ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 85/RC/2017

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 152 din 12 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția penală, în Dosarul nr. x/83/2014, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A., în baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 74, 76 din C. pen. anterior și art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală.

De asemenea, în baza art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 33 lit. a) și art. 74, 76 din C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) potrivit art. 65 din C. pen. anterior pentru complicitate la infracțiunea de asociere în vederea stabilirii cu rea credință a contribuțiilor la buget având ca rezultat obținerea fără drept de compensări de TVA de la buget.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. anterior au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și interzicerea pe o durată de 2 ani a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) potrivit art. 65 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 din C. pen. anterior s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 81 din C. pen. anterior s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale, iar în baza art. 71 alin. (3) din aceleși cod și a pedepselor accesorii pe durata prev. de art. 82 C. pen., stabilindu-se un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor art. 83 C. pen. anterior privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unor noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare stabilit.

Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 560/A din 11 iulie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței penale nr. 152 din 12 noiembrie 2015 a Tribunalului Satu Mare, a fost desființată, în parte, hotărârea atacată, iar în rejudecare, printre altele, în ceea ce-l privește pe inculpatul A., s-au dispus următoarele:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepse componente de 1 an și 2 luni închisoare și de 2 ani închisoare.

S-a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior.

A fost menținută pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare aplicată inculpatului pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 26 din C. pen. anterior rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior și art. 5 din C. pen.

A fost majorată pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru complicitate la infracțiunea de asociere în vederea stabilirii cu rea credință a contribuțiilor la buget având ca rezultat obținerea fără drept de compensări de TVA de la buget, prevăzută art. 26 din C. pen. anterior rap. la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior și art. 5 din C. pen. de la 1 an și 2 luni închisoare la 2 ani 6 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și și c) din C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. anterior au fost contopite pedepsele anterior menționate în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare și interzicerea, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) potrivit art. 65 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 din C. pen. anterior s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din același cod, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 86

1

din C. pen. anterior, art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior cu aplic. art. 5 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, precum și a pedepsei accesorii, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 86

2

din C. pen. anterior.

În baza art. 86

3

alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior, s-a dispus obligarea inculpatului Ciocan Petre ca pe durata termenului de încercare, să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele ce vor fi fixate de acest serviciu, care va verifica respectarea de către inculpat a următoarelor măsuri de supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) lit. b)-d) din C. pen. anterior, impuse inculpatului: să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. anterior s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 86

4

și art. 83 din C. pen. anterior, privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare sau în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva hotărârii instanței de fond.

Împotriva deciziei penale nr. 560/A din data de 11 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/83/2014 a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat B., la data de 17 august 2016 (data poștei).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 19.09.2016, când s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză și totodată, s-a stabilit termen la data de 25.11.2016 în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, lit. b), c) și d) C. proc. pen., prin încheierea nr. 524/RC din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/83/2014, a fost admisă în principiu cererea, dispunându-se trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 10.02.2017, ocazie cu care Înalta Curte a luat concluziile apărării și acuzării asupra recursului în casație de față, acestea fiind detaliat redate în încheierea de ședință de la acea dată, când s-a dispus amânarea pronunțării și care face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că recursul în casație este o cale extraordinară de atac care vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, fiind, astfel, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat.

De asemenea, reamintește că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri asupra faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a invocat incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, arătând că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ce caracterizează infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa.

În concret, apărarea recurentului a arătat că instanțele de fond și apel, printr-o greșită interpretare a probatoriului administrat în cauză, au apreciat că sunt îndeplinite condițiile de existență a laturii obiective și a celei subiective privind infracțiunile de evaziune fiscală și asociere în vederea stabilirii cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Cu privire la prima infracțiune pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, apărarea a susținut că modalitatea lacunară de descriere a faptei din cuprinsul rechizitoriului, preluată fidel de instanța de fond și de apel, nu permite decelarea conținutului obiectiv al infracțiunii, dar nici a celui subiectiv.

Aceeași concluzie a fost avansată de apărare și cu privire la cea de-a doua infracțiune, de asociere în vederea stabilirii cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., susținându-se că rechizitoriul nu conține nicio referire cu privire la elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

În continuare, în susținerea concluziilor formulate, apărătorul recurentului a realizat o amplă prezentare doctrinară a conținutului constitutiv al celor două infracțiuni pentru care inculpatul a fost condamnat și o analiză a probelor într-o manieră proprie, conchizând că probatoriul furnizează suficiente elemente factuale pe baza cărora s-ar putea constata, în recurs, că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ce caracterizează infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

În concret, cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală, apărătorul ales al recurentului a susținut că din declarațiile inculpaților C., D., E., F., ale martorilor G., H., I., reiese cu claritate că inculpatul A. nu ar fi prevăzut și urmărit scopul special cerut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și chiar dacă, la momentul înregistrării respectivelor facturi, și-ar fi dat seama că acestea erau fictive și, cu toate acestea, le-a evidențiat și înregistrat în contabilitate, fapta sa ar fi fost comisă cel mult cu intenție indirectă, prevăzând și acceptând că prin aceasta se eludează obligațiile fiscale, ipoteză care nu este suficientă pentru existența complicității la infracțiunea de evaziune fiscală, care se poate săvârși numai cu intenție directă.

De asemenea, apărarea a susținut că înregistrarea facturilor în evidențele contabile ale societăților comerciale nu s-a efectuat de inculpatul A., ci de angajata sa, inculpata E., probele administrate dovedind că acesta nu a avut cum să cunoască caracterul fictiv al facturilor.

Totodată, s-a învederat că inculpatul A. era coordonatorul societății de contabilitate Expert Contabil A., neocupându-se personal de înregistrarea facturilor în contabilitate, aceasta fiind realizată de angajații săi, iar contribuția sa legată de facturile care conțin operațiuni fictive (ex. semnarea bilanțurilor) este ulterioară evidențierii lor în contabilitatea societăților implicate în comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, așadar subsecventă momentului consumării infracțiunii de evaziune fiscală, ceea ce exclude participația sa sub forma complicității la comiterea faptei.

În final, a arătat că în ceea ce privește analiza îndeplinirii condițiilor de tipicitate se impunea a fi avute în vedere dispozițiile legale incidente referitoare la întocmirea și utilizarea documentelor financiar contabile și la obligațiile contabililor autorizați și ale societăților de contabilitate, respectiv Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 3512/2008 și O.G. nr. 65/1994.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, s-a susținut că, nici din rechizitoriu și nici din sentința primei instanțe ori din decizia instanței de apel, nu rezultă în ce constă, în mod obiectiv, fapta comisă de inculpatul A., nefiind stabilite persoanele care au constituit pretinsa asociere și cele care au aderat ulterior la aceasta, precum și scopul asocierii [respectiv dacă acesta era comiterea infracțiunii prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sau a celei prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, situație în care se punea în discuție existenta unei alte infracțiuni, și anume cea prev. de art. 367 din C. pen.].

De asemenea, s-a mai susținut, în motivarea recursului în casație, că atâta vreme cât infracțiunea scop reținută în sarcina inculpatului este cea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar nu cea prev. de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 (care are corespondent în infracțiunea prev. de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005), în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de asociere în vederea stabilirii cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind ilogic a se susține că inculpații s-au asociat inițial în vederea stabilirii cu rea credință a taxelor și impozitelor în vederea obținerii fără drept de sume de bani de la bugetul consolidat al statului, cu titlu de rambursări, restituiri sau compensări, pentru ca, ulterior, să se răzgândească, nemaisăvârșind infracțiunea scop inițial avută în vedere, ci o altă infracțiune - cea de evidențiere a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale sau evidențierea unor operațiuni fictive.

Cu privire la aceeași infracțiune, în motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că inculpatul A. ar fi urmărit să se asocieze sau, mai precis, să sprijine asocierea, în scopul stabilirii cu rea credință a taxelor, impozitelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea fără drept de sume de bani de la bugetul consolidat al statului, cu titlu de rambursări, restituiri sau compensări, astfel încât nu este dovedită latura subiectivă a infracțiunii.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație și, în temeiul art. 396 alin. (5), rap. la art. 17 alin. (2) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru ambele infracțiuni pentru care, în mod greșit, a fost condamnat.

Din examinarea motivelor de recurs în casație rezultă că în susținerea argumentelor pe care își întemeiază prezenta cale extraordinară de atac, apărarea inculpatului face trimitere la conținutul unor probe administrate în cauză (declarații de inculpați ori martori și acte normative) și, printr-o proprie evaluare a acestora, descrie o situație de fapt diferită de cea reținută de instanțele de fond și apel.

Așadar, critică soluția de condamnare pronunțată de curtea de apel raportat la modul de apreciere și interpretare a probatoriului, or, instanța de recurs nu poate reevalua probatoriul administrat de instanțele de fond și apel și, în consecință, nu poate modifica situația de fapt.

De altfel, motivele recursului în casație reprezintă, în mare parte, o reiterare a criticilor formulate în apel, fiind, așadar, analizate în calea ordinară de atac devolutivă integral, inclusiv din perspectiva corectei rețineri a situației de fapt, prin raportare la probatoriul administrat.

În acest stadiu procesual, starea de fapt reținută în cauză de instanțele de fond și apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

În realitate, prin maniera în care a formulat criticile sale, inculpatul solicită pe calea recursului în casație de față analizarea circumstanțelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, stabilirea formei de vinovăție, ceea ce nu este posibil, întrucât aceste aspecte privind netemeinicia hotărârii atacate nu pot fi analizate în această cale de atac.

Ca atare, criticile privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor vor fi examinate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită în fond și apel, această analiză fiind conformă cu scopul recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Premisa pentru examenul de tipicitate o constituie, în cauză, situația de fapt astfel cum a fost descrisă în hotărârea atacată, urmând ca prin raportare la aceasta să fie analizată concordanța dintre faptele comise de inculpat, astfel cum au fost reținute de instanțe și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.

Or, apărătorul recurentului nu a susținut că prin raportare la faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise în hotărârea atacată, o asemenea concordanță nu ar exista, învederând doar că descrierea faptelor este lacunară și nu permite decelarea elementelor factuale pe baza cărora să fie efectuat examenul de tipicitate.

Sub aspectul situației de fapt s-a reținut, în esență, că în perioada 2012-2013, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL și SC M. SRL, reprezentate de inculpații D., F., N. și O. au fost implicate în circuite evazioniste, prin emiterea și înregistrarea de facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni comerciale reale, cu scopul diminuării obligațiilor la bugetul de stat, prin majorarea cheltuielilor, de către SC P. SRL reprezentată de inculpatul C.

Astfel, prin înregistrarea în evidența contabilă a societății P. SRL a facturilor emise de cele 4 societăți, care reflectau operațiuni fictive, ca fiind cheltuieli reale, s-a majorat fără drept soldul sumei negative de TVA cu 372.313 lei, sumă cu care, în mare parte, au fost compensate obligațiile de plată, dar au generat și sold negativ cu posibilitate de rambursare de T.V.A.

În concret s-a constatat că, deși, în timp, SC P. SRL a înregistrat obligații de plată la buget, începând cu luna mai 2012 până în februarie 2013, perioadă în care acesta a înregistrat în contabilitate aceste operațiuni fictive ca fiind cheltuieli reale, aceste obligații și în special T.V.A. de plată a fost compensat și chiar și-a creat sume negative de T.V.A. cumulat cu posibilitate de rambursare, dar nesolicitat.

În ceea ce-l privește pe inculpatul A., instanța de fond a reținut că în calitate de expert contabil la SC Q. SRL Satu Mare, l-a inițiativa lui D., cu complicitatea învinuiților R., O., ș.a., împreună cu administratorii unor societăți comerciale cu datorii la bugetul de stat, a căror evidență contabilă o ținea și în numele cărora au fost emise facturi fiscale, fără a avea la bază operațiuni comerciale reale, beneficiarii acestor facturi diminuând taxele și impozitele datorate la bugetul de stat, a fost implicat în mai multe circuite evazioniste prin înregistrarea în evidențele contabile a acestor facturi care aveau la bază operațiuni fictive, cunoscând acest lucru.

De asemenea, a reținut că vinovăția inculpatului A. în comiterea acestor fapte a fost stabilită pe baza declarațiilor coinculpaților audiați în prezentul dosar, dar și a declarației pe care acest inculpat a dat-o în fata instanței, în care a arătat ca a realizat pe parcursul înregistrărilor contabile faptul că operațiunile înscrise pe facturi nu sunt reale, însă nu era de datoria sa să anunțe autoritățile fiscale despre acest aspect.

Deși inculpatul A. a făcut trimitere la Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, precum și la clauzele contractului încheiat cu Biroul de Contabilitate, instanța de apel a apreciat, raportat la probatoriul administrat, că inculpații A., precum și E. se fac vinovați de infracțiunile care formează obiectul acuzației penale, achiesând la situația de fapt reținută de instanța de fond.

Cu privire la vinovăția inculpatului A. a reținut că acesta a arătat cu prilejul audierii sale că la un moment dat și-a dat seama de fictivitatea operațiunilor înscrise în facturi, însă a încercat, fără succes, să lămurească instanța de apel că despre această situație și-ar fi dat seama după 6-7 luni de la data încheierii contractului.

Mai mult, s-a reținut că inculpații A. și E. nu au oferit o explicație plauzibilă privind convorbirea telefonică dintre aceștia din data de 21.02.2013, ora 11.48, prin care inculpatul A. îi cerea inculpatei E. să distrugă mai multe acte aflate la birou, în condițiile în care nu se justifica distrugerea ciornelor care oricum nu puteau produce efecte juridice.

Instanța de apel a conchis că din probatoriu rezultă că inculpata E. participa la întocmirea facturilor fictive pe calculator, suspecta G. arătând că aceasta a fost cea care a pus-o în legătură cu inculpatul D. în vederea deblocării situației financiare în care a ajuns prin emiterea de facturi fictive, iar inculpatul A. a fost persoana care a pus în legătură pe inculpatul D. cu toate persoanele cărora acesta le este contabil și aveau înregistrate facturi de la K. sau L.

În acest context, deși inculpații A. și E. se apără în sensul că nu au atribuții legale în verificarea realității operațiunilor înscrise în facturi, curtea a constatat pe de o parte că aceștia cunoșteau și chiar au participat activ la „legalizarea” facturilor fictive (intenție directă), iar pe de altă parte s-a apreciat că este aproape imposibil de acceptat că un profesionist care ține contabilitatea unei firme să nu își dea seama de fictivitatea operațiunilor înscrise în facturi în condițiile în care lipsa mijloacelor fixe, cifra de afaceri și numărul mic a salariaților nu permitea un rulaj mare de mărfuri și venituri.

Totodată, s-a reținut că a existat o asociere între toți inculpații în vederea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prin emiterea de facturi, contracte, etc., fictive și a stabilirii cu rea credință a impozitelor și contribuțiilor având ca rezultat obținerea în viitor de compensări de T.V.A. de la bugetul de stat sau eventual restituiri.

Totodată, instanțele au apreciat că faptele mai sus descrise au fost comise cu intenție directă, fiecare dintre inculpați având reprezentarea a ceea ce face și a consecințelor de natură economică pe care le produc bugetului de stat.

Raportând faptele concrete ale inculpatului A., astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârilor atacate la conținutul juridic al normei de incriminare, respectiv conduita interzisă prin dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, se constată că există concordanță deplină dintre faptele comise de inculpat, astfel cum au reținute de instanțe și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare, fiind, așadar, îndeplinite condițiile de tipicitate ce caracterizează infracțiunile anterior menționate.

Totodată, Înalta Curte constată că maniera în care faptele inculpatului au fost descrise de instanțe au făcut posibilă efectuarea examenului de tipicitate și, în acest context, apare ca neîntemeiată critica recurentul potrivit căreia modalitatea lacunară de descriere a faptelor nu ar permite decelarea conținutului obiectiv al infracțiunii, dar nici a celui subiectiv.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, prin motivele de recurs s-a susținut că nu rezultă în ce constă, în mod obiectiv, fapta comisă de inculpatul A., nefiind stabilite persoanele care au constituit pretinsa asociere și cele care au aderat ulterior la aceasta, precum și scopul asocierii [respectiv dacă acesta era comiterea infracțiunii prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sau a celei prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, situație în care se punea în discuție existenta unei alte infracțiuni, și anume cea prevăzuta de art. 367 din C. pen.].

Din examinarea hotărârilor atacate, dar și din situația de fapt prezentată în cuprinsul prezentei decizii, rezultă care sunt inculpații care s-au asociat în vederea săvârșirii de infracțiuni, precum și scopul pentru care s-au asociat, respectiv săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Sub acest aspect, s-a reținut că a existat o asociere între toți inculpații, respectiv A., C., D., F., N. și O. în vederea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prin emiterea de facturi, contracte, etc., fictive și a stabilirii cu rea credință a impozitelor și contribuțiilor având ca rezultat obținerea în viitor de compensări de T.V.A. de la bugetul de stat sau eventual restituiri.

Pluralitatea constituită este incriminată ca infracțiune în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în considerarea periculozității sale, decurgând din chiar scopul grupării, și anume săvârșirea infracțiunii descrise în alin. (1) al aceluiași text de lege. Pentru existența faptei de asociere este, așadar, suficient ca infracțiunea prev. de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 să fi fost planificată și nu efectiv comisă, întrucât legiuitorul incriminează și actele de pregătire în acest caz. Dacă infracțiunea ce intră în scopul asocierii a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de asociere descrisă în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și respectiva infracțiune ce a intrat în scopul grupării, prev. de art. 8 alin. (2) din legea menționată.

Astfel cum s-a reținut, inculpații s-au asociat inițial în vederea stabilirii cu rea credință a taxelor și impozitelor în vederea obținerii fără drept de sume de bani de la bugetul consolidat al statului, cu titlu de rambursări, restituiri sau compensări, însă prin activitatea infracțională desfășurată, ce caracterizează infracțiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, s-a urmărit ca obligațiile și în special T.V.A. de plată să fie compensat, și chiar s-au creat sume negative de T.V.A. cumulat cu posibilitate de rambursare, dar care, în final, nu a mai fost solicitat.

În speță, existența scopului grupului în vederea căreia a fost inițiat, constituit ori a fost sprijinit, respectiv, obținerea fără drept de sume de bani de la bugetul consolidat al statului, cu titlu de rambursări, restituiri sau compensări, face să fie îndeplinită condiția tipicității în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Împrejurarea învederată de apărătorul inculpatului, în sensul întrunirii condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 367 C. pen. prin raportare la infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, vizează corecta încadrare juridică a faptei or, încadrarea juridică nu constituie obiect de cenzură în această cale de atac, nefiind circumscrisă niciunuia dintre cazurile de casare.

În concluzie, din analiza deciziei penale atacate rezultă că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise, se circumscriu infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de asociere în vederea stabilirii cu rea credință a contribuțiilor la buget având ca rezultat obținerea fără drept de compensări de TVA de la buget prev. de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, așa încât criticile sale sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 560/A din data de 11 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/83/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 560/A din data de 11 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/83/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.