ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 287/RC/2017

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 312 din 16 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2012, a fost condamnat inculpatul A. la:

- 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (fost art. 23 lit. a) din aceiași lege), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus și s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969, în condițiile și pe durata prev. de art. 71 C. pen. din anul 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.911.979,26 lei, la care s-au adăugat penalități și majorări de întârziere în cuantum de 10.311.409 lei, calculate până la 26 martie 2012 și penalități și majorări de întârziere până la data plății efective, către partea civilă Statul Român - prin B.; s-a respins în rest constituirea de parte civilă.

S-a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. Timișoara.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpatul A. și partea civilă Statul Român - D. Timișoara reprezentată de E. Hunedoara.

Prin Decizia penală nr. 972/A din 02 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, printre altele, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva sentinței penale nr. 312/2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

S-a desființat sentința penală atacată, sub aspectul laturii penale privind:

- omisiunea comunicării hotărârii D. Timișoara în vederea înscrierii în cazierul fiscal;

- omisiunea aplicării dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. referitoare la măsurile asigurătorii, și, procedând la o nouă judecată, în aceste limite:

În temeiul art. 4 și 6 din O.G. nr. 75/2001 republicată, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri D. Timișoara în vederea înscrierii inculpatului în cazierul fiscal.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., dar și în temeiul art. 422 teza a I-a C. proc. pen., s-a menținut măsura asiguratorie constând în indisponibilizarea tuturor sumelor de bani care vor intra în conturile personale ale inculpatului A. deschise la SC F. SA, SC G. SA și SC H. SA dispusă prin ordonanța procurorului din 15 noiembrie 2011 în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia.

S-au menținut celelalte dispoziții din sentința penală atacată.

De asemenea, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și partea civilă Statul Român prin B. reprezentat de D. Timișoara prin E. Hunedoara împotriva aceleiași sentințe penale.

Împotriva Deciziei penale nr. 972/A din 02 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 27 decembrie 2016.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) și d) C. proc. pen., prin încheierea din data de 19 mai 2017, în limitele menționate prin această încheiere, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu, cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Prin încheierea de ședință din data de 19 mai 2017 anterior menționată, analizând motivele de recurs în casație expuse de către recurentul inculpat A. prin prisma cazurilor de recurs invocate, Înalta Curte a constatat, sub un prim aspect, că argumentele invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. nu se circumscriu nici măcar formal acestui text de lege, în cauză nefiind identificată vreo soluție de încetare a procesului penal pronunțată de instanțele inferioare.

De asemenea, s-a constatat că nici criticile privind modalitatea de constituire a completului de judecată învestit cu soluționarea apelului ori cele privind legalitatea procedurii de citare nu se încadrează în vreunul din cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, apreciind criticile referitoare la elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina recurentului inculpat circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în aceste limite, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată.

La termenul acordat în acest sens pentru dezbaterea recursului, respectiv 30 iunie 2017, Înalta Curte a luat concluziile apărării și acuzării asupra recursului în casație de față, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsă de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani și pentru infracțiunea de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (fost art. 23 lit. a) din aceeași lege), cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite aceste pedepse, dispunându-se ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare

prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin motivele de recurs în casație formulate, în temeiul cazului de casare invocat și făcând trimitere la dispozițiile art. 16 lit. b) și d C. proc. pen., apărarea recurentului inculpat a susținut că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, impunându-se, astfel, achitarea inculpatului întrucât, în raport de starea de fapt, circumstanțele cauzei și probele dosarului nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani, pentru care, în mod greșit, s-a dispus condamnarea sa.

În acest sens, inculpatul A. a arătat că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au reținut în sarcina sa săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat, iar dacă instanțele ar fi realizat un examen atent al probelor, ar fi constatat că toate prevederile legale imperative au fost respectate de către inculpat, în calitatea sa de administrator.

Cu privire la elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, recurentul inculpat a arătat că acesta constă într-o inacțiune, pe când actele existente la dosarul cauzei relevă înregistrarea cronologică și sistematică a informațiilor privind poziția financiară a societăților ori activitatea desfășurată. S-a arătat astfel că, documentele depuse de recurent fac parte din categoria documentelor legale în care au fost evidențiate operațiunile comerciale și veniturile prevăzute la art. 2 pct. c din Legea nr. 241/2005, care definește aceste documente ca fiind cele prevăzute de C. fisc., C. proc. fisc. și Legea contabilității.

Așadar, recurentul inculpat a considerat că simpla omisiune de a întocmi un document justificativ privind o anumită operațiune nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, dacă operațiunea a fost menționată în registrul de casă, deoarece fapta nu relevă intenția contribuabilului de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale și nici nu poate avea ca rezultat o astfel de sustragere, din moment ce operațiunea a fost evidențiată într-un document legal.

De asemenea, în susținerea prezentei căi extraordinare de atac, s-a arătat că balanța de verificare și bilanțul contabil se realizează pe baza datelor înregistrate în contabilitate, precizând că operațiunile menționate în balanța de verificare, precum și în declarația fiscală anuală - bilanțul contabil întocmit la 31 decembrie al fiecărui an determinat - relevă că nu ne află în prezența infracțiunii de evaziune fiscală. Prin depunerea declarațiilor la un alt termen decât cel legal, nu poate fi reținută infracțiunea de evaziune fiscală, ci doar contravenția prevăzută de art. 219 pct. 1 lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în prezent art. 336 alin. (1) pct. b C. proc. fisc.

Cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, recurentul inculpat a arătat că, pentru a exista elementul material al acestei infracțiuni, trebuie îndeplinite trei cerințe esențiale: să existe o declarație fictivă cu privire la sediul social; realizarea unei acțiuni de control financiar, fiscal sau vamal; cu ocazia efectuării controlului, să se constate sustragerea contribuabilului de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale ca urmare a nedeclarării sau a declarării fictive sau inexacte a sediului.

În acest sens, a arătat că, în mod greșit s-a reținut infracțiunea analizată, deoarece toate cele trei societăți fost verificate de autoritățile statului și au fost identificate la sediile sociale declarate la Registrul Comerțului.

Mai mult, recurentul inculpat a arătat că instanța de judecată nu a reținut că societățile au fost înființate în sedii proprietate comună sau proprietatea spațiilor dobândite de SC I. SRL, înființată în anul 1992, recurentul inculpat arătând că, din 1992 și până la data de 15 octombrie 2008, a fost găsit de autoritățile statului.

De asemenea, s-a susținut că, în mod eronat, instanța a reținut că produsele importate de SC J. SRL nu au intrat în România, în condițiile în care acestea au intrat în țară, iar taxele privind T.V.A.-ul și comisioanele vamale au fost achitate conform înscrisurilor existente la dosarul instanței. În lunile decembrie 2007 - august 2008, autoritățile vamale din Deva s-au deplasat la sediul din Brad, pentru întocmirea documentelor vamale privind importurile - fapt dovedit cu chitanțele și foile de vărsământ privind plata T.V.A. la bugetul consolidat al statului.

În ceea ce privește SC K. SRL, recurentul inculpat a arătat că a deținut autorizație de utilizator final pentru produse neaccizate și, la fiecare descărcare a mărfurilor înscrise în declarație, serviciul monopol s-a deplasat, în perioada anilor 2004-2005, la sediul din Brad, în scopul confirmării, verificării și semnării autorizației de utilizator final. SC K. SRL a plătit accize în anul 2007, conform legilor în vigoare.

Prin urmare, recurentul inculpat a menționat că, de la data la care nu a mai deținut calitatea de administrator nu poate răspunde pentru faptele altuia, ceea ce înseamnă că nu este realizat elementul material al acestei infracțiuni.

Totodată, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat a arătat că, în ceea ce privește latura civilă, în mod greșit instanța a reținut prejudiciul în sarcina sa, întrucât acesta nu este un prejudiciu cert, fiind respectate toate prevederile legale.

În concluzie, recurentul inculpat A. a solicitat să se constate că hotărârea din apel este nelegală ca efect al aplicării greșite a normelor de drept penal, material și procesual, precum și netemeinică din cauza unei greșite stabiliri a situației de fapt.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, obiectul analizei prezentei căi de atac.

Criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greșitei stabiliri a situației de fapt ori a eronatei evaluări a probatoriului nu pot fi însă cenzurate în actuala procedură.

Obiectul cenzurii instanței de casație este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speță, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. reținut prin încheierea de admitere în principiu, respectiv a susținerilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului A.

Înalta Curte notează însă că susținerile recurentului cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală, în cele două forme reținute în sarcina sa, dar și ale infracțiunii de spălare de bani, vizează, în realitate, temeinicia situației de fapt reținute în cauză și modul de apreciere a mijloacelor de probe administrate, nicidecum neprevederea faptei de legea penală, în sensul cazului de casare expres invocat.

Mai exact, susținerile inculpatului A. în cuprinsul recursului în casație, prin care se evocă situația de fapt reținută de instanțele ordinare ori interpretarea dată de acestea probatoriului administrat în cauză, constituie, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel și dispunerii unei soluții favorabile inculpatului - cea de achitare.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări de o anumită gravitate, corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

Pe de altă parte, criticile recurentului inculpat A. privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina sa sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt, Înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel au reținut, în esență, că inculpatul A., în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, a deținut calitatea de administrator la SC K. SRL Brad, SC I. SRL Brad și SC J. SRL Brad, iar cu ocazia unor controale efectuate de direcțiile generale ale finanțelor publice din mai multe județe, au fost descoperite în contabilitatea unor societăți aparent partenere facturi din care rezulta că ele s-au aprovizionat cu mărfuri (în special carburanți, uleiuri minerale, diluant), de la cele 3 (trei) societăți administrate de inculpat, anterior menționate, fără a exista documente contabile din care să rezulte activitatea comercială.

Astfel, instanțele au reținut că, în perioada anterior menționată, în care inculpatul A. a fost administratorul societăților amintite mai sus, ce aveau ca obiect de activitate comercializarea de combustibil, prin neînregistrarea în contabilitate a livrărilor de mărfuri efectuate de inculpat prin intermediul SC K. SRL Brad, SC I. SRL, SC J. SRL către SC L. SRL Deva, SC M. SRL Suplacu de Barcau, SC N. SRL Suplacu de Barcau, SC O. SRL Podele, SC P. SRL Marghita, SC R. SRL Alba Iulia, SC S. SRL Arad, SC T. SRL Bucuresti, SC U. SRL Slatina, SC V. SRL Hereclean, SC X. SRL Sibiu, SC Z. SRL Sibiu, SC Y. SRL Sibiu, SC A.A. SRL Sibiu, SC B.B. SRL Suceava, SC C.C. SRL Piatra Neamt, SC D.D. SRL Drăgășani, SC E.E. SRL Drăgășani, SC F.F. SRL Ipotești și SC G.G. SRL Bosanci, SC H.H. SRL Oradea, SC X. SRL Sibiu, SC B.B. SRL Suceava, SC I.I. SRL Suceava, SC J.J. SRL Botoșani, SC K.K. SRL Ipotesti, SC L.L. SRL Bosanci, SC M.M. SRL Saliste, SC N.N. SRL Câmpulung Moldovenesc, SC V. SRL și prin nedepunerea declarațiilor privind aceste operațiuni comerciale la organele fiscale, inculpatul A. s-a sustras de la plata sumei totale de 11.911.979,26 lei impozit pe profit și T.V.A., la care se adaugă penalități și majorări de întârziere în cuantum de 10.311.409 lei calculate până la 26 martie 2012 și penalități și majorări de întârziere până la data plății efective.

S-a mai reținut că societățile administrate de inculpat nu au depus vreo declarație fiscală pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009 și nu au obținut autorizație de antrepozit fiscal sau autorizație de utilizator final pentru această perioadă. De asemenea, s-a reținut că, în condițiile în care nu au putut fi identificate evidențe contabile, veniturile realizate au fost stabilite după efectuarea de verificări încrucișate, pe baza documentelor ridicate de organele fiscale, a facturilor emise și identificate la beneficiari și a încasărilor unor sume în conturi bancare de la diverși clienți, societățile beneficiare declarând achiziția bunurilor prin declarația informativă 394.

S-a mai reținut că realitatea operațiunilor comerciale derulate, fără a fi evidențiate, rezultă din împrejurarea că inculpatul A. a ridicat și și-a însușit din conturile societăților sumele de 3.141.073 lei (în cazul SC I. SRL) și 4.132.228 lei (în cazul SC J. SRL).

În ceea ce privește cesionarea părților sociale, invocată de inculpat, s-a reținut că aceasta s-a realizat cu titlu gratuit. Mai mult, din analiza probelor dosarului, instanțele au reținut că cesionarea părților sociale a fost realizată în scopul sustragerii de la răspundere penală, după săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală ce fac obiectul dosarului. În acest sens au fost avute în declarația martorului O.O. (vol. IV d.u.p., filele 197, 198) și declarația martorului P.P. (vol. IV, fila 251).

De asemenea, s-a reținut că inculpatul A. s-a sustras de la efectuarea verificărilor financiare și fiscale prin declararea fictivă a sediilor SC K. SRL Brad, SC I. SRL Brad și SC J. SRL Brad la adrese la care aceste societăți nu au funcționat, organele de control deplasându-se la sediile declarate de inculpat unde au găsit persoane fizice ori juridice fără vreo legătură cu societățile administrate de inculpat.

Astfel, față de situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat, instanțele de fond și apel au stabilit, că în drept, fapta inculpatului A. săvârșită în calitate de administrator al SC K. SRL Brad, SC I. SRL Brad și SC J. SRL Brad, care, cu intenție, s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, prin omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate, cauzând un prejudiciu de suma de 20.622.309 lei (echivalent 5.495.619 euro), reprezentând impozit pe profit, T.V.A., accize și taxe vamale, părților vătămate Statul Român, prin neînregistrarea veniturilor realizate la D. și R.R., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prin omisiunea evidențierii în tot sau în parte a operațiunilor comerciale și a veniturilor realizate, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

De asemenea, s-a apreciat că fapta inculpatului A., care, în aceeași perioadă și în aceeași calitate, s-a sustras de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin declararea fictivă a sediului social al SC K. SRL Brad, SC I. SRL Brad și SC J. SRL Brad, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 lit. f) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, fapta inculpatului A. de a efectua transferuri succesive de bani, cu scopul de a disimula proveniența ilicită a sumelor de 3.141.073 lei (în cazul SC I. SRL) și 4.132.228 lei (în cazul SC J. SRL), obținută în urma comiterii infracțiunii de evaziune fiscală, bani care au fost supuși operațiunii de „reciclare” întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 23 alin 1 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Prin urmare, faptele reținute în sarcina inculpatului A., astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cauză, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de evaziune fiscală, în ambele variante, și spălare de bani.

Revenind la criticile formulate de recurentul inculpat A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în esență, acesta a susținut greșita sa condamnare pentru fapta de evaziune fiscală și, implicit pentru fapta de spălare de bani, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor, în condițiile în care, în baza situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, nu rezultă dovezi privind nerespectarea prevederilor imperative prevăzute de lege în calitatea sa de administrator la societățile în discuție, că documentele întocmite de inculpat sunt documente legale prevăzute de legislația în materie, fiind verificate de instituțiile statului, iar simpla omisiune de a întocmi un document justificativ privind o anumită operațiune comercială ori depunerea declarațiilor la un alt termen decât cel legal, nu poate constitui infracțiunea de evaziune fiscală, ci cel mult o contravenție. Totodată, s-a susținut în apărare, că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa și din perspectiva prejudiciului reținut, iar în condițiile în care prejudiciul în cauză nu este unul cert, nefiind întrunite condițiile pentru exercitarea acțiunii civile în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că ceea ce se impută inculpatului A. nu este simpla depășire a termenului prevăzut de lege pentru îndeplinirea obligațiilor de declarare a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume - faptă circumscrisă contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., în forma în vigoare la data comiterii faptei.

Baza faptică a acuzației de evaziune fiscală adusă recurentului include omisiunea totală a acestuia din urmă de a evidenția, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate prin operațiunile comerciale desfășurate de SC K. SRL Brad, SC I. SRL Brad și SC J. SRL Brad, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. În condițiile în care nu au fost identificate documente care să ateste proveniența bunurilor ori operațiunile efectuate de cele trei societăți, și nici declarații fiscale înregistrate la organele fiscale, inacțiunea inculpatului realizează cerințele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Celelalte susțineri ale recurentului presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, astfel încât ele nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen. Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, vinovăția inculpatului, schimbarea încadrării juridice sau modul de apreciere a probatoriului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea numai sub aspect legal, de drept, iar nu faptic, a hotărârii definitive.

În plus, contrar susținerilor inculpatului, astfel cum rezultă din actele dosarului, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au constatat că infracțiunile, așa cum au fost reținute în sarcina inculpatului nu au fost dezincriminate, și, făcând aplicarea art. 5 C. pen., au dispus în mod legal condamnarea inculpatului, pentru infracțiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 și spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (fost art. 23 lit. a) din aceiași lege).

În consecință, instanța de casație constată că motivele invocate de recurentul inculpat A., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie și că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la latura civilă, constatându-se neîntemeiat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., nu se justifică modificarea soluției date laturii civile a cauzei, astfel cum a solicitat inculpatul A.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 972/A din data de 02 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/97/2012.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 972/A din data de 02 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, în Dosarul nr. x/97/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2017.