ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2016

Decizia nr. 2367/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 05.08.2016, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/1/2016 și motivată la data de 30.09.2016 (data poștei), petentul A. a formulat, în contradictoriu cu intimații SC B. SRL, C., SC D. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1212 din 27 mai 2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/3/2010*, pe temeiul art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației, s-a susținut, în esență, că, prin decizia atacată, s-a omis din greșeală să se cerceteze motivul de recurs privitor la nelegalitatea deciziei Curții de Apel București pentru pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de recurs cercetând numai teza aplicării greșite a legii. Prin motivul de recurs necercetat, s-a arătat că nu este întemeiată legal soluția judiciară conform căreia semnul neînregistrat „E.” este opozabil ca drept legitim al intimatelor-reclamante, cât timp intimatele-reclamante nu au invocat o marcă notorie, iar curtea de apel nu a statuat (nu putea statua) că semnul neînregistrat este o marcă notorie a intimatelor-reclamante, eventuala notorietate nefăcând obiectul discuțiilor în contradictoriu în niciun moment al judecății fondului.

Astfel, în judecarea recursului, instanța trebuia să observe că recurentul a invocat faptul că, în contextul Legii nr. 84/1998 (în forma de la data de 02.04.2009), protecția juridică era recunoscută mărcilor înregistrate - „semn înregistrat” și mărcilor notorii - „semn neînregistrat”, făcând referire la art. 3 lit. c) și art. 20 din lege, la Regula 16 din Regulamentul de aplicare a legii (din care rezultă că notorietatea mărcii în România trebuie dovedită și determinată, ca atare, în urma unei solicitări exprese a persoanei care pretinde că marca este notorie), precum și la art. 6 bis din Convenția de la Paris (1883). Cu toate că instanța de apel nu putea să constate că semnul „E.” este o marcă notorie și nici nu a statuat în sensul notorietății, a decis că „E.” (ca semn neînregistrat) este protejat de lege.

Doar protecția juridică a mărcii notorii putea fi avută în vedere din punct de vedere legal în sensul criteriului „nivelului de protecție juridică de care se bucură semnul terțului” (a treia dintre condițiile cumulative stabilite prin Hotărârea Lindt). Așadar, cercetarea motivului de recurs invocat era esențială chiar pentru analiza legalității deciziei de apel pe aspectul întrunirii cumulative a celor trei condiții pentru anularea mărcii pentru înregistrarea cu rea-credință.

La termenul de judecată din 16.12.2016, petentul A. a formulat o completare a contestației în anulare, susținând că decizia nr. 1212 din 27 iunie 2016 a Înaltei Curți este rezultatul omisiunii analizării în integralitate a motivelor de recurs invocate de către contestatorul A. Astfel, Înalta Curte nu a cercetat motivul de recurs conturat pe lipsa de temei legal, motiv invocat de ambele recurente, a aprecierii instanței de apel conform căreia semnul neînregistrat „E.” este opozabil ca drept legitim al intimatelor-reclamante, din moment ce nici intimatele-reclamante nu au invocat o marcă notorie, nici curtea de apel nu a statuat că semnul neînregistrat este o marcă notorie a intimatelor-reclamante.

Instanța de recurs nu a analizat dacă acest „drept legitim” are vreun fundament legal. Deci, nu numai că a interpretat greșit legea, însă a invocat un drept al intimatelor și o prezumție relativă în defavoarea recurentelor, fără a arătat de unde provin aceste două elemente. Contestatorul a susținut, totodată, că instanța de recurs a omis cercetarea motivului de recurs referitor la cunoașterea faptului relevant. Astfel, prin cererea de recurs, contestatorul a invocat faptul că nu a acționat pe aceeași piață relevantă, iar probele administrate nu relevă vreo similaritate între produse și modul în care acestea au fost puse în vânzare. Instanța de recurs se rezumă doar la a face mențiunea că „Întrucât instanța de apel a aplicat în mod corect prezumția cunoașterii faptului relevant, nu poate fi primită apărarea recurenților că nu cunoșteau despre existența produselor comerciantului bulgar pe piața română”.

Așadar, nu este analizat motivul de recurs privitor la cunoașterea faptului relevant, instanța nu face nicio referire la piața relevantă de produs invocată, nu argumentează în niciun fel toate criticile aduse deciziei din apel. Nici cu privire la greșita aplicare a probatoriului administrat de Agritrans instanța nu se exprimă, nu reia raționamentul juridic al instanței de apel, ci trece peste această argumentație fără să arate motivele. Art. 6 din C.E.D.O. implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înlăturarea integrală a unor motive de recurs lipsește de eficiență juridică hotărârea atacată și împiedică părțile să beneficieze de un examen corect al cauzei lor.

Contestatorul a mai arătat că, deși în cuprinsul motivelor de recurs a învestit instanța cu cercetarea existenței vreunui temei legal față de conivența frauduloasă, instanța de recurs nu a cercetat și acest motiv, caz în care partea este privată de o examinare completă a cauzei sale. La același termen de judecată, intimatele SC B. SRL și C. au invocat tardivitatea completării contestației în anulare în ceea ce privește motivele arătate de contestator la punctele 2 și 3 din completare, vizând neargumentarea privind cunoașterea faptului relevant și neargumentarea privind conivența frauduloasă.

Analizând cu prioritate cererea depusă de către contestator la data de 16.12.2016, din perspectiva termenului formulării unor eventuale motive noi ale contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele: Prin contestația în anulare formulată la data de 05.08.2016 și motivată la data de 30.09.2016, petentul A. a invocat omisiunea a Înaltei Curți de a cerceta, în decizia nr. 1212 din 13 mai 2016, motivul de recurs vizând absența unui temei legal pentru ca semnul neînregistrat „E.” să fie opozabil ca drept legitim al intimatelor-reclamante, din moment ce nici intimatele-reclamante nu au invocat o marcă notorie, nici instanța de apel nu a reținut că semnul neînregistrat ar fi o marcă notorie a intimatelor-reclamante.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 16.12.2016, contestatorul A. a reiterat motivul invocat prin contestația în anulare, însă a adăugat că instanța de recurs nu a cercetat nici motivul de recurs privitor la cunoașterea „faptului relevant”, reținută de către instanța de apel drept criteriu de apreciere a relei - credințe la înregistrarea mărcii (contestatorul făcând referire în concret la susținerile sale referitoare la piața relevantă) și nici motivul de recurs privind inexistența unui temei legal pentru reținerea unui alt criteriu de apreciere, anume conivența frauduloasă. Această cerere cuprinde motive noi întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza finală C. proc. civ., întrucât contestatorul invocă omisiunea cercetării de către instanța de recurs a altor motive de modificare decât cel arătat în cererea inițială.

În contextul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., indicarea efectivă a motivului sau a motivelor de modificare sau de casare pretins necercetate de către instanța de recurs este obligatorie, întrucât cenzurarea deciziei de recurs se face exclusiv în limitele motivelor omise, fiind inadmisibilă exercitarea unui recurs la recurs, iar, pe de altă parte, eventuala rejudecare a recursului, în cazul în care contestația în anulare este admisă, are loc tot în limitele motivelor de recurs necercetate.

Prin prisma acestei exigențe de admisibilitate a căii extraordinare de atac și ținând cont de principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor procedurale, trebuie constatat că, atunci când prin contestația în anulare se indică în concret motivul de recurs pretins neanalizat, mențiunea că această contestație „vizează omisiunea din greșeală a instanței de recurs de a cerceta toate motivele de modificare/casare” semnifică intenția părții de a descrie ipoteza din art. 318 C. proc. civ. pe care se întemeiază contestația, supunând cenzurii instanței de control judiciar omisiunea cercetării exclusiv a motivului indicat prin cererea formulată, nu și a altor motive de recurs necercetate, pe care ar urma să le indice în cursul judecării contestației.

De altfel, o asemenea completare ulterioară a contestației ar fi admisibilă, indiferent dacă prin cererea inițială contestatorul s-a limitat la invocarea temeiului de drept sau chiar a descris in terminis ipoteza legală, însă cu condiția respectării termenului prevăzut de art. 319 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., întrucât indicarea altor motive de recurs omise echivalează cu un motiv nou de contestație în anulare, ce ar fi trebuit formulat în același termen de declarare a acestei căi extraordinare de atac. În acest context, se constată că motivele noi ale contestației în anulare, invocate la data de 16.12.2016, au fost formulate cu depășirea termenului de 15 zile prescris de legiuitor, care curge de la data când partea a luat cunoștință despre hotărârea a cărei anulare se solicită.

Este adevărat că, în ipoteza unei hotărâri irevocabile ce nu este susceptibilă de executare silită (în care se încadrează și o decizie de respingere a recursului, precum cea din speță), art. 319 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. prevede și un termen obiectiv de un an, care curge de la data pronunțării respectivei hotărâri. Acest termen ar urma, însă, să fie luat în considerare doar dacă nu este posibilă stabilirea momentului luării la cunoștință despre conținutul hotărârii și aplicarea termenului de 15 zile, prevăzut de aceeași normă, ceea ce nu este cazul în speță. După cum s-a arătat anterior, contestatorul A. a formulat motivele contestației în anulare, iar acest act de procedură a fost efectuat după redactarea deciziei nr. 1212 din 13 mai 2016, astfel încât se prezumă că partea a avut cunoștință, la data depunerii motivelor, despre decizia atacată.

Astfel, este posibilă verificarea termenului subiectiv de 15 zile prevăzut de lege, termen care se consideră împlinit la data motivelor contestației în anulare (30.09.2016) sau, în cea mai favorabilă ipoteză pentru contestator, începe să curgă de la acel moment. Or, contestația în anulare a fost completată abia la data de 16.12.2016, cu depășirea evidentă a termenului subiectiv prevăzut de art. 319 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. În aceste condiții, motivele noi ale contestației în anulare nu vor fi luate în considerare în analiza presupusă de art. 318 C. proc. civ.

Examinând cererea dedusă judecății, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs formulate, pârâtul A. a susținut că „faptul relevant”, ce ar fi trebuit cunoscut de către titularul cererii de înregistrare a mărcii, presupune existența și folosirea efectivă a semnului opus de către reclamant, iar intimatele-reclamante ar fi trebuit să probeze larga cunoaștere la nivel național a semnului cu dovezi care să indice o comercializare susținută în toată aria geografică a României, respectiv utilizarea extensivă și intensivă a denumirii „E.”.

În același timp, recurentul-pârât A. a susținut că analiza de către instanța de apel a incidenței art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 s-a realizat fără a se cerceta utilizarea efectivă a numelui comercial E. pe teritoriul României, în condițiile în care nu înregistrarea numelui comercial prezintă importanță sub aspectul determinării relei-credințe, ci utilizarea efectivă și gradul de utilizare și promovare a semnului protejat. Din conținutul motivelor de recurs, rezultă că pârâtul A. nu a pretins că nu există vreun temei legal pentru ca semnul neînregistrat „E.” să fie opozabil ca drept legitim al intimatelor-reclamante, în absența invocării și reținerii unei mărci notorii, astfel cum s-a arătat în contestația în anulare.

Dimpotrivă, susținerile recurentului-pârât, astfel cum au fost redate anterior, pornesc de la premisa existenței unui temei pentru recunoașterea protecției juridice a semnului neînregistrat, reproșându-se instanței de apel doar neanalizarea aspectelor relevante în acest sens. Mai mult, recurentul a urmărit ca instanța de recurs să dea eficiență împrejurării că reclamantele nu au dovedit o largă cunoaștere la nivel național a semnului „E.”, și nu faptului că acestea nu s-au prevalat în cauză de dreptul asupra unei mărci notorii, astfel cum s-a susținut în motivarea contestației în anulare. Cu toate acestea, aspectul invocat prin contestația în anulare se regăsește în motivele de recurs formulate de către pârâta SC D. SRL, iar instanța de recurs l-a analizat ca atare, după cum, în mod corect, au arătat intimații din cauză.

Faptul că un alt pârât decât titularul contestației în anulare a învestit instanța de recurs cu evaluarea chestiunii pe care se bazează calea de atac declarată în cauză și, mai mult, că titularul acesteia a formulat în cadrul recursului susțineri contrare celuilalt pârât, după cum s-a arătat anterior, nu conduce la inadmisibilitatea contestației în anulare, date fiind raporturile juridice dintre pârâți și efectele acestora asupra soluționării cauzei, în aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, pârâții sunt titularii succesivi ai drepturilor asupra mărcii a cărei anulare s-a solicitat, pentru înregistrare cu rea-credință, ceea ce înseamnă că efectele hotărârilor pronunțate în cauză se întind asupra tuturor pârâților, independent dacă actele de procedură au fost îndeplinite numai de unul dintre aceștia.

Întrucât o eventuală admitere a recursului declarat de către pârâta persoană juridică ar fi fost suficientă pentru respingerea cererii de anulare a mărcii, soluție ce presupunea, implicit, admiterea recursului pârâtului persoană fizică, acesta din urmă este îndreptățit să se prevaleze, în cadrul contestației în anulare, de motivele de recurs ale pârâtei SC D. SRL, indiferent de conținutul propriilor motive de recurs, cu finalitatea arătată anterior. În motivarea recursului, pârâta SC D. SRL a susținut, într-adevăr, că instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că un „semn”, care nu este marcă înregistrată sau marcă notorie/marcă de renume sau care nu este nume comercial, este, totuși, protejat juridic, cu toate că nu există un temei legal care să susțină o asemenea soluție judiciară.

Astfel cum, în mod corect, au arătat intimații din prezenta cauză, instanța de recurs a analizat aceste susțineri, iar considerentele expuse se regăsesc în decizie. În esență, Înalta Curte a constatat că prezintă relevanță în cauză jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene conturată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară (ce reprezintă temeiul nulității înregistrării mărcii pentru rea-credință), mai exact hotărârea pronunțată în cauza C-529/07 Lindt, prin care au fost stabilite criteriile de apreciere a relei-credințe la data depozitului reglementar. Întrucât jurisprudența C.J.U.E.

constituie izvor de drept, fiind obligatorie pentru judecătorul național, instanța de recurs a apreciat ca nefondată susținerea recurenților în sensul că era nevoie de un text legal în baza căruia instanța de apel să poată reține că un semn neînregistrat ca marcă sau care nu este marcă notorie sau de renume și nu constituie nici nume comercial, se bucură de protecție juridică. Așadar, instanța de recurs a analizat susținerea la care se face referire prin contestația în anulare, iar cercetarea acesteia este una efectivă, în condițiile în care s-au arătat argumentele pentru care aprecierea relei-credințe la înregistrarea unei mărci se realizează pe baza criteriilor desprinse din jurisprudența C.J.U.E., fără ca instanța de recurs să se limiteze la reluarea concluziilor instanței de apel, fiind asigurate, în acest caz, exigențele unui proces echitabil, drept garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În acest context, se constată că petentul este, în realitate, nemulțumit de concluzia la care a ajuns instanța de recurs prin examinarea susținerii în discuție, ceea ce înseamnă că prin contestația în anulare se tinde la un control de legalitate al aprecierii Înaltei Curți asupra motivului de recurs. Or, această finalitate echivalează cu exercitarea inadmisibilă a unui recurs la recurs, fiind incompatibilă cu calea de atac de retractare formulată în cauză, prin care este posibilă cenzurarea deciziei de recurs, în ipoteza invocată, doar dacă s-a omis cercetarea din greșeală a unui motiv de recurs. În condițiile în care motivul de recurs în discuție a fost cercetat în mod efectiv, ipoteza din art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. nu este incidentă în cauză, motiv pentru care contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă ca atare. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatorul A. la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.699,58 lei către intimata SC B. SRL, conform facturii nr. 625 din 4 noiembrie 2016 și extrasului bancar din 04.11.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1212 din 27 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010*. Obligă pe contestatorul A. la plata sumei de 2.699,58 lei către intimata SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.