ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2367/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 05.08.2016, înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție sub nr. x/1/2016 și motivată la

data de 30.09.2016 (data poștei), petentul A. a formulat, în

contradictoriu cu intimații SC B. SRL, C., SC D. SRL și Oficiul de

Stat pentru Invenții și Mărci, contestație în anulare

împotriva deciziei nr. 1212 din 27 mai 2016 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în Dosarul nr. x/3/2010*, pe temeiul art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației, s-a susținut, în esență, că, prin

decizia atacată, s-a omis din greșeală să se cerceteze

motivul de recurs privitor la nelegalitatea deciziei Curții de Apel București

pentru pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs

cercetând numai teza aplicării greșite a legii.

Prin motivul

de recurs necercetat, s-a arătat că nu este întemeiată legal

soluția judiciară conform căreia semnul neînregistrat „E.” este

opozabil ca drept legitim al intimatelor-reclamante, cât timp

intimatele-reclamante nu au invocat o marcă notorie, iar curtea de apel nu

a statuat (nu putea statua) că semnul neînregistrat este o marcă

notorie a intimatelor-reclamante, eventuala notorietate nefăcând obiectul

discuțiilor în contradictoriu în niciun moment al judecății

fondului.

Astfel, în

judecarea recursului, instanța trebuia să observe că recurentul

a invocat faptul că, în contextul Legii nr. 84/1998 (în forma de la data

de 02.04.2009), protecția juridică era recunoscută mărcilor

înregistrate - „semn înregistrat” și mărcilor notorii - „semn

neînregistrat”, făcând referire la art. 3 lit. c) și art. 20 din

lege, la Regula 16 din Regulamentul de aplicare a legii (din care rezultă

că notorietatea mărcii în România trebuie dovedită și

determinată, ca atare, în urma unei solicitări exprese a persoanei

care pretinde că marca este notorie), precum și la art. 6 bis din

Convenția de la Paris (1883).

Cu toate

că instanța de apel nu putea să constate că semnul „E.”

este o marcă notorie și nici nu a statuat în sensul notorietății,

a decis că „E.” (ca semn neînregistrat) este protejat de lege. Doar protecția

juridică a mărcii notorii putea fi avută în vedere din punct de

vedere legal în sensul criteriului „nivelului de protecție juridică

de care se bucură semnul terțului” (a treia dintre condițiile

cumulative stabilite prin Hotărârea Lindt).

Așadar,

cercetarea motivului de recurs invocat era esențială chiar pentru

analiza legalității deciziei de apel pe aspectul întrunirii

cumulative a celor trei condiții pentru anularea mărcii pentru înregistrarea

cu rea-credință.

La termenul

de judecată din 16.12.2016, petentul A. a formulat o completare a contestației

în anulare, susținând că decizia nr. 1212 din 27 iunie 2016 a Înaltei

Curți este rezultatul omisiunii analizării în integralitate a motivelor

de recurs invocate de către contestatorul A.

Astfel,

Înalta Curte nu a cercetat motivul de recurs conturat pe lipsa de temei legal,

motiv invocat de ambele recurente, a aprecierii instanței de apel conform

căreia semnul neînregistrat „E.” este opozabil ca drept legitim al

intimatelor-reclamante, din moment ce nici intimatele-reclamante nu au invocat

o marcă notorie, nici curtea de apel nu a statuat că semnul

neînregistrat este o marcă notorie a intimatelor-reclamante.

Instanța

de recurs nu a analizat dacă acest „drept legitim” are vreun fundament

legal. Deci, nu numai că a interpretat greșit legea, însă a

invocat un drept al intimatelor și o prezumție relativă în

defavoarea recurentelor, fără a arătat de unde provin aceste

două elemente.

Contestatorul

a susținut, totodată, că instanța de recurs a omis

cercetarea motivului de recurs referitor la cunoașterea faptului relevant.

Astfel, prin

cererea de recurs, contestatorul a invocat faptul că nu a acționat pe

aceeași piață relevantă, iar probele administrate nu

relevă vreo similaritate între produse și modul în care acestea au

fost puse în vânzare.

Instanța

de recurs se rezumă doar la a face mențiunea că „Întrucât instanța

de apel a aplicat în mod corect prezumția cunoașterii faptului

relevant, nu poate fi primită apărarea recurenților că nu

cunoșteau despre existența produselor comerciantului bulgar pe piața

română”.

Așadar,

nu este analizat motivul de recurs privitor la cunoașterea faptului

relevant, instanța nu face nicio referire la piața relevantă de

produs invocată, nu argumentează în niciun fel toate criticile aduse

deciziei din apel.

Nici cu

privire la greșita aplicare a probatoriului administrat de Agritrans

instanța nu se exprimă, nu reia raționamentul juridic al instanței

de apel, ci trece peste această argumentație fără să

arate motivele.

Art. 6 din C.E.D.O.

implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înlăturarea integrală a unor motive de recurs lipsește de

eficiență juridică hotărârea atacată și

împiedică părțile să beneficieze de un examen corect al

cauzei lor.

Contestatorul

a mai arătat că, deși în cuprinsul motivelor de recurs a

învestit instanța cu cercetarea existenței vreunui temei legal față

de conivența frauduloasă, instanța de recurs nu a cercetat și

acest motiv, caz în care partea este privată de o examinare completă

a cauzei sale.

La același

termen de judecată, intimatele SC B. SRL și C. au invocat tardivitatea

completării contestației în anulare în ceea ce privește motivele

arătate de contestator la punctele 2 și 3 din completare, vizând

neargumentarea privind cunoașterea faptului relevant și

neargumentarea privind conivența frauduloasă.

Analizând cu

prioritate cererea depusă de către contestator la data de 16.12.2016,

din perspectiva termenului formulării unor eventuale motive noi ale

contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele:

Prin contestația

în anulare formulată la data de 05.08.2016 și motivată la data

de 30.09.2016, petentul A. a invocat omisiunea a Înaltei Curți de a

cerceta, în decizia nr. 1212 din 13 mai 2016, motivul de recurs vizând absența

unui temei legal pentru ca semnul neînregistrat „E.” să fie opozabil ca

drept legitim al intimatelor-reclamante, din moment ce nici

intimatele-reclamante nu au invocat o marcă notorie, nici instanța de

apel nu a reținut că semnul neînregistrat ar fi o marcă notorie

a intimatelor-reclamante.

Prin cererea

depusă la termenul de judecată din 16.12.2016, contestatorul A. a

reiterat motivul invocat prin contestația în anulare, însă a

adăugat că instanța de recurs nu a cercetat nici motivul de

recurs privitor la cunoașterea „faptului relevant”, reținută de

către instanța de apel drept criteriu de apreciere a relei - credințe

la înregistrarea mărcii (contestatorul făcând referire în concret la

susținerile sale referitoare la piața relevantă) și nici

motivul de recurs privind inexistența unui temei legal pentru reținerea

unui alt criteriu de apreciere, anume conivența frauduloasă.

Această

cerere cuprinde motive noi întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza

finală C. proc. civ., întrucât contestatorul invocă omisiunea

cercetării de către instanța de recurs a altor motive de

modificare decât cel arătat în cererea inițială.

În contextul

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., indicarea efectivă a

motivului sau a motivelor de modificare sau de casare pretins necercetate de

către instanța de recurs este obligatorie, întrucât cenzurarea

deciziei de recurs se face exclusiv în limitele motivelor omise, fiind

inadmisibilă exercitarea unui recurs la recurs, iar, pe de altă

parte, eventuala rejudecare a recursului, în cazul în care contestația în

anulare este admisă, are loc tot în limitele motivelor de recurs necercetate.

Prin prisma

acestei exigențe de admisibilitate a căii extraordinare de atac și

ținând cont de principiul exercitării cu bună-credință

a drepturilor procedurale, trebuie constatat că, atunci când prin contestația

în anulare se indică în concret motivul de recurs pretins neanalizat, mențiunea

că această contestație „vizează omisiunea din greșeală

a instanței de recurs de a cerceta toate motivele de modificare/casare”

semnifică intenția părții de a descrie ipoteza din art. 318

C. proc. civ. pe care se întemeiază contestația, supunând cenzurii

instanței de control judiciar omisiunea cercetării exclusiv a

motivului indicat prin cererea formulată, nu și a altor motive de

recurs necercetate, pe care ar urma să le indice în cursul judecării

contestației.

De altfel, o

asemenea completare ulterioară a contestației ar fi admisibilă,

indiferent dacă prin cererea inițială contestatorul s-a limitat

la invocarea temeiului de drept sau chiar a descris in terminis ipoteza

legală, însă cu condiția respectării termenului

prevăzut de art. 319 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., întrucât

indicarea altor motive de recurs omise echivalează cu un motiv nou de

contestație în anulare, ce ar fi trebuit formulat în același termen

de declarare a acestei căi extraordinare de atac.

În acest

context, se constată că motivele noi ale contestației în

anulare, invocate la data de 16.12.2016, au fost formulate cu depășirea

termenului de 15 zile prescris de legiuitor, care curge de la data când partea

a luat cunoștință despre hotărârea a cărei anulare se

solicită.

Este

adevărat că, în ipoteza unei hotărâri irevocabile ce nu este

susceptibilă de executare silită (în care se încadrează și

o decizie de respingere a recursului, precum cea din speță), art. 319

alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. prevede și un termen obiectiv de

un an, care curge de la data pronunțării respectivei hotărâri.

Acest termen ar urma, însă, să fie luat în considerare doar dacă

nu este posibilă stabilirea momentului luării la cunoștință

despre conținutul hotărârii și aplicarea termenului de 15 zile,

prevăzut de aceeași normă, ceea ce nu este cazul în speță.

După cum

s-a arătat anterior, contestatorul A. a formulat motivele contestației

în anulare, iar acest act de procedură a fost efectuat după redactarea

deciziei nr. 1212 din 13 mai 2016, astfel încât se prezumă că partea

a avut cunoștință, la data depunerii motivelor, despre decizia

atacată.

Astfel, este

posibilă verificarea termenului subiectiv de 15 zile prevăzut de

lege, termen care se consideră împlinit la data motivelor contestației

în anulare (30.09.2016) sau, în cea mai favorabilă ipoteză pentru

contestator, începe să curgă de la acel moment.

Or, contestația

în anulare a fost completată abia la data de 16.12.2016, cu depășirea

evidentă a termenului subiectiv prevăzut de art. 319 alin. (2) teza

ultimă C. proc. civ.

În aceste

condiții, motivele noi ale contestației în anulare nu vor fi luate în

considerare în analiza presupusă de art. 318 C. proc. civ.

Examinând

cererea dedusă judecății, Înalta Curte constată

următoarele:

Prin motivele

de recurs formulate, pârâtul A. a susținut că „faptul relevant”, ce

ar fi trebuit cunoscut de către titularul cererii de înregistrare a

mărcii, presupune existența și folosirea efectivă a

semnului opus de către reclamant, iar intimatele-reclamante ar fi trebuit

să probeze larga cunoaștere la nivel național a semnului cu

dovezi care să indice o comercializare susținută în toată

aria geografică a României, respectiv utilizarea extensivă și

intensivă a denumirii „E.”.

În același

timp, recurentul-pârât A. a susținut că analiza de către instanța

de apel a incidenței art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 s-a realizat

fără a se cerceta utilizarea efectivă a numelui comercial E. pe

teritoriul României, în condițiile în care nu înregistrarea numelui

comercial prezintă importanță sub aspectul determinării

relei-credințe, ci utilizarea efectivă și gradul de utilizare și

promovare a semnului protejat.

Din conținutul

motivelor de recurs, rezultă că pârâtul A. nu a pretins că nu există

vreun temei legal pentru ca semnul neînregistrat „E.” să fie opozabil ca

drept legitim al intimatelor-reclamante, în absența invocării și

reținerii unei mărci notorii, astfel cum s-a arătat în contestația

în anulare. Dimpotrivă, susținerile recurentului-pârât, astfel cum au

fost redate anterior, pornesc de la premisa existenței unui temei pentru

recunoașterea protecției juridice a semnului neînregistrat, reproșându-se

instanței de apel doar neanalizarea aspectelor relevante în acest sens.

Mai mult, recurentul

a urmărit ca instanța de recurs să dea eficiență

împrejurării că reclamantele nu au dovedit o largă cunoaștere

la nivel național a semnului „E.”, și nu faptului că acestea nu

s-au prevalat în cauză de dreptul asupra unei mărci notorii, astfel

cum s-a susținut în motivarea contestației în anulare.

Cu toate

acestea, aspectul invocat prin contestația în anulare se regăsește

în motivele de recurs formulate de către pârâta SC D. SRL, iar instanța

de recurs l-a analizat ca atare, după cum, în mod corect, au arătat

intimații din cauză.

Faptul

că un alt pârât decât titularul contestației în anulare a învestit

instanța de recurs cu evaluarea chestiunii pe care se bazează calea

de atac declarată în cauză și, mai mult, că titularul

acesteia a formulat în cadrul recursului susțineri contrare celuilalt

pârât, după cum s-a arătat anterior, nu conduce la inadmisibilitatea

contestației în anulare, date fiind raporturile juridice dintre pârâți

și efectele acestora asupra soluționării cauzei, în aplicarea

art. 48 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, pârâții

sunt titularii succesivi ai drepturilor asupra mărcii a cărei anulare

s-a solicitat, pentru înregistrare cu rea-credință, ceea ce

înseamnă că efectele hotărârilor pronunțate în cauză

se întind asupra tuturor pârâților, independent dacă actele de

procedură au fost îndeplinite numai de unul dintre aceștia.

Întrucât o

eventuală admitere a recursului declarat de către pârâta

persoană juridică ar fi fost suficientă pentru respingerea

cererii de anulare a mărcii, soluție ce presupunea, implicit,

admiterea recursului pârâtului persoană fizică, acesta din urmă

este îndreptățit să se prevaleze, în cadrul contestației în

anulare, de motivele de recurs ale pârâtei SC D. SRL, indiferent de conținutul

propriilor motive de recurs, cu finalitatea arătată anterior.

În motivarea

recursului, pârâta SC D. SRL a susținut, într-adevăr, că instanța

de apel, în rejudecare, a apreciat că un „semn”, care nu este marcă

înregistrată sau marcă notorie/marcă de renume sau care nu este

nume comercial, este, totuși, protejat juridic, cu toate că nu

există un temei legal care să susțină o asemenea soluție

judiciară.

Astfel cum,

în mod corect, au arătat intimații din prezenta cauză, instanța

de recurs a analizat aceste susțineri, iar considerentele expuse se

regăsesc în decizie.

În esență,

Înalta Curte a constatat că prezintă relevanță în

cauză jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

conturată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr.

40/94 privind marca comunitară (ce reprezintă temeiul nulității

înregistrării mărcii pentru rea-credință), mai exact

hotărârea pronunțată în cauza C-529/07 Lindt, prin care au fost

stabilite criteriile de apreciere a relei-credințe la data depozitului

reglementar.

Întrucât

jurisprudența C.J.U.E. constituie izvor de drept, fiind obligatorie pentru

judecătorul național, instanța de recurs a apreciat ca

nefondată susținerea recurenților în sensul că era nevoie

de un text legal în baza căruia instanța de apel să poată

reține că un semn neînregistrat ca marcă sau care nu este

marcă notorie sau de renume și nu constituie nici nume comercial, se

bucură de protecție juridică.

Așadar,

instanța de recurs a analizat susținerea la care se face referire

prin contestația în anulare, iar cercetarea acesteia este una

efectivă, în condițiile în care s-au arătat argumentele pentru

care aprecierea relei-credințe la înregistrarea unei mărci se

realizează pe baza criteriilor desprinse din jurisprudența C.J.U.E.,

fără ca instanța de recurs să se limiteze la reluarea concluziilor

instanței de apel, fiind asigurate, în acest caz, exigențele unui

proces echitabil, drept garantat de art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În acest

context, se constată că petentul este, în realitate, nemulțumit

de concluzia la care a ajuns instanța de recurs prin examinarea susținerii

în discuție, ceea ce înseamnă că prin contestația în

anulare se tinde la un control de legalitate al aprecierii Înaltei Curți

asupra motivului de recurs.

Or,

această finalitate echivalează cu exercitarea inadmisibilă a

unui recurs la recurs, fiind incompatibilă cu calea de atac de retractare

formulată în cauză, prin care este posibilă cenzurarea deciziei

de recurs, în ipoteza invocată, doar dacă s-a omis cercetarea din greșeală

a unui motiv de recurs.

În condițiile

în care motivul de recurs în discuție a fost cercetat în mod efectiv,

ipoteza din art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. nu este incidentă

în cauză, motiv pentru care contestația în anulare este

nefondată și va fi respinsă ca atare.

În aplicarea

art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatorul A. la

cheltuieli de judecată în cuantum de 2.699,58 lei către intimata SC B.

SRL, conform facturii nr. 625 din 4 noiembrie 2016 și extrasului bancar

din 04.11.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A.

împotriva deciziei nr. 1212 din 27 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul

nr. x/3/2010*.

Obligă

pe contestatorul A. la plata sumei de 2.699,58 lei către intimata SC B.

SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.