ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1391/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanții A., B., C. în contradictoriu
cu pârâții Asigurare Reasigurare D. SA, MAI - IGPR - pentru IPJ
Bacău, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru
Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești, E., înregistrată
pe rolul Tribunalului București sub nr. de Dosar x/3/2014, s-a solicitat
obligarea pârâților la plata sumei de 350.000 euro, despăgubiri
morale, 100.000 euro, daune materiale, 200.000 euro, despăgubiri morale,
pentru soț, 200.000 euro despăgubiri morale pentru fiică,
stabilirea unei prestații lunare către A. în cuantum de 1.000
euro/lună, dobândă legală.
Prin
Sentința civilă nr 3595 din 23 iunie 2015 pronunțată de
Tribunalul București s-a admis excepția necompetenței materiale
și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Bacău.
Prin
încheierea de ședință din data de 18 februarie 2016
pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. y/3/2014 s-a
disjuns cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu
pârâții MAI - IGPR - pentru IPJ Bacău, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Bacău pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria
Onești fiind format Dosarul nr. z/110/2016, și s-a dispus suspendarea
judecării cauzei în contradictoriu cu pârâții Asigurare Reasigurare
D. SA, E., F. SRL, în baza art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014.
Prin cererea
precizatoare formulată la data de 15 martie 2016 reclamanții
și-au modificat cuantumul daunelor solicitate.
În motivarea
cererii, reclamanții au arătat că la data de 13 iunie 2003
doamna A. se deplasa în interes de serviciu împreună cu pârâtul G., iar în
timp ce acesta conducea autoturismul Dacia cu nr. BCxxxx s-a angajat în
efectuarea unei manevre de depășire, provocând un accident de
circulație, leziunile traumatice provocate determinând infirmitatea
permanentă cu tulburări sfincteriene, fiind încadrată în gradul
1 de invalidare. S-a indicat că de 13 ani se confruntă cu o
situație disperată, fără ca cei vinovați să
plătească pentru prejudiciul cauzat, culpa pârâților fiind
evidentă în cercetarea penală și în soluționarea dosarului
de urmărire penală, plângerile formulate împotriva Ordonanțelor
de neîncepere/clasare a urmăririi penale fiind desființate de
instanțele judecătorești, fără a fi identificată
o persoană responsabilă cu tergiversarea.
Prin
Sentința civilă nr. 124 din 7 aprilie 2016 pronunțată de
Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele; respingerea excepției
lipsei calității procesual pasive a pârâtului Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Bacău, respingerea excepției lipsei
calității procesual pasive a pârâtului MAI - IGRP, IPJ Bacău,
respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune,
respingerea cererii de chemare în judecată, ea neîntemeiată.
Pentru
pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a avut în
vedere următoarele:
Cu privire la
excepția lipsei calității procesual pasive apăraților
s-a reținut că demersul juridic al reclamanților vizează
acțiunea ilicită a organelor de urmărire penală, partea
argumentând producerea prejudiciului moral și material prin prisma modului
de soluționare a dosarului penal, apărările urmând a fi
analizate pe fondul cauzei.
Cu privire la
excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut
că termenul de prescripție de 3 ani de zile începe să curgă
la data pronunțării Sentinței civile nr. 118 din 6 martie 2013 a
Judecătoriei Onești, prin care s-a constatat nelegalitatea
rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și nu la data
producerii accidentului.
Cu privire la
fondul cererii, s-a reținut că pentru angajarea răspunderii
delictuale se cer a fi întrunite mai multe condiții și
anume:existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu;
existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul,
elemente pe care persoana vătămată trebuie să le
dovedească.
Raportat la
modul de argumentare al prejudiciului suferit de părți, respectiv
suferințele fizice și psihice, restrângerea posibilităților
de viață socială normală, atingerile aduse armoniei fizice,
cheltuieli cu spitalizarea, intervenții chirurgicale survenite,
medicamente, diferența de venituri, traumele psihice, lipsa confortului,
prima instanță a apreciat faptul că nu se verifică
cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită
invocată de reclamanți și modul de atingere a drepturilor
și intereselor acestora, efectele negative individualizate în cererea de
chemare în judecată fiind consecința accidentului rutier.
Condiția
raportului de cauzalitate pentru antrenarea răspunderii civile
rezultă din însăși definiția faptei ilicite, caracterul
ilicit fiind analizat atât din perspectiva încălcării unei norme de
drept obiectiv cât și din perspectiva cauzării unui prejudiciu
dreptului subiectiv al unei persoane, dreptul la reparație fiind
recunoscut numai pentru consecințele negative ale faptei ilicite.
Prima
instanță a reținut faptul că producerea efectelor negative
în patrimoniul reclamanților astfel cum au fost descrise în cererea de
chemare în judecată a fost cauzată de accidentul rutier produs la
data de 13 iunie 2003, modul de soluționare a dosarului de urmărire
penală nedeterminând vătămarea, corporală a victimei
și nici suferința membrilor de familie, pretențiile materiale
și morale având ca izvor durerile încercate în urma accidentului,
prejudiciul estetic și de agrement fiind consecința evenimentului
rutier și nu a cercetării acestui eveniment.
S-a
reținut faptul că demersul juridic al reclamanților nu a avut ca
temei răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare, temeiul invocat în cererea de chemare în judecată fiind în mod
clar răspunderea civilă delictuala, instituție care nu este
aplicabilă în ipoteza descrisă de reclamanți, respectiv a
erorile săvârșite în cadrul dosarului de urmărire penală.
Având în
vedere limitele prejudiciului stabilite în cererea de chemare în judecată,
prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele
răspunderii civile delictuale, neexistând o legătură între
conduita reprezentanților instituțiilor judiciare și efectele
negative individualizate de părți, cererea fiind astfel
neîntemeiată.
Prin Decizia
civilă nr. 1200 din data de 9 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea
de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins apelul declarat
de reclamanți, ca nefondat,
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea de chemare
în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art.
1373, 1382 și 1357 C. civ. Din cuprinsul argumentației acestei
cereri, rezultă că apelanții-reclamanți au înțeles
să invoce răspunderea civilă delictuală și
răspunderea comitenților pentru prepuși. Inițial,
acțiunea a fost pornită atât împotriva intimaților-pârâți
din cauza pendinte, cât și împotriva persoanei vătămate de
producerea accidentului rutier și a societății de asigurare.
Prin încheierea din 18 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul
Bacău în Dosarul nr. y/3/2014 s-a disjuns cererea împotriva
intimaților-pârâți, iar cererea formulată împotriva
asigurătorului și persoanei fizice E. a fost suspendată, pe
dispozițiile art. 262 alin. (4) Legea nr. 85/2014.
În contextul
cadrului procesual astfel stabilit, conform principiului
disponibilității ce guvernează procesul civil, prevăzut de
art. 9 alin. (2) C. proc. civ., s-a reținut că prima
instanță s-a pronunțat, în mod corect, în limitele învestirii
sale, prin verificarea îndeplinirii condițiilor art. 1349, art. 1357 C.
civ., raportat la cele susținute de către reclamanți.
S-a mai
reținut că prejudiciul suferit de apelanți, astfel cum a fost
invocat și precizat de către aceștia, se raportează, în mod
evident, la accidentul produs în anul 2003. Prejudiciul material și moral
suferit de apelanți nu poate fi, în nici un mod, raportat la modul de
desfășurare a cercetării penale și la modul de
soluționare a dosarului penal determinat de accidentul rutier.
Verificând,
astfel, aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor legal invocate de
reclamanți, respectiv art. 1373, 1382, 1357 C. civ., instanța de apel
a constatat că, cele precizate ca fiind fapta cauzatoare a prejudiciului
nu au o legătură de cauzalitate directă în producerea
prejudiciului material și moral invocat a fi fost suferit, acestea putând
fi invocate și urmând a fi analizate la soluționarea cererii
formulată împotriva asigurătorului și persoanei ce a cauzat
accidentul, cerere disjunsă, astfel cum s-a menționat anterior.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, indicând cazurile de
casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (3) pct. 6 și 8
C. proc. civ. și formulând, în esență, următoarele critici:
Curtea de
apel nu a arătat care sunt motivele în fapt și în drept care au
format convingerea instanței în pronunțarea soluției adoptate,
ci a făcut aprecieri cu caracter general, fără a evalua
drepturile patrimoniale lezate. Invocă jurisprudența CEDO referitoare
la motivarea hotărârilor judecătorești și arată
că probele administrate în faza de urmărire penală au
aceeași valoare cu cele din fața judecătorului, respectiv cele
strânse în fața procurorilor, și se analizează coroborat cu cele
realizate în faza cercetării judecătorești, iar scopul lor prev.
în art. 100 și art. 103 C. proc. pen., constând în aflarea
adevărului, este identic, pentru ambele faze ale procesului penal. Prin
urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc
exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că
instanța este obligată să verifice legalitatea lor și
să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul
cercetării judecătorești, pot duce automat la concluzia
eliminării celor din faza de urmărire penală, și
administrarea altora, numai că nu s-a dorit acest lucru. Coroborând toate
probele administrate în ambele faze ale procesului, instanța de apel era
datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului
preeminenței dreptului și a respectării tuturor prevederilor
legale.
O a doua
critică adusă hotărârii recurate este aceea că aceasta este
dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât
prin aceasta au fost încălcate atât principiile care guvernează
răspunderea civilă delictuală, cât și principiul
reparării integrale a prejudiciului cauzat. În susținerea acestui
motiv de recurs reclamanții aduc critici de ordin general referitoare la condițiile
pentru angajarea răspunderii civile delictuale și arată că
daunele morale și materiale se stabilesc prin apreciere, în raport de
consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și
psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au
fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele
vătămării, măsura în care a fost afectată
situația familială, profesională și socială.
Înalta Curte
constată nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce
privește motivul de recurs întemeiat de către reclamanți pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte
apreciază că acesta este nefondat.
Astfel,
așa cum s-a reținut în doctrină și în
jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă
de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind
să fie clară, concisă și concretă, în
concordanță cu probele și actele de la dosar.
Motivarea
hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în
considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la
soluția pronunțată, care au legătură directă cu
aceasta și susțin decizia adoptată, varianta lipsei
motivării hotărârii putând fi acceptată doar atunci când, în
lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția
dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului,
ceea ce nu este cazul în speță.
Din
perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că
instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat
legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele
motivelor de apel formulate, răspunzând criticilor și argumentând
soluția adoptată.
Este de
reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la
soluția pronunțată, neînsușirea de către
instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt
aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal
anterior evocat.
În
considerentele deciziei recurate instanța de apel a menționat
că, în raport de temeiul juridic pe care reclamanții și-au
întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1373, 1382, 1357
C. civ., prejudiciul material și moral suferit de aceștia nu poate fi
raportat la modul de desfășurare a cercetării penale și la
modul de soluționare a dosarului penal determinat de accidentul rutier,
aceste prevederi putând fi invocate și urmând a fi analizate la
soluționarea cererii formulată împotriva asigurătorului și
persoanei ce a cauzat accidentul, cerere disjunsă.
Prin urmare,
se constată că instanța de apel a argumentat soluția
pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ.,
indicând motivele pentru care, în raport de prevederile legale invocate de
reclamanți, nu poate analiza antrenarea răspunderii civile delictuale
a pârâților, decizia atacată conținând elementele care fac
posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară
și concisă.
În ceea ce
privește critica în sensul că instanța de apel nu a analizat
probele administrate în cadrul dosarului penal, Înalta Curte constată
că recurenții nu au arătat, în concret, care sunt acele probe
care nu au fost analizate. Or, spre a fi posibilă realizarea controlului
judiciar, nu este suficientă o afirmație generică, fiind
necesare critici punctuale care să indice care sunt acele probe ce nu au
fost analizate de către instanță, iar, pe de altă parte,
câtă vreme demersul reclamanților a avut ca temei răspunderea
civilă delictuală, și nu o răspundere a statului pentru
prejudicii cauzate prin erori judiciare, fiind îndreptat și împotriva
persoanei vinovate de producerea accidentului și a societății de
asigurare, analiza probatoriilor aferente suferințelor fizice și
psihice, precum și întrunirea cumulativă a cerințelor
prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale vor fi
analizate în cadrul dosarului disjuns
În ceea ce privește
al doilea motiv de nelegalitate, respectiv faptul că hotărârea
atacată este dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii, întrucât prin aceasta au fost încălcate atât
principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală,
cât și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, Înalta
Curte constată, a priori, că recurenții au formulat critici pur
formale, fără a argumenta, în concret, ce anume se
reproșează instanței de apel, iar, pe de altă parte,
câtă vreme în speța de față, prejudicial suferit de
părți este o consecința directă a unui accident rutier, iar
nu a modului de soluționare a dosarului penal, nici eventualele critici
punctuale aduse deciziei atacate subsumate cerințelor ce trebuie
îndeplinite cumulativ pentru a fi antrenată răspunderea civilă
delictuală a pârâților - instituții componente ale
autorității judecătorești, nu pot fi primite.
În
consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin.
(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva
Deciziei nr. 1200 din data de 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea
de Apel Bacău, secția l civilă în Dosarul nr. z/110/2016.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017.
Procesat de