ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2043/2017

Decizia nr.

2043/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 mai 2014 pe rolul Curți de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea derulării (termenelor și condițiilor) contractului nr. 161/N/03.09.2007, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii principale, precum și obligarea pârâtei la recunoașterea reclamantei ca și partener (beneficiar) în cadrul contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007 și continuarea îndeplinirii obligațiilor asumate prin acest contract de către pârâtă în calitate de finanțator.

2.

Soluția instanței de fond cu privire la cererea de suspendare a executării

Prin sentința civilă nr. 167 din 26 august 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare executare act administrativ formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Prin sentința civilă nr. 236 din 19 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Împotriva sentinței nr. 236 din 19 noiembrie 2014 a declarat recurs reclamanta A. SRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii de fond și admiterea cererii de chemare în judecată.

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că intimata-pârâtă nu și-a exprimat acordul pentru continuarea proiectului de finanțare după realizarea divizării recurentei. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă precizează faptul că divizarea a fost promovată și finalizată numai după ce a fost obținut acordul intimatei, exprimat prin adresa nr. 348.306 din 21 decembrie 2012. Prin urmare, recurenta susține că nu mai era necesară o altă încuviințare din partea Administrației Fondului pentru Mediu după realizarea divizării și că, de altfel, în absența unui acord prealabil din partea acestei instituții pentru realizarea divizării, nici nu s-ar mai fi justificat un astfel de demers.

Într-o a doua serie de critici, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond, deși face referire la textul art. 11 pct. 5 din contract, nu a ținut seama de aspectele privind situația de fapt detaliate în cuprinsul cererii de recurs.

Referitor la aspectele reținute de instanța de fond în ceea ce privește nerespectarea de către beneficiarul inițial al contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007 a prevederilor art. 6 pct. 11 din contract, recurenta-reclamantă precizează că activele corporale imobilizate achiziționate în baza contractului, au fost și sunt inscripționate cu sintagma „Finanțat din fondul pentru mediu”, au fost introduse în gestiunea societății și au fost și sunt utilizate și conservate cu diligența unui bun proprietar, cu mențiunea că, având în vedere stadiul proiectului, aceste active nu pot fi utilizate la nivelul pentru care au fost achiziționate. În consecință, se apreciază că în mod eronat a reținut instanța de fond încălcarea obligației prevăzute de art. 6 pct. 11 din contract.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs la data de 08.04.2015, intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea recursului ca nefondat, criticile recurentei fiind neîntemeiate.

Intimata-pârâtă a susținut că, potrivit art. 11 pct. 5 din Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 161/N/03.09.2007, exista o interdicție privind cesionarea drepturilor și obligațiilor decurgând din acesta, interdicție prevăzută și de dispozițiile art. 240 C. civ.

Derularea relațiilor contractuale cu recurenta, în calitate de succesoare a societății A. SRL, în urma divizării, era condiționată, legal și contractual, de manifestarea de voință exprimată de către intimata-pârâtă. Or, poziția intimatei a fost una neechivocă, contractul fiind reziliat potrivit hotărârii Comitetului Director din data de 28.01.2014.

Totodată, intimata-pârâtă consideră corectă concluzia instanței de fond privitoare la culpa antecesoarei societății recurente cu privire la nerespectarea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 6 pct. 7 și pct. 11 al Contractului de finanțare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 05 aprilie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, reținând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, reține instanța de control judiciar că indicarea, de către recurenta-reclamantă, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., are un caracter strict formal, cât timp criticile aduse sentinței recurate nu se referă la nemotivarea hotărârii ori la o motivare străină sau contradictorie față de natura cauzei, fapt pentru care considerentele prezentei decizii vor răspunde acelor critici care pot fi încadrate în temeiul de drept indicat de recurenta-reclamantă.

O primă critică a recurentei, subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., a fost cea referitoare la consecințele juridice pe care le-a produs acordul exprimat de intimata-pârâtă A.F.M. prin adresa nr. 348306 din 21 decembrie 2012, acord considerat suficient de către societatea A. SRL pentru a continua proiectul finanțat din fonduri nerambursabile ce au fost obținute de antecesorul său, prin încheierea contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007.

Înalta Curte, împărtășind același punct de vedere cu cel exprimat de judecătorul fondului în sentința recurată, reține că, prin adresa nr. 348 306 din 21 decembrie 2012, A.F.M. și-a exprimat punctul de vedere în sensul că nu are obiecții în legătură cu divizarea societății A. SRL, în măsura în care, în urma procedurii propuse de aceasta, nu se modifică cerințele de eligibilitate care au stat la baza aprobării proiectului, iar societatea rămâne neschimbată din punct de vedere al reprezentării și datelor înscrise în contractul de finanțare, precum și în măsura în care proiectul implementat de societatea A. SRL în baza contractului se derulează în condițiile existente la momentul emiterii adresei respective.

Un astfel de acord, manifestat în forma materializată în cuprinsul adresei nr. 348 306 din 21 decembrie 2012, nu a fost dat pentru continuarea contractului de finanțare cu succesorii beneficiarului inițial, fiind exprimată doar lipsa de obiecții față de reorganizarea societății A. SRL, în condițiile menținerii condițiilor de eligibilitate, de reprezentare și de date înscrise în contractul de finanțare.

Potrivit prevederilor art. 11 pct. 5 din contractul de finanțare nr. 161/N/03.09.2007, „contractul în integralitatea sa, precum și toate drepturile și obligațiile decurgând din acesta, nu pot face obiectul cesiunii; în caz de imposibilitate, neimputabilă Beneficiarului, de a executa prevederile contractuale, activitatea poate fi preluată de succesorii săi în drepturi, cu aprobarea prealabilă a A.F.M.”

Se impune a se clarifica faptul că, potrivit principiului neretroactivității legii civile noi, contractul părților este supus prevederilor legale contemporane momentului încheierii sale, respectiv dispozițiilor C. civ. de la 1864, nu cele citate de intimata-pârâtă în întimpinarea sa, ce fac parte din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, act normativ ce nu se afla în vigoare la data semnării contractului.

Așadar, în raport de aceste prevederi contractuale, acordul A.F.M. trebuia să fie unul dat pentru preluarea activității de către succesorul beneficiarului inițial, societatea A. SRL, în vederea implementării proiectului derulat cu finanțare nerambursabilă, acord care, în cauza de față, nu a fost exprimat de către intimata-pârâtă.

Mai mult decât atât, autoritatea contractantă din cadrul contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007 a adus la cunoștința beneficiarului inițial (societatea A. SRL) că, în baza art. 9 pct. 2 lit. a) din contractul părților că acesta a fost reziliat, urmare neîndeplinirii de către beneficiar a obligațiilor asumate.

Obligația de notificare a A.F.M. în legătură cu intenția de divizare a societății A. SRL, înscrisă în clauza de la art. 6, pct. 18 din contractul de finanțare, nu echivalează cu îndeplinirea cerinței privind aprobarea A.F.M. de continuare a proiectului cu succesorul în drepturi al beneficiarului inițial, lipsa obiecției față de intenția de divizare fiind condiționată de respectarea unor cerințe pe care societatea semnatară a contractului nu le-a îndeplinit.

Astfel cum corect a reținut și prima instanță, prin divizarea consfințită prin sentința civilă nr. 1603 din 29 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a înființat o nouă societate, căreia i-au fost transferate bunuri necesare pentru derularea proiectului în legătură cu care a fost obținută finanțarea nerambursabilă, fiind astfel încălcate prevederile art. 6, pct. 7 și 11 din contractul nr. 161/N/2007.

Acordul manifestat de A.F.M. pentru divizarea beneficiarului inițial nu poate fi echivalat cu acordul necesar pentru continuarea activității specifice proiectului pentru care s-a solicitat finanțarea nerambursabilă cu un succesor în drepturi și obligații a celui care a semnat contractul, cât timp rezultatul divizării putea fi altul, cu respectarea condiționalităților impuse de A.F.M., de păstrarea a criteriilor de eligibilitate, a reprezentării și a datelor înscrise în contractul de finanțare, precum și a modului de implementare a proiectului agreat la momentul semnării contractului.

Transferul respectivului proiect către o societate nou înființată, prin divizarea parțială a societății A. SRL, nu a fost aprobat de către intimata-pârâtă prin nicio formă de manifestare expresă a acesteia, fapt pentru care, în mod corect, s-a considerat că au fost încălcate prevederi contractuale care au condus la rezilierea unilaterală a contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007.

Astfel, potrivit prevederilor art. 6, pct. 7 din contract, „beneficiarul se asigură să fie singurul răspunzător în fața A.F.M. pentru implementarea proiectului”, iar potrivit alin. (11) al aceluiași articol, „ beneficiarul se obligă să introducă în gestiunea sa proprie bunurile de natura activelor imobilizate corporale achiziționate în baza acestui contract, să le inscripționeze cu sintagma „finanțat din Fondul pentru Mediu”, să le utilizeze și să le conserv cu diligențele unui bun proprietar și să nu le înstrăineze timp de 5 ani de la data finalizării proiectului”.

În modalitatea aleasă de recurenta-reclamantă de a proceda la divizarea parțială a beneficiarului inițial, s-a ajuns la înstrăinarea activelor imobilizate corporale achiziționate în cadrul proiectului prin transferul acestora către noua societate înființată, deși intimata-pârâtă s-a exprimat în sensul condiționării divizării de păstrarea în persoana beneficiarului inițial a tuturor elementelor care au condus la încheierea inițială a contractului de finanțare, referitoare la condițiile de eligibilitate, reprezentarea statutară, datele contractului și modul de implementare a proiectului.

Procedând de maniera aleasă, recurenta-reclamantă a încălcat clauzele contractuale anterior menționate, fiind legală soluția de reziliere a contractului de finanțare nr. 161/N/03.09.2007.

În atare condiții, în raport de caracterul legal și temeinic al soluției atacate, observă Înalta Curte că sunt formale criticile formulate în calea de atac declarată, acestea neputând determina reținerea unei alte situații de fapt și de drept decât cea avută în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției recurate.

Prin urmare, va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta societatea A. SRL.

Pentru aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefundat recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A. SRL împotriva sentinței civile nr. 236 din 19 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 236 din 19 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2017.