod abuziv, fără consimțământul titularului.

Sub primul aspect, tribunalul a reținut că reclamantul a avut calitatea de angajat al B. Fundulea, având printre atribuțiile sale, în mod explicit, misiunea inventivă.

Potrivit afirmațiilor pârâtului B. Fundulea, necontestate, reclamantul A. a deținut în perioada 1 iunie 1962 - octombrie 1972 funcția de director al B., în baza Dispoziției nr. 1206 din 01 iunie 1962 emisă de președintele I.

În această calitate a contribuit la crearea mai multor hibrizi de porumb, pentru care au fost emise brevetele arătate de reclamant.

Astfel, Brevetul de invenție din 13 martie 1970 a fost emis pentru invenția intitulata „Hibrid dublu de porumb (ZEA MAYS L.) HD 220”, având o perioadă de valabilitate de la 13 martie 1970 până la 13 martie 1985; Brevetul de invenție din 13 martie 1970 a fost emis pentru invenția intitulată „Hibrid triliniar de porumb HD 310”, având o perioadă de valabilitate de la 13 martie 1970 până la 13 martie 1985; Brevetul de invenție din 13 martie 1970 a fost emis pentru invenția intitulată „Hibrid simplu de porumb HS 301”, având o perioadă de valabilitate de la 13 martie 1970 până la 13 martie 1985.

Toate aceste trei brevete au fost emise sub imperiul Decretului nr. 884/1967 și H.C.M. nr. 2250/1967.

De asemenea, Brevetul de invenție din 26 decembrie 1974 a fost emis pentru invenția intitulată „Soi de soia (Glycine hispida Max.) Flora”, având o perioadă de valabilitate de la 23 mai 1974 până la 23 mai 1989; iar Brevetul de invenție din 29 martie 1975 a fost emis în temeiul Legii nr. 62/1974, pentru invenția intitulată „Soi de soia (Glycine hispida Max.) Violeta”, având o perioadă de valabilitate de la 23 mai 1974 până la 23 mai 1989, ambele brevete fiind emise sub imperiul Legii nr. 62/1974.

Din brevetele de invenție depuse la dosar, rezultă că titular al acestora este B. Fundulea, reclamantul având calitatea de coautor al invențiilor.

Potrivit principiului tempus regit actum, drepturile părților sunt cele prevăzute de legile sub imperiul cărora au fost emise brevetele în discuție.

Or, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii brevetelor menționate, sunt recunoscute două categorii distincte de drepturi: dreptul titularului de brevet de a utiliza și dispune în mod liber de invenția ce formează obiectul brevetului și dreptul inventatorilor a căror calitate era dovedită prin acordarea certificatului de inventator de a fi recompensați pentru invențiile realizate (art. 18, art. 20 alin. (2) și art. 22 din Decretul nr. 884/1967, preluate și de art. 44 din Legea nr. 62/1974, precum și art. 25 din H.C.M. nr. 225/1961 potrivit căruia „Inventatorul sau succesorul sau în drepturi, căruia i s-a acordat certificat de inventator, are dreptul la o recompensă pentru aplicarea în țară a invenției și la o recompensă pentru valorificarea ei în străinătate”).

Reclamantul A. a încasat, conform dispozițiilor legale, sume de bani cu titlu de premiu astfel: în luna iunie 1971 - suma de 21.360 lei pentru activitatea anului 1970; în luna octombrie 1972 - suma de 14.614 lei pentru activitatea anului 1971; în luna iulie 1973 - suma de 14.004 lei pentru activitatea anului 1972, potrivit evidențelor pârâtului B. Fundulea, necontestate.

Drepturile cuvenite după intrarea în vigoarea a Legii nr. 62/1974 sunt reglementate de art. 40 din lege, potrivit căruia personalul angajat pe baza de contract în unitățile de cercetare științifică și proiectare (incluzând și cadrelor care îndeplineau funcții de conducere în unitățile de cercetare, proiectare, de învățământ, categorie în care se încadra reclamantul) avea dreptul pentru invențiile aplicate în economie la premii echivalente cu de cel mult de 3 ori retribuția tarifara lunară, care exprima și recompensa pentru invenție. Mărimea acestor premii se calcula potrivit normelor prevăzute la art. 37 din lege și se acorda pentru un singur an de aplicare.

Situația drepturilor patrimoniale ale inventatorilor având certificatele de inventator emise anterior anului 1990, care nu au fost achitate acestora conform legislației anterior menționate, a fost reglementată de art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (devenit ulterior art. 71 și apoi art. 79), deci a fost reglementată distinct de ipoteza reglementată de art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008, care se referă exclusiv la persoanele titulare ale drepturilor decurgând din brevetul de invenție.

Sub cel de-al doilea aspect, tribunalul a reținut că dispoziția legală pe care reclamantul și-a întemeiat cererea impune și condiția ca invenția să fi fost exploatată în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice alte fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Or, această ipoteză nu poate fi reținută în cauză, în condițiile în care B. Fundulea era titularul brevetelor menționate, astfel încât a exercitat în mod legitim drepturile dreptul de exploatare conferite de brevet exclusiv persoanei titularului de brevet.

În consecință, tribunalul a respins primele două capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de toți pârâții, tribunalul a constatat că este întemeiată în privința pârâților D. și F. și ca neîntemeiată în privința pârâților C., Statul Român prin E. și B. Fundulea.

Calitatea procesuală pasivă presupune realizarea unei identități între debitorul obligației deduse judecății și pârât.

F., conform H.G. nr. 573/1998, are atribuții specifice în materia acordării protecției drepturilor de proprietate industrială prin eliberarea brevetelor de invenții într-o procedură specifică, însă, nu are nici un fel de atribuții legate de exploatarea invențiilor înregistrate sau de plata recompenselor cuvenite inventatorilor.

Faptul că, potrivit legislației anterioare, acesta avea atribuții legate de centralizarea evidențelor beneficiilor economice realizate din aplicarea invențiilor sau a evidenței recompenselor acordate inventatorilor (conform art. 39 din Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile - „Evidența nominală a recompenselor acordate potrivit art. 38 se organizează la F. pe baza datelor comunicate de organizațiile socialiste plătitoare”) nu îi conferă calitatea de persoană obligată și deci calitate procesuală pasivă într-o acțiune având ca obiect recunoașterea unor drepturi pretinse de inventator și plata acestora.

Nici în privința pârâtului D. nu este justificată calitatea procesuală pasivă, în condițiile în care nu a existat niciun raport juridic între acesta și reclamant, iar nicio dispoziție legală nu conferă acestui pârât atribuții în materia aplicării invențiilor sau plății drepturilor de proprietate industrială. Mai mult, nu au fost afirmate fapte care să îl încadreze în sfera persoanelor care au realizat acte de exploatare sau folosire a brevetelor menționate de reclamant.

În privința pârâtului Statul Român, prin E., este justificată calitatea procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 62/1974 sub imperiul căreia au fost acordate două dintre brevete, potrivit cărora dreptul de a valorifica invențiile aparține statului, care asigură condiții pentru experimentarea, valorificarea, dezvoltarea și generalizarea lor.

Împrejurarea că aceste atribuții ar fi fost exercitate în fapt de alte instituții ale statului nu poate fi stabilită decât prin cercetarea fondului litigiului.

De asemenea, în privința pârâților B. Fundulea și C. este justificată calitatea procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 884/1967, potrivit cărora recompensele se stabilesc de întreprinderile titulare ale brevetelor de invenții și de dispozițiile art. 37 din Legea nr. 62/1974 potrivit cărora plata recompenselor se face de către unitatea care a aplicat invenția.

Or, reclamantul a avut calitatea de angajat al B. Fundulea, care se afla inițial în subordinea C., conform H.C.M. nr. 2371/1956 și, ulterior, în subordinea J., conform Decretului nr. 122/1970, trecută la rândul său în subordinea C., prin Decretul nr. 301/1973.

Pe de altă parte, acești pârâți fac parte din categoria celor direct implicați în activitatea de implementare și aplicarea a invențiilor recunoscute prin brevete, fiind lipsit de relevanță sub aspectul problemei calității procesuale pasive limitele în care au acționat efectiv, aceste aspecte fiind specifice fondului judecății.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 214/2008, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, calitate procesuală au persoanele juridice care au exploatat invenția sau care au realizat beneficii de pe urma folosirii acesteia.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, având ca obiect constatarea că reclamantul este îndreptățit la acordarea brevetului de invenție, în calitate de coautor, pentru soiurile de plante enumerate în petit, tribunalul o constatat-o întemeiată, reținând, pe de o parte, că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. nu permit formularea unei acțiuni în constatare dacă reclamantul are la îndemână acțiunea în realizare, iar reclamantul are la dispoziție procedura depunerii unei cereri de brevet, fiind lipsit de relevanță faptul că acțiunea în realizare nu are natură judiciară, ci administrativă, iar pe de altă parte, faptul că pentru acordarea brevetelor de invenție, Legea nr. 64/1991 instituie o procedură distinctă, dată în competența F. Stabilind o competență specială, iar nu competența instanțelor de judecată, legea instituie un fine de neprimire pentru cererile legate de acordarea brevetelor, cu excepția căilor de atac împotriva hotărârilor F.

Argumentul că la acest moment nu ar fi îndeplinite condițiile pentru brevetare, deoarece soiurile de plante invocate nu mai pot fi brevetate ca invenții conform Legii nr. 64/1991 și, oricum, nu mai îndeplinesc caracterul de noutate cerut de legea în vigoare, invocat prin întâmpinare de pârâtul B. Fundulea, este un argument care vizează fondul cererii de brevet, astfel încât nu poate fi examinat în prezentul cadru procesual.

Prin Decizia nr. 94 din 25 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta K. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelantul nu a formulat vreo critică în ce privește soluția dată capătului al treilea din cererea completată și nici soluția dată excepțiilor lipsei calității procesuale pasive.

În ceea ce privește soluția de respingere a primelor două capete de cerere, s-a constatat, față de prevederile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (66 alin. (2) în forma inițială a legii) și art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, introdus prin Legea nr. 214/2008, că legislația națională a prevăzut măsuri reparatorii atât pentru inventatorii nerecompensați sau parțial recompensați, precum și pentru persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul roman și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.

Reclamantul se regăsește în prima categorie, având calitatea de autor/coautor al unor invenții brevetate, fără a fi și titular al brevetelor de invenție, acestea din urmă având ca titular pe angajatorul de la acel moment al reclamantului.

Deși a invocat încălcarea drepturilor sale patrimoniale prin nerecompensarea cuvenită pentru exploatarea invențiilor al căror coautor este, reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, care au în vedere exact această ipoteză, ci pe dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. 100/2005, fără însă a se încadra între persoanele avute în vedere de textul legal pe care a înțeles să își fundamenteze cererea. Acest din urmă text are în vedere pe titularii de brevet ale căror drepturi patrimoniale au fost încălcate, iar reclamantul nu are o astfel de calitate.

Prin urmare, prima instanță a reținut corect că reclamantul nu are calitate procesuală pentru a formula pretenții întemeiate pe această normă, admițând excepția lipsei calității procesuale active cu privire la primele două capete de cerere, prin care se solicita obligarea pârâților la repararea daunelor aduse drepturilor de proprietate industrială pe care susține că le avea cu privire la invențiile, brevetate sau nu, al căror autor/coautor este, fără a fi și titularul respectivelor brevete.

Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantului în sensul că interpretarea dată de prima instanță ar veni în contradicție cu scopul art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, introduse prin Legea nr. 214/2008, respectiv acela de a reglementa o situație juridică pe care legislația națională de la acel moment nu o avea în vedere.

La momentul adoptării acestei dispoziții cu caracter reparator, erau deja în vigoare dispozițiile cuprinse în art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, prin care fuseseră deja recunoscute și protejate drepturile patrimoniale cuvenite inventatorilor, care nu fuseseră recompensate sau fuseseră doar parțial recompensate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991. Or, reclamantul, încadrându-se în sfera de reglementare a dispozițiilor cuprinse în art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, ar fi trebuit să apeleze la aceste dispoziții pentru valorificarea drepturilor patrimoniale pe care le pretinde, reprezentând despăgubiri cuvenite autorului/coautorului unei invenții de către titularul de brevet sau de către terți cu consimțământul titularului.

Transpunerea unor dispoziții comunitare în legislația națională se realizează atunci și numai în măsura în care legislația națională nu cuprinde deja norme care să reglementeze situațiile avute în vedere de normele comunitare sau când cuprinde norme contrare reglementărilor comunitare. De asemenea, transpunerea se poate face în mod unitar, în cadrul unui singur act normativ sau prin norme cuprinse în mai multe acte normative.

Cum la momentul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE legislația românească deja reglementase modul de recompensare a inventatorilor pentru invențiile aplicate și nerecompensate total sau parțial până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu pot fi interpretate în sensul susținut de apelantul-reclamant și nici nu se poate constata o contradicție între normele interne și Directiva invocată pentru a se pune problema aplicării directe a acesteia.

În stabilirea sferei de reglementare a aceleiași norme, în mod corect prima instanță a reținut că exploatarea invenției de către titularul brevetului nu poate fi considerată abuzivă, legiuitorul având în vedere prin norma menționată alte situații juridice decât cea în care se află reclamantul.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, menținând în mod nelegal soluția de respingere a primelor două capete de cerere din acțiunea introductivă pentru lipsa calității procesuale active.

Recurentul - reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat restrictiv sintagma „drepturi de proprietate industrială”, neținând cont de definiția dată prin art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, în sensul că sintagma are în vedere „toate drepturile reglementate de legislația națională, comunitară, precum și de tratatele și de convențiile în domeniu la care România este parte”. Sfera de cuprindere a acestei noțiuni este mai largă decât sistemul național care protejează categoria de drepturi intelectuale și subcategoria drepturilor de proprietate industrială.

În raport de această definiție, dispozițiile imperative ale art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 indică subiectul activ al raportului juridic reglementat din perspectiva transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, respectiv titularii drepturilor de proprietate industrială, care au calitatea de a cere repararea daunelor.

Interpretarea restrictivă făcută de instanțele de fond din cauză le-a condus pe acestea la concluzia că ar avea calitate procesuală activă, din perspectiva Legii nr. 214/2008, exclusiv persoanele juridice care au exploatat invenția și persoanele juridice care au realizat beneficii de pe urma folosirii acesteia.

Acestea se înscriu, într-adevăr, între persoanele care au calitate procesuală activă, dreptul lor la acțiune fiind reglementat prin dispozițiile exprese ale art. 4 lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, însă recunoașterea doar a acestor categorii este contrară scopului legii, anume satisfacerea interesului titularilor drepturilor de proprietate industrială prin respectarea drepturilor de care se bucura aceștia, astfel cum se arată în preambulul O.U.G. nr. 100/2005.

Acest interes nu se poate subsuma fostelor unități de stat socialiste, așa cum era cazul intimatului B. Fundulea, care beneficia de includerea în Planul National Unic de Dezvoltare Economico - Socială ca agent economic al Statului Comunist, fiindu-i asigurate „beneficiile” conform standardului perioadei respective.

Scopul urmărit de legiuitorul român la transpunerea directivei de protecție a drepturilor de proprietate industrială a fost acela de a consacra un efect constatator asupra unor creanțe preexistente având ca titulari pe „inventatorul nerecompensat sau parțial recompensat”, așa cum rezultă din Decizia nr. 1437 din 25 octombrie 2011 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 2 din Legea nr. 214/2008 în raport de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Excluzând pe inventatorul nerecompensat sau parțial recompensat din sfera persoanelor vizate de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanțele de fond au ignorat dispozițiile paragrafului (18) din Directiva nr. 2004/48/CE, cu toate că acestea ar fi trebuit aplicate în mod direct de către judecătorul național, conform art. 20 din Constituția României.

Dispozițiile comunitare se referă - la fel ca norma internă, însă mai explicit -, la „persoanele îndreptățite să solicite aplicarea acestor masuri, proceduri și mijloace de reparație”, în sensul că sunt nu numai titularii drepturilor, ci și „persoanele care au un interes direct și capacitatea procesuală, daca și în măsura în care legislația aplicabilă permite aceasta”. Ori, legislația internă aplicabilă este reprezentată de art. 4 lit. c) teza ultimă din O.U.G. nr. 100/2005, modificată prin Legea nr. 214/2008, și de art. 66 din Legea nr. 64/1991 care permit și chiar au elemente de determinare a calității reclamantului ca subiect procesual activ al măsurilor reparatorii instituite. Unul dintre aceste elemente este dat de folosirea articolului nehotărât în sintagma „unui drept de proprietate industrială”, însemnând că nu a fost reglementat doar dreptul titularului de brevet.

Recurenta a făcut referire și la parag. 8 din preambulul Directivei nr. 2004/48/CE, potrivit căruia este necesar ca „drepturile de proprietate intelectuală să beneficieze de un nivel de protecție echivalent pe întreg teritoriul Comunității”, constatându-se că „disparitățile care există între sistemele din statele membre în ceea ce privește mijloacele de a impune respectarea drepturilor de proprietate intelectuală sunt dăunătoare bunei funcționări a pieței interne”.

În cursul judecării recursului, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta - reclamantă K., pentru motivele arătate în încheierea din data de 16 iunie 2017, dată în Dosarul nr. x/3/2011*/a1.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere, pentru lipsa calității procesuale active, a pretențiilor reclamantului A. - al cărui succesor este recurenta K. -, având ca obiect despăgubiri pentru încălcarea drepturilor cuvenite reclamantului, în calitate de coautor al invențiilor, în baza brevetelor de invenție din 30 ianuarie 1971, din 10 februarie 1971, din 10 februarie 1971, din 29 martie 1975 și din 26 decembrie 1974 (a căror valabilitate a expirat la date diferite, dar toate până în anul 1990).

Toate brevetele au avut ca titular pe B. Fundulea, reclamantului eliberându-i-se certificat de inventator.

În conformitate cu art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, „a

u calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor” prevăzute de acest act normativ, printre altele, și persoanele indicate în alin. (1) lit. c), respectiv „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”

Norma cu caracter special reglementează calitatea de persoană îndreptățită la „aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor”, inclusiv calitatea procesuală activă în acțiunile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii pentru prejudiciul creat prin încălcarea dreptului subiectiv.

Dat fiind că reprezintă chiar obiectul reglementării, calitatea procesuală activă într-o asemenea acțiune este asigurată de întrunirea în mod cumulativ a tuturor condițiilor prevăzute de legiuitor, așadar nu numai a deținerii unui drept de proprietate industrială, ca urmare a existenței unui brevet protejat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar și a existenței unei fapte de încălcare a acestui drept subiectiv.

Circumstanțele încălcării dreptului, indicate de către legiuitor, sunt esențiale pentru

determinarea legitimării procesuale active în acțiunea în despăgubiri, astfel încât

referirea generică a legiuitorului la

titularul „unui drept de proprietate industrială” nu semnifică orice drept de proprietate industrială, ci numai pe cel pentru care s-a intenționat recunoașterea vocației la măsuri reparatorii pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului.

În considerarea acestui scop al analizei, se impune interpretarea teleologică și sistematică a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 ca întreg.

Prin motivele de recurs, s-a susținut, în esență, că dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 au în vedere nu numai pe titularul unui brevet acordat de statul român și deținut în perioada de referință a normei, ci și pe autorul invenției ce constituie obiect al unui asemenea brevet, deci pe inventatorul nerecompensat sau parțial recompensat în perioada de referință.

Din perspectiva celor arătate anterior, se observă că recurenta susține recunoașterea calității de persoană îndreptățită la despăgubiri a inventatorului ale cărui drepturi patrimoniale au fost încălcate prin fapta de

nerecompensare a acestuia, în tot sau în parte, în perioada de valabilitate a brevetului deținut în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or,

instanța de apel nu a exclus din sfera persoanelor îndreptățite, în mod generic, pe autorul invenției ce a făcut obiectul unui asemenea brevet, ci a considerat tocmai că nu intră în domeniul de aplicare a normei autorul invenției ce nu este titularul brevetului, în măsura în care se pretinde o faptă de încălcare a drepturilor patrimoniale ce constă în nerecompensarea acestuia, în tot sau în parte.

Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul A. a invocat încălcarea drepturilor sale patrimoniale prin nerecompensarea cuvenită pentru exploatarea invențiilor al căror coautor a fost.

S-a apreciat că aceste pretenții ale reclamantului nu intră în domeniul de aplicare al normei indicate drept temei juridic al pretențiilor, ci al altei prevederi legale, respectiv al art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție (art. 66 alin. (2) în forma inițială a legii), normă care are în vedere tocmai drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenții brevetate și efectiv aplicate, dar nerecompensate sau parțial recompensate până în anul 1991.

După cum s-a arătat în mod corect prin decizia de apel,

art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (art. 71 alin. (3) din lege, în forma de la data cererii de chemare în judecată), aplicabil din ianuarie 1992, a prevăzut acordarea drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate și aplicate anterior intrării în vigoare a legii, dar parțial recompensate sau nerecompensate până la acea dată. Aceste drepturi urmau a fi stabilite prin negociere, pe baza

avantajelor economice anuale obținute prin aplicarea invenției, conform Regulii 53 „Invențiile aplicate și nerecompensate sau parțial recompensate” din H.G. nr. 152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991.

Așadar, situația inventatorului nerecompensat sau parțial recompensat până în anul 1990 (precum s-a pretins reclamantul, autorul recurentei din cauză) a făcut obiectul de reglementare al unei norme din legea brevetelor, care a prevăzut tocmai modalitatea de despăgubire pretinsă în prezenta cauză, respectiv acordarea unei sume de bani stabilite prin negociere, în funcție de

avantajele economice obținute prin exploatarea invenției.

Nu există niciun element din care să rezulte că legiuitorul ar fi intenționat ca aceeași situație juridică să intre în domeniul de aplicare al unei prevederi legale ulterioare.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

în procesul de legiferare

este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, eventualele paralelisme urmând a fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Pe acest temei, intenția legiuitorului ca domeniul de aplicare al art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 să includă drepturile bănești cuvenite inventatorului nerecompensat sau parțial recompensat până în anul 1990 ar fi trebuit consacrată în mod expres, dat fiind că s-ar fi pus problema abrogării normei anterioare, în parte, în măsura suprapunerii normelor.

Or, nu există o prevedere explicită cu acest obiect și nici nu există vreun indiciu al eventualei corelații pe care legiuitorul ar fi urmărit să o creeze între norme al căror obiect de reglementare s-ar fi suprapus.

În acest context, mențiunea din art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, în sensul că sunt avute în vedere „

orice fapte de încălcare a drepturilor”, exclude situații juridice reglementate prin alte dispoziții legale.

Această constatare este confirmată chiar prin

expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdus art. 4 alin. (1) lit. c) în cuprinsul O.U.G. nr. 100/2005.

În cuprinsul acesteia s-a arătat că „este imperios necesar ca și în cazul proprietății industriale protejate să se reglementeze cadrul juridic care să permită persoanei interesate salvgardarea drepturilor patrimoniale care i-au fost încălcate să poată solicita acordarea de despăgubiri”. S-a făcut referire, în acest sens, la alte măsuri legislative reparatorii adoptate după decembrie 1989, prin care „s-a creat cadrul prielnic care permite restituirea proprietăților imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 06 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989”.

Din considerentele anterioare, care au fundamentat adoptarea Legii nr. 214/2008, reiese intenția legiuitorului de a crea un cadru juridic nou, ceea ce înseamnă că s-a urmărit un domeniu de aplicare al legii diferit de reglementările existente, deci și de cea cuprinsă în legea brevetelor.

În același timp, analogia cu legislația din materia proprietății imobiliare relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietății.

Tot legiuitorul a explicat ce înțelege prin acte ale statului față de autorii de invenții, asimilate confiscării abuzive a proprietății, arătând că este vorba despre măsuri prin care „regimul comunist din România a încălcat prevederile internaționale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenției brevetate și principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenția de la Paris privind proprietate industrială din 20 martie 1883 (…)”. Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost „impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenții fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi a acestora”.

Este de menționat că Legea nr. 62/1974, de exemplu, deși a recunoscut

titularului de brevet „dreptul de folosire exclusivă a invenției” (art. 35), ceea ce însemna dreptul de a interzice terților exploatarea invenției și de a fi despăgubit corespunzător, a anihilat aceste prerogative, atât în cazul titularului organizație socialistă, cât și în situația titularilor persoane fizice, prin numeroase dispoziții de acordare prin efectul legii a dreptului de folosire a invenției, deci fără autorizarea titularului și fără despăgubire, precum instituirea dreptului terților de folosire gratuită (art. 29) sau de licențe obligatorii, fără reglementarea vreunui drept la despăgubire (art. 46). Mai mult, dreptul de folosire exclusivă a invenției era recunoscut doar pe teritoriul României, titularul având doar dreptul de a propune valorificarea invenției pe teritoriul altor state (art. 32).

În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deținerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea

valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării

exploatării invenției și al unei despăgubiri corespunzătoare,

legiuitorul din 2008 a urmărit, așadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind titularul de brevet lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

În această categorie intră fără echivoc persoana fizică sau juridică menționată în brevet ca având calitatea de titular al acestuia, indiferent dacă persoana fizică era sau nu autorul invenției.

Considerentele din fundamentarea actului normativ, arătate anterior, permit clarificarea înțelesului art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenției de către terți și de a fi remunerat corespunzător, astfel cum a apreciat, în mod corect, instanța de apel.

Din moment ce norma se referă la încălcarea drepturilor patrimoniale prin „exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului”, nu este vizat autorul invenției, care, potrivit reglementărilor în vigoare la data deținerii brevetului, nu avea dreptul patrimonial de a consimți la folosirea invenției de către terți, precum titularul de brevet - și, de altfel, nu are un asemenea drept nici în actuala reglementare - ci doar dreptul de a fi recompensat cu sume de bani pentru aplicarea invenției.

Cu toate că s-ar putea problema dacă a fost avut în vedere însuși autorul invenției, atunci când nu a fost menționat ca titular, dar a fost privat în mod abuziv de calitatea de titular al brevetului, se constată că această ipoteză nu interesează în cauză, deoarece reclamantul - autorul recurentei - nu a pretins că ar fi fost îndreptățit la statutul de titular al brevetului și, astfel, ar fi fost privat de dreptul de autorizare a folosirii invenției și de remunerare în această calitate, ci doar că nu a fost recompensat, în calitate de inventator.

Față de toate considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că, în raport de obiectul și motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, situația reclamantului A. nu intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 și, deci, acesta nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză.

Constatarea anterioară nu este contrazisă de considerentele

Deciziei nr. 1437 din 25 octombrie 2011 a Curții Constituționale, mai precis de referirea, în cuprinsul deciziei, la „inventatorul nerecompensat sau parțial recompensat”.

Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstituționalitate a art. 2 din Legea nr. 214/2008 în raport de art. 15 alin. (2) din Constituția României și a expus considerente referitoare la aplicarea în timp a legii, fără a urmări clarificarea domeniului de aplicare a legii, din perspectiva titularilor drepturilor vizați de normă. Această chestiune interesează exclusiv interpretarea și aplicarea legii de către instanța de judecată, și nu controlul de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională.

Cât privește criticile referitoare la aplicarea directă a Directivei nr. 2004/48/CE, se reține că instanța de apel a respins susținerile apelantului pe acest aspect cu motivarea că, la momentul transpunerii directivei, legislația românească reglementase deja, prin Legea privind brevetele de invenție nr. 64/1991, modul de recompensare a inventatorilor pentru invențiile aplicate și nerecompensate, total sau parțial, până la data intrării în vigoare a acelei legi, astfel încât nu există vreo contradicție între normele interne și directivă, pentru a se pune problema aplicării directe a acesteia.

Prin motivele de recurs, nu s-a formulat în concret vreo critică vizând modul de aplicare a legii de către instanța de apel din perspectiva considerentelor expuse în decizia recurată, respectiv a reglementării din Legea nr. 64/1991, recurenta reluând, în fapt, susținerile din etapele procesuale anterioare în legătură cu parag. 8 și 18 din Directiva nr. 2004/48/CE și necesitatea aplicării directe a directivei de către instanța națională.

În acest context, se constată că reluarea susținerilor anterioare nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei, care să permită exercitarea de către instanța ierarhic superioară a controlului privind interpretarea și aplicarea legii în raport de aprecierile instanței de apel, motiv pentru care susținerile cu acest obiect vor fi respinse.

Față de toate considerentele anterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K. împotriva Deciziei nr. 94/A din 25 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2017.