ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2437/2016

Decizia nr. 2437/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 iunie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanta a arătat în esență că la data de 2 aprilie 2015 a solicitat pârâtei să îi emită decizia de compensare prin puncte în termen de 30 de zile, având în vedere faptul că dispoziția cu propunere de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești, prin care s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin Încheierea din data de 19 noiembrie 2015 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale funcționale și a dispus declinarea cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță sesizată a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării."

Astfel, având în vedere că decizia poate fi verificată de către secția civilă a tribunalului, pentru identitate de rațiune, și acțiunea în obligație de a face prin care se solicită emiterea ei poate fi analizată de aceeași instanță.

Cauza a fost repartizată secției a IV-a civilă, cu nr. x/3/2015**.

2.2. Hotărârea Tribunalului București, secția a IV-a civilă

Prin Sentința civilă nr. 333 din 7 martie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor legale mai sus citate, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Având în vedere că, în cauză, C.N.C.I. este o autoritate publică centrală, tribunalul a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

2.3. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 1.821 din data de 30 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că reclamanta, astfel cum a și arătat în mod expres, nu a pus în discuție refuzul pârâtei de a recunoaște caracterul de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, ci exclusiv refuzul acesteia din urmă de a finaliza procedura prin emiterea unei decizii cuprinzând valoarea despăgubirilor pentru plata acestora, aspect care fără a fi analizat pe fond, constituie un aspect circumscris unor raporturi juridice de drept administrativ, iar nu unor raporturi juridice civile.

Curtea a constatat că prezentul demers procesual nu vizează aplicarea art. 35 din Legea nr. 165/2013, sub aspectul refuzului pârâtei de emitere a deciziilor de soluționare a notificărilor emise în temeiul prevederilor legii speciale de retrocedare, respectiv analizarea legalității unor astfel de decizii, ci exclusiv refuzul pârâților de a finaliza procedura începută în temeiul prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin aplicarea dispozițiilor privind recunoașterea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești obținută de către reclamanți sub aspectele învederate și de emitere a actului administrativ care să genereze în final obligația de plată a despăgubirilor eventual cuvenite acestora.

Totodată, s-a reținut că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în privința stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea curții de apel din perspectiva nivelului ierarhic al autorității publice pârâte, întrucât, deși prevederile art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost reglementate prin Legea nr. 2/2013 au fost abrogate începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, acestea au rămas aplicabile având în vedere Decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale a României, sub aspectul obligației autorităților publice pârâte de a finaliza procedura în privința reclamantei fără aplicarea procedurii de validare, ci exclusiv de a proceda la emiterea actului administrativ de stabilire a valorii despăgubirii prin aplicarea noilor prevederi legale, refuz care nu poate fi analizat, din perspectiva legalității acestuia, de o altă instanță decât aceea de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, fără a se raporta la fondul chestiunilor de drept deduse judecății în prezenta cauză, din interpretarea logică și sistematică atât a dispozițiilor art. 21 și 35 din Legea nr. 165/2013, cât și a considerentelor și dispozitivului, general obligatorii, din Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014, Curtea a constatat că revine în continuare instanțelor de contencios administrativ competența material-funcțională de soluționare în primă instanță a cauzelor având obiectul acțiunii introductive și întemeiate, sub aspectul situației de fapt, pe împrejurarea că anterior în favoarea reclamantei s-ar fi stabilit caracterul de persoană îndreptățită și întinderea dreptului prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Astfel, Curtea de Apel a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței învestită inițial de către reclamantă, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei A. privind obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 17 iunie 2015, precum și forma în vigoare la acea dată a dispozițiilor art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că Tribunalului București îi aparține competența de soluționare a prezentului litigiu.

Înalta Curte observă că art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabileau competența de emitere a titlului de despăgubire în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au fost abrogate expres de art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost preluate de C.N.C.I., care nu mai are printre atribuții și emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Cu toate acestea, titluri de despăgubire pot fi emise și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (conform art. 41 alin. (3) din lege) dar numai în situații tranzitorii (art. 41 face parte din cap. VI al legii intitulat "Dispoziții tranzitorii și finale"), respectiv în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (pentru a nu face inutilă procedura judecătorească urmată până în acel moment) precum și în cauzele deja judecate definitiv/irevocabil în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire (pentru a nu lipsi de efect hotărârile judecătorești deja pronunțate).

Deși după data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), cererile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri se soluționează în condițiile legii noi (de către secția civilă a tribunalului conform art. 35), secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor rămân în continuare competente în cazul litigiilor referitoare la deciziile emise sub legea veche (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), în acest sens fiind dispozițiile art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, rămase în vigoare și după apariția Legii nr. 165/2013.

Întrucât în cazul dedus judecății, reclamanta deține o hotărâre judecătorească referitoare la despăgubiri (Sentința civilă nr. 2.128 din 29 noiembrie 2011 a Tribunalului București rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.022 R din 23 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București), iar demersul judiciar vizează exclusiv refuzul pârâtelor de a finaliza procedura începută în temeiul prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin aplicarea noilor prevederi cu privire la recunoașterea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești obținută de către reclamantă sub aspectele învederate și de emitere a actului administrativ care să genereze în final obligația de plată a despăgubirilor eventual cuvenite acesteia, se constată că revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București competența de soluționare a litigiului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâta C.N.C.I. în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2016.

Procesat de GGC - N