ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2245/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2245/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2245/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 35 din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

pentru minori și familie, în Dosarul nr. x/215/2010, s-a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în

contradictoriu cu pârâta SC C. SA (fostă D. SA București). Au fost

obligați reclamanții la plata către pârâta SC C. SA a sumei de

274 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța a reținut, în esență,

următoarele:

Acțiunea

dedusă judecății vizează obligarea asiguratorului D. SA

București (actual SC C.) la plata prejudiciilor materiale și morale

încercate de reclamanți ca urmare a accidentului rutier din data de

27.08.2008, al cărui autor, E., a fost condamnat prin sentința

penală nr. 1.815 din 12 iulie 2011 a Judecătoriei Craiova,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 645 din 09

decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, prejudicii apărute, susțin

reclamanții, ulterior pronunțării acestor hotărâri

judecătorești.

Instanța

a reținut astfel ca temeiul juridic al acțiunii introductive nu poate

fi decât răspunderea civilă delictuală a autorului E.

reglementată de prevederile art. 998-999 C. civ., prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 136/1995, privind asigurările și

reasigurările în Romania, în baza principiului tempus regit actum.

Pentru

angajarea răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile

art. 998-999 C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate

exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un

prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai

o faptă ilicită poate să atragă după sine

răspunderea civilă delictuală; c) existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se

că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este

suficient să existe, pur și simplu, fără legătură

între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o

altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu

să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a

provocat acel prejudiciu; d) existența vinovăției, subliniindu-se

că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită

aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca

această faptă să fie imputabilă autorului ei.

În ceea ce

privește sarcina probei referitoare la existența elementelor

răspunderii civile delictuale, s-a reținut că aceasta revine

victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața

justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu

martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.

Dat fiind

faptul că prin prezenta acțiune se solicita despăgubiri pentru

prejudiciile materiale și morale survenite după finalizarea dosarului

penal și pronunțarea celor două hotărâri judecătorești

în această cauză, respectiv Dosarul nr. x/215/2010 al

Judecătoriei Craiova, instanța a reținut că situația

invocată de reclamanți este aceea în care, ulterior stabilirii

despăgubirilor, au intervenit anumite modificări în capacitatea de

muncă a victimei, în sensul înrăutățirii acestei

capacități.

În cazul în

care s-ar ajunge la concluzia ca ulterior soluționării dosarului

penal s-a înrăutățit capacitatea de muncă a reclamanților,

autorul prejudiciului (sau asiguratorul) va fi ținut să repare

prejudiciul ulterior cu luarea în considerare a doua limite: hotărârile

pronunțate în materia despăgubirilor nu constituie, de regulă,

autoritate de lucru judecat, în sensul că este posibilă, în anumite

condiții, o ulterioară reexaminare a despăgubirilor acordate,

precum și faptul că despăgubirile acordate pentru acoperirea

prejudiciilor rezultate din vătămarea sănătății

ori a integrității corporale urmăresc să asigure repararea

integrală a prejudiciilor suferite.

Astfel,

despăgubirile acordate se pot majora în cazul în care starea

sănătății victimei s-a înrăutățit, ca urmare

a încadrării într-un alt grad de invaliditate sau în alte asemenea cazuri.

Aplicând

aceste considerente de ordin teoretic la situația de fapt dedusă

judecații, instanța a reținut că starea de

sănătate, respectiv capacitatea de muncă a reclamanților,

nu s-a înrăutățit în urma pronunțării deciziei penale

nr. 645 din 09 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, așa încât să se

impună obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciilor

ulterioare.

Analizând

pretențiile reclamanților, instanța a constatat că sumele

solicitate de către aceștia, prin multiplele precizări la acțiune,

sunt reprezentate de prejudicii ce ar fi fost încercate de reclamanți atât

anterior pronunțării celor doua hotărâri penale, cât și

ulterior acestora.

Astfel, deși

în cererea precizatoare depusă la dosar se arată că se

solicită 126.805 euro pentru reclamantul A. și 262.458 euro pentru

reclamantul B., sume ce ar corespunde prejudiciilor încercate de reclamanți

în perioada decembrie 2011 - iunie 2012, nu mai puțin adevărat este

că în motivarea în fapt a acestei cereri se detaliază sumele

respective în sensul că prejudiciul patrimonial suferit de reclamantul A.

ar fi compus din diferența de venituri realizate în anul 2008-2009, sume

ce au făcut în mare parte și analiza instanței penale.

În ceea ce îl

privește pe B., s-a constatat, de asemenea, că prin cea din urmă

cerere precizatoare s-a solicitat suma totală de 262.458 euro, din care

254.076 euro prejudicii biologice și 8.382 euro prejudicii materiale, deși

prin cererea inițială, precum și prin cele ulterioare

precizatoare se solicitaseră despăgubiri ce vizau perioade anterioare

hotărârilor penale, din 2008 până în 2011, constând în diferența

dintre salariul acestui reclamant încasat anterior accidentului și

veniturile sale ulterioare accidentului.

Referitor la

diferența de venit ce ar rezulta pentru A. din faptul că anterior

accidentului încasa un salariu de 1.418 euro, începând cu 01.11.2011 încasând șomaj

în cuantum de 1.027 euro până la data de 03.02.2013, instanța a reținut

că victima este îndreptățită să primească în

continuare diferența dintre veniturile obținute anterior

vătămării ei prin fapta ilicită și cuantumul

ajutorului de șomaj, însă numai dacă diminuarea capacitații

de muncă - urmare a faptei prejudiciabile, a determinat imposibilitatea

încadrării într-un alt loc de muncă.

Față

de probele administrate în cauză, s-a reținut că reclamantul A.

are capacitatea de muncă păstrată, chiar și cu o creștere

a incapacității adaptive, instanța apreciind că nu se

impune acordarea către acesta a contravalorii unor prejudicii suplimentare

celor stabilite în dosarul penal; că reclamantul nu a depus la dosarul

cauzei acte medicale care să dovedească agravarea stării sale de

sănătate, singurele acte medicale depuse fiind cele ce se

regăsesc și în dosarul penal, anterioare soluționării

laturii civile din această cauză penală, și că alte

înscrisuri depuse de reclamanți la dosarul cauzei sunt reprezentate de

adeverințe de salariu anterioare pronunțării hotărârilor

penale, chitanțe pentru plata chiriei în anul 2011, adeverință

care atestă plata șomajului pentru A., plata ratelor pentru

autoturism, acte care se regăsesc în cea mai mare parte și în dosarul

penal, și care au fost avute în vedere de instanțele penale la pronunțarea

celor două hotărâri în această cauză.

Neîntemeiate

au fost apreciate și solicitările reclamantului A. de acordare a

cheltuielilor suportate pentru efectuarea medicamentației în anul 2012 în

cuantum de 132 euro, ca urmare a faptului că, înainte de survenirea accidentului,

acesta, diagnosticat cu diabet, lua o singura pastila pe zi pentru ca în

prezent numărul acestor pastile să se ridice la trei pe zi, atât timp

cât în cauză nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate între

aceasta majorare a medicamentației necesare tratării diabetului și

accidentul rutier din anul 2008. Cu atât mai mult, nu s-a dovedit că

această creștere a medicamentației a survenit ulterior pronunțării

hotărârilor penale, reclamantul nefăcând nicio probă în acest

sens, iar simpla depunere a adeverinței în care i se recomandă trei

tablete pe zi nu este o dovadă în sensul celor menționate.

În ceea ce

privește solicitarea reclamantului B., de acordare a sumei de 8.382 euro

(așa cum rezultă din ultima precizare), constând în diferența de

venit pe perioada ianuarie - iunie 2012 prin raportare la venitul lunar de

1.397 euro, pe care acesta îl încasa ulterior producerii accidentului, din

momentul în care medicul i-a permis să lucreze în anul 2010, instanța

o apreciat-o ca nefondată pentru aceleași considerații de ordin

teoretic ca și cele expuse în cazul reclamantului A.

Astfel, în

cazul vătămărilor corporale se pot ivi complicații în

starea sănătății victimei care va fi îndreptățită

să ceară obligarea autorului la plata unei despăgubiri

corespunzătoare.

Or, din

cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. 4.643/A5 din 19

iunie 2013, rezultă că în prezent acest reclamant prezintă o

incapacitate adaptivă de 30%, față de 25% cât prezenta în anul

2009, conform raportului de expertiza medico legală avut în vedere și

în dosarul penal nr. x/A1 din 22 octombrie 2009, fără a se încadra

însă în grad de invaliditate, având capacitatea de muncă

păstrată.

S-a menționat,

totodată, că afecțiunile reclamantului erau prezente înainte de

pronunțarea deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj și

că nu s-a înregistrat o modificare a deficientei funcționale,

reclamantul încadrându-se în aceeași categorie a deficienței funcționale

ușoare ca și în anul 2009.

Ca atare,

pentru aceleași considerații ca și în cazul reclamantului A.,

instanța a apreciat că în cauză nu se impune acordarea

către acest reclamant a unor despăgubiri suplimentare pentru

agravarea stării de sănătate, atât timp cât aceste

despăgubiri se impun a fi acordate doar în situația în care a avut

loc o astfel de agravare, diminuându-se corespunzător capacitatea de

muncă a reclamantului ulterior pronunțării hotărârilor

judecătorești din dosarul penal, ceea ce nu este cazul, conform

concluziilor raportului de expertiza amintit.

Faptul

că, deși cu capacitatea de muncă păstrată, reclamantul

B. a stat în pasivitate, negăsindu-și un loc de muncă stabil

ulterior accidentului, deși din sentința penală nr. 1815/2011 a

Judecătoriei Craiova rezultă că acesta ar mai fi lucrat în

diverse locuri de muncă, nu îl îndreptățește pe acesta

să solicite despăgubiri suplimentare la numai o lună de la

pronunțarea deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj.

În

legătură cu raportul de expertiză extrajudiciară și

procesul verbal de examinare medicală clinică generală depuse la

dosar de către reclamantul A., s-a constatat că prima instanță

nu le-a luat în calcul în analiza ansamblului probator administrat, atât timp

cât în cauză s-au efectuat deja două rapoarte de expertiză

medico legală cu privire la ambii reclamanți, rapoarte întocmite de

specialiști la solicitarea nemijlocită a instanței.

Cât privește

înscrisurile depuse, despre care reclamanții afirmă că ar fi

acte medicale ulterioare hotărârilor penale, instanța a reținut

că acestea poartă date anterioare soluționării laturii civile

din dosarul penal nr. x/215/2010.

Referitor la

raportul clinic depus la dosar, datat 11.10.2012, instanța a reținut

că acesta nu este un act medical care să facă dovada

înrăutățirii stării de sănătate a reclamantului A.

ulterior soluționării dosarului penal, nefăcând altceva decât

să constate starea actuală de sănătate a pacientului.

În ceea ce

privește solicitările reclamanților de acordare a contravalorii

așa ziselor prejudicii biologice și morale, instanța le-a

apreciat și pe acestea ca nefondate, atât timp cât temeiul acordării

unor asemenea prejudicii se regăsește tot într-o eventuală

agravare a stării de sănătate a reclamanților, într-o

diminuare a capacității acestora de muncă, ceea ce, așa cum

s-a arătat, nu s-a întâmplat în cazul niciunuia dintre reclamanți,

iar prejudiciul moral nu poate fi constatat în afara oricărei probe și

a indicării în concret a modului în care fapta a generat suferințe

persoanei vătămate.

În speță,

instanța a constatat că reclamanții s-au rezumat la a solicita o

sumă de bani cu titlu de daune morale, fără a preciza concret ce

suferință le-ar fi provocat fapta imputată pârâtului și ce

valoare le-ar fi fost lezată ulterior pronunțării celor

două hotărâri penale.

Față

de aceste considerente, instanța a reținut că reclamanților

nu li s-a produs vreun prejudiciu moral concret ulterior celui acordat deja de

instanța penală, daunele solicitate de aceștia nefiind certe,

motiv pentru care a reținut că nu este îndeplinită condiția

existenței unui prejudiciu moral.

Aceleași

considerații au fost apreciate ca valabile și pentru solicitarea

reclamanților de a li se acorda un eventual prejudiciu biologic, care, în

doctrină, ar corespunde prejudiciului de agrement, prejudiciu ce nu a fost

dovedit în cauză.

Curtea de

Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 3.100 din data de 9

iunie 2016, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și

B., a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea

și a obligat pe pârâta SC C. SA (fostă D. SA București) să

plătească reclamantului A. suma de 5.000 euro (în echivalent în lei

la data plății) și reclamantului B. suma de 5.000 euro (în

echivalent în lei la data plății), cu titlu de daune morale, și

a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților suma de

1.000 lei cheltuieli de judecată în faza primei instanțe și suma

de 4.806 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în esență,

următoarele;

În analiza

criticilor formulate de apelanții reclamanți, s-a reținut

că trebuie pornit de la precizarea că toate considerentele de ordin

teoretic expuse de prima instanță sunt corecte, în ceea ce privește

temeiul juridic, modalitatea de angajare a răspunderii civile delictuale

pentru prejudicii suferite după finalizarea procesului penal în care a

fost soluționată și acțiunea civilă a victimelor,

majorarea despăgubirilor în care starea sănătății

victimelor s-a înrăutățit după soluționarea procesului

penal, și că nici apelanții nu aduc critici legate de

legalitatea hotărârii atacate, nemulțumirea acestora vizând

modalitatea de administrare a probelor, de apreciere cu privire la situația

de fapt și la existența unui prejudiciu determinat de agravarea

stării de sănătate după pronunțarea hotărârii

penale.

În raport de

probatoriu administrat în faza judecății în apel, curtea a reținut,

în ceea ce privește cererile reclamanților de obligare a

asigurătorului la plata de despăgubiri echivalente cu diferențele

de salariu pe care, în opinia lor, aceștia le-ar fi putut obține,

că prima instanță a făcut o interpretare corectă,

întrucât ambele rapoarte de nouă expertiză efectuate în cauză

atestă faptul că reclamanții nu au suferit o diminuare a

capacității de muncă; că nu se poate reține că

diminuarea veniturilor sau lipsa acestora, ulterior pronunțării

deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj, s-a datorat în mod direct

accidentului rutier suferit; că prima instanță a soluționat

corect cererea privind acordarea de daune materiale cu acest titlu, cu atât mai

mult cu cât o parte din pretențiile reclamanților din acest dosar au

format și obiectul laturii civile din Dosarul nr. x/215/2010, și

că, în ceea ce privește majorarea cheltuielilor cu tratamentul

diabetului pentru reclamantul A., prima instanță a apreciat corect

că nu s-a făcut dovada că necesitatea suplimentării medicației

a survenit ca urmare a accidentului, ceea ce este confirmat și de raportul

de examinare medicală din data de 6.11.2014 întocmit de F. - medic

specialist diabet și nutriție, ale cărui concluzii au fost

consemnate și în suplimentul la raportul de nouă expertiză

medicală, în care s-a consemnat că pacientul a fost diagnosticat cu

diabet zaharat în anul 2007 (anterior accidentului), că a fost în

tratament cu Diamicron MR 30 mg - cu doză progresiv crescândă de la

1cp./zi la 3cp./zi, și că „se interpretează cazul ca fiind un

caz de diabet dezechilibrat, ca urmare a naturii progresive a bolii cu

scăderea treptată a eficienței tratamentului”. Prin urmare,

chiar dacă în percepția subiectivă a reclamantului creșterea

dozei de tratament s-ar fi datorat accidentului, medicul specialist a consemnat

faptul că boala în sine are o natură progresivă, iar eficiența

tratamentului scade treptat. S-a reținut, astfel, că solicitarea

reclamantului de acordare a daunelor materiale prin raportare la creșterea

dozei de tratament pentru diabet este nefondată.

În ceea ce

privește eventrația postoperatorie, s-a apreciat că nu se poate

reține că aceasta a apărut după pronunțarea

hotărârii penale, de vreme ce la examenul chirurgical nr. 1129 din 21

august 2009, diagnosticul consemnat în raportul de constatare medico-legală

a fost „mică eventrație postoperatorie mediană

supraombilicală”, iar la momentul realizării suplimentului la noul

raport de expertiză eventrația nu fusese tratată chirurgical,

astfel încât nu poate fi reținută efectuarea unor cheltuieli medicale

care să justifice acordarea de daune materiale.

S-a mai reținut,

că, din cuprinsul actelor medicale administrate, rezultă faptul

că susținerea apelantului-reclamant cu privire la originea

traumatică a disfuncției sexuale nu se confirmă din punct de

vedere medico-legal, și că, în aceste condiții, este evident

că, nefiind dovedit un raport de cauzalitate între accident și

problema de sănătate, nici cererea de acordare a despăgubirilor

nu este fondată.

Sintetizând,

cu privire la cererile ambilor reclamanți de acordare a daunelor

materiale, curtea a constatat că acestea sunt neîntemeiate, de vreme ce

probele cu expertize medico-legale certifică faptul că, după

pronunțarea hotărârii penale, pacienții nu au suferit o

diminuare a capacității de muncă și nici alte complicații

care să fi cauzat prejudicii materiale.

S-a reținut,

că nu aceeași este situația în ceea ce privește

prejudiciile de natură morală pretinse de reclamanți, întrucât

trebuie făcută o distincție clară între noțiunea de

diminuare a capacității de muncă și cea de incapacitate

adaptativă.

Cele

două noțiuni se regăsesc descrise în „Criteriile și normele

de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a

capacității de muncă pe baza cărora se face încadrarea în

gradele I, II și III de invaliditate”, prevăzute în anexa la H.G. nr.

155/2011, astfel:

Incapacitatea

adaptativă este generată de tulburări morfologice și funcționale

diverse și exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la

mediul natural și social. Se exprimă procentual în cadrul unui sistem

cuantificat din capacitatea adaptativă normală.

Capacitatea

de muncă se definește prin posibilitatea desfășurării

unei activități organizate, prin care persoana își asigura întreținerea

sa și a familiei. Capacitatea de muncă se exprimă ca un raport

între posibilitățile biologice individuale (evaluate strict din punct

de vedere medical) și solicitarea profesională (ca element

medico-social). Este determinată de abilitățile fizice și

intelectuale, determinate genetic, și de nivelul de integrare

socio-profesională care ține de pregătire și de experiență.

Pornind de la

definițiile celor două noțiuni, curtea a apreciat că, în

cazul în care capacitatea de muncă este păstrată, nu se poate

pune problema acordării unor prejudicii materiale cuantificate în

legătură cu nivelul salariului pe care victima unui accident

consideră, în mod subiectiv, că l-ar putea obține. Totuși,

nu este de neglijat faptul că, în situația creșterii progresive

a incapacității adaptative, efortul pe care victima unui accident îl

depune pentru a se adapta la mediul natural și social, este și el

crescut, ceea ce în mod evident afectează din punct de vedere emoțional

persoana respectivă. În cazul unei deficiențe ușoare, cum este

situația celor doi reclamanți, cu incapacitate adaptativă 20-49%

(conform anexei la H.G. nr. 155/2011), sunt afectate nesemnificativ

activitățile cotidiene și profesionale, însă pot

apărea contraindicații privind activitatea profesională sau

recomandări privind schimbarea locului de muncă.

Acest lucru

s-a întâmplat și în cazul celor doi reclamanți care au suferit

după data pronunțării hotărârii penale o creștere a

incapacității adaptative.

Astfel,

pentru reclamantul B., în raport de actele medicale administrate în apel, s-a

reținut că acesta are capacitatea de muncă păstrată,

însă incapacitatea adaptativă a crescut de la 25% (în 2009), la 30%

(în 2013), iar pentru situația reclamantului A., s-a reținut că

acesta a suferit o creștere cu 5 procente a incapacității

adaptative, față de data expertizării din anul 2011, care a stat

la baza hotărârii penale.

S-a

concluzionat, că în cazul ambilor reclamanți, față de

momentul soluționării dosarului penal, a intervenit o creștere

cu 5 procente a incapacității adaptative, fapt ce a afectat gradul de

efort depus de reclamanți pentru adaptarea la mediul natural și

social, diminuând astfel confortul acestora, situație în care reclamanților

li se cuvin daune morale în cuantum de câte 5.000 de euro fiecare, în

echivalentul în lei la data plății, această sumă fiind

suficientă pentru compensarea prejudiciului de natură morală

suferit de reclamanți.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A., care,

indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 3, 5 și 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea acestora au arătat următoarele;

Instanța

de apel a aplicat în mod greșit conceptele juridice uzitate de H.G. nr.

155/2011, minimizând astfel realitatea unei stări precare de a munci a

reclamanților, întrucât afectarea capacității adaptive produce

efecte în mod necesar și în privința capacității de

muncă, și viceversa. Potrivit H.G. nr. 155/2011, definițiile noțiunilor

de „incapacitate adaptivă” și de „capacitate de muncă” sunt

tangențiale și dependente reciproc. Nu se poate reține că o

persoană, căreia i-a fost afectată capacitatea adaptivă, nu

va putea resimți efecte în planul capacității sale de a presta

muncă și invers, o persoană cu capacitate de muncă

redusă sau inexistentă nu poate fi considerată, invariabil, ca

fiind o persoană cu capacitate adaptivă completă.

Chiar instanța

de apel a considerat că, în cazul reținerii unei capacități

adaptive limitate, pot apărea contraindicații privind activitatea

profesională a persoanei în cauză. Cu alte cuvinte, se deduce ușor

că și în viziunea instanței de apel noțiunea de

incapacitate adaptivă nu poate fi separată, din perspectiva

repercusiunilor fizice și mentale resimțite de o persoană, de noțiunea

de capacitatea de muncă a aceleiași persoane.

Particularitățile

de ordin medical și socio-profesional, care intervin frecvent în evaluare,

fac uneori greu de aplicat standarde foarte precis definite, motiv pentru care

distincția netă, făcută de instanța de fond, dintre

incapacitatea adaptivă și capacitatea de muncă este

superfluă.

Eforturile

suplimentare pe care recurenții, având o capacitate adaptivă

limitată, trebuie să le depună au un impact evident asupra

capacității acestora de a presta munca în același condiții

calitative și cantitative.

Altfel spus,

sub nicio formă nu se poate spune că reclamanților, cu

capacitate adaptivă limitată, nu le-a fost periclitată

posibilitatea și condițiile de a munci și, implicit, veniturile

realizate din muncă.

Că este

așa o dovedește, în cazul reclamantul A., adresa formulată de

fostul angajator al acestuia în care se precizează în mod expres și

fără ocolișuri, că „societatea nu l-ar fi concediat sub

nicio formă dacă nu ar fi suferit accidentul care i-a provocat

dificultăți în desfășurarea normală a sarcinilor ce-i

erau atribuite”.

Față

de cele arătate, s-a conchis că instanța de apel a aplicat în

mod greșit conceptele juridice uzitate de H.G. nr. 155/2011, minimizând,

astfel, realitatea unei stări precare de a munci a reclamanților;

că incapacitatea de a presta efort, cu consecințe drastice asupra

capacității de a munci, îndreptățește reclamanții

la repararea materială a acestor „insuficiențe” cauzate direct de

către pârâtul E., întrucât nu există nicio piedică în a

considera că între fapta ilicită a celui chemat în garanție și

„leziunile resimțite” de reclamanți exista o legătură de

cauzalitate, și că, în lipsa accidentului săvârșit din vina

pârâtului E., reclamanții ar fi avut puterea de a munci nealterată și

nu ar fi fost obligați să depună eforturi mai mari pentru

realizarea aceluiași randament și, implicit, pentru obținerea

acelorași câștiguri materiale.

În plan

psihologic, s-a arătat că evoluția negativă a

incapacității adaptive a produs și produce în continuare o

traumă emoțională reclamanților, astfel că, în mod greșit,

instanța de apel a acordat doar suma de 5.000 euro pentru fiecare dintre

reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral, întrucât efectele

incapacității adaptive se traduc într-o serie de inconveniente morale

și psihice.

Prin lezarea

sentimentelor de afectivitate, psihicul reclamanților este afectat, aceștia

nefiind capabili să se adapteze la suferința cauzată de

prejudiciul corporal, acela al diminuării capacității adaptive

în proporții consistente, iar sumele acordate de către instanța

de apel nu pot justifica în nicio circumstanță atingerile aduse

încrederii în șansele de reușită pe viitor ale acestora.

Creșterea

negativă a incapacității adaptative a reclamanților

reprezintă indiciul că perspectivele de recuperare a acestora nu

numai că nu exista, ci că starea medicală a reclamanților

se degradează chiar și în prezent, la aproximativ 8 ani de la

producerea accidentului din vina pârâtului E.

Așadar,

prognosticul reinserției complete și fără eforturi

suplimentare în câmpul muncii pentru reclamanți este negativ, concluzie ce

se traduce într-o serie de inconveniente morale și psihice ale acestora.

Având în

vedere implicațiile afective ale traumei suferite de reclamanții,

prin înrăutățirea capacității adaptative, s-a

concluzionat că instanța trebuia să rețină un

prejudiciu mult mai mare decât cel acordat și că, tocmai de aceea,

consideră că sunt îndreptățiți la acoperirea

integrală a prejudiciului moral solicitat prin cererea introductivă, și

prin cererile adiționale.

S-a mai

arătat, că, în ceea ce privește existența legăturii de

cauzalitate între accident și disfuncția erectilă pe care o

prezintă reclamantul A., nu există vreo motivare privind

înlăturarea mijloacelor de probă propuse de către acesta;

că, sub acest aspect, motivarea instanței de apel este simplistă

și superfluă; că judecătorii fondului nu au încercat

să coroboreze întregul material probator administrat în cauză, ci și-au

fundamentat considerentele exclusiv pe concluziile rapoartelor de

expertiză medico-legală elaborate de structurile teritoriale și

centrale, cărora le-a conferit caracterul unor mijloace de probă sui

generis, care depășesc, în privința valorii probatorii, toate

celelalte mijloace de probă propuse spre administrare de către

reclamanți și anume: consultul medical de specialitate efectuat la

Clinica F. București de dr. G. - medic specialist endocrinolog, androlog,

specialist în infertilitate și disfuncții erectile, în care se

precizează clar că este foarte posibil ca disfuncția

erectilă să fie cauzată de accidentul rutier produs la

27.08.2008, și că există posibilitatea teoretică ca

accidentul să fi înrăutățit simptome preexistente, ceea ce

ar accentua raportul indirect de cauzalitate între traumatism și efectul

acestuia în timp; raportul medical de informare consultații externe

efectuat de personalul Spitalului Universitar Torejon, Spania, care susține,

cel puțin, un raport de cauzalitate biologică, de tip indirect, între

traumatismul suferit de reclamant în cadrul accidentului și disfuncția

sexuală, și care stabilește, ca diagnostic, o impotență

de origine organică a reclamantului; consultul medical andrologic de

specialitate, efectuat la Policlinica F. București - dr. H., care susține

un raport de cauzalitate biologică, de tip indirect, între traumatismul

suferit de către reclamant și disfuncția sexuală

secundară mixtă-organică, relațională și

psihorelațională.

S-a

concluzionat că decizia recurată este lipsită de vreo motivare

în privința semnificației probatorii a înscrisurilor mai sus

amintite, fiind dată fără respectarea cerințelor imperative

prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în aceste condiții

instanța de apel a nesocotit forme de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

impunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța

de apel.

De asemenea,

s-a arătat că și dacă nu s-ar primi această

neregularitate procedurală a deciziei, care ar atrage casarea acesteia,

instanța de recurs este datoare să analizeze întregul material

probator - inclusiv actele medicale mai sus amintite - și, prin prisma

acestora, să rețină legătura de cauzalitate între disfuncția

erectilă a reclamantului A. și accidentul produs în anul 2008 și,

în consecință, să se admită cerere de recurs și

să se modifice decizia, în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată.

Sș-a mai

arătat că există legătura de cauzalitate între accident și

înrăutățirea diagnosticului privind diabetul zaharat al

reclamantului A., care a evoluat în timp, în mod sever, din cauza producerii

accidentului în anul 2008, prin trauma psihică permanentă -

memorizarea clipei accidentului, și prin greutățile fizice și

psihice de zi cu zi resimțite de acesta.

Astfel,

nivelul glicemiei - de 270 mg, poate conduce foarte ușor la

înrăutățirea diagnosticului actual - diabet zaharat de tip II,

insulino-independent - într-unul grav - diabet zaharat de tip I,

insulino-dependent, iar înrăutățirea acestui diagnostic ar duce

la o traumă și mai mare, respectiv dependența reclamantului față

de alte persoane devenind și mai accentuată.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate de reclamanți, ce permit încadrarea

în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță,

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

În speță,

în esență, recurenții-reclamanți au susținut că „decizia

recurată este lipsită de vreo motivare în privința semnificației

probatorii a înscrisurilor mai sus amintite, fiind dată fără

respectarea cerințelor imperative prevăzute de art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ.”, cu referire la înscrisurile care ar dovedi legătura

de cauzalitate între accidentul rutier și diabetul zaharat, precum și

disfuncția sexuală pe care le prezintă reclamantului A., și

că motivarea instanței de apel este simplistă și

superfluă, întrucât judecătorii fondului nu au încercat să

analizeze întreg probatoriu administrat în cauză, ci au fundamentat „considerentele”

deciziei recurate exclusiv pe concluziile rapoartelor de expertiză

medico-legală elaborate de structurile teritoriale și centrale.

Potrivit art.

304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate

cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Această

dispoziție legală sancționează lipsa motivării

hotărârii supuse controlului judiciar și anume lipsa motivelor de

fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la

soluția pronunțată, precum și cele pentru care au fost

înlăturate cererile părților. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea „simplistă

și superfluă”, respectiv superficială și inutilă,

atrage desființarea hotărârii supuse controlului judiciar, însă,

în speță, se constată că decizia pronunțată în

apel este motivată în fapt și în drept în limita caracterului

devolutiv al acestei căi de atac, respectiv prin aceasta s-a răspuns

criticilor din apel formulate de reclamanți în raport de probatoriu

administrat în această cale de atac, ceea ce permite efectuarea

controlului judiciar asupra acesteia de către instanța de recurs în

limita motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

astfel cum au fost formulate de recurenții-reclamanți.

Cu privire la

soluționarea cererii formulate de reclamanți-de acordare a daunelor

materiale, inclusiv pentru deteriorarea stării de sănătate a

reclamantului A., se constată că instanța de apel a motivat implicit

decizia recurată în raport de probele administrate de reclamanți,

întrucât aceasta nu este obligată să facă referire la fiecare

mijloc de probă administrat în cauză, în motivarea hotărârii.

Aceasta

deoarece motivarea unei hotărârii, în sensul respingerii unor mijloace de

probă administrate de părți, nu trebuie să rezulte dintr-un

considerent special și expres, ci și din cuprinsul altor considerente

care se leagă între ele și din care rezultă virtualmente

respingerea altor mijloace de probă administrate în cauză. În speță,

motivarea implicită a deciziei atacate rezultă din admiterea unor

mijloace de probă care justifică respingerea altor mijloace de

probă.

Astfel, prin

admiterea concluziilor rapoartelor de expertiză medico legale efectuate în

apel, potrivit cărora nu există legătură de cauzalitate

între accidentul rutier și disfuncția sexuală pe care o

prezintă reclamantul A., se justifică înlăturarea probelor

invocate de reclamanți, care ar dovedi legătura de cauzalitate dinte

accidentul rutier și această problemă de sănătate a

reclamantului A., pentru că aceste dovezi nu pot coexista cu concluziile

rapoartelor de expertiză medico legale.

Reclamanții,

susținând că „decizia recurată a fost dată fără

respectarea cerințelor imperative prevăzute de art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., iar în aceste condiții instanța de apel a

nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”, au invocat nulitatea

deciziei recurate pentru nemotivarea acesteia, ceea ce ar echivala cu

necercetarea fondului apelului.

Această

critică este nefondată, deoarece instanța de apel a cercetat

fondul apelului declarat de reclamanți în limita criticilor de

netemeinicie formulate de aceștia, iar hotărârea atacată

cuprinde motivele pentru care aceste critici nu au fost primite, cu consecința

respingerii apelului.

Mai mult, deși

reclamanții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv lipsa motivării deciziei atacate cu

privire la înlăturarea mijloacelor de probă propuse de aceștia,

din dezvoltarea acestor critici rezultă că se invocă și

semnificația probatorie a înscrisurilor mai sus amintite, respectiv,

neanalizarea unor probe propuse de către reclamanți ceea ce

vizează netemeinicia deciziei recurate și care nu se încadrează

în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării acestor critici.

Aceste critici se circumscriu art. 304 pct. 10 C. proc. civ., text de lege

abrogat la data pronunțării deciziei recurate, prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru

modificarea și completarea C. proc. civ.

Criticile

formulate de reclamanți ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce

succed:

Obiectul acțiunii

pendinte îl constituie pretenția reclamanților de a fi obligat

asiguratorul D. SA București, actual SC C., la plata prejudiciilor

materiale și morale încercate de reclamanți, urmare a accidentului

rutier din 27.08.2008, al cărui autor, E., a fost condamnat prin sentința

penală nr. 1815/2011 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin

decizia penală nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj, după pronunțarea

acestor hotărâri judecătorești, cu motivarea că ulterior

acestui moment starea lor de sănătate s-a înrăutățit

cu consecința diminuării capacității de muncă, ceea ce

a determinat imposibilitatea încadrării lor într-un loc de muncă.

Temeiul de

drept al acțiunii pendinte l-a constituit art. 998-999 C. civ. prin

reportare la dispozițiile Legii nr. 136/19995, privind răspunderea

civilă delictuală a pârâtului E.

Cu privire la

starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în baza probelor

administrate, instanțele de fond și apel au stabilit că ulterior

finalizării procesului penal, în anul 2011, nu a avut loc o

înrăutățire a stării de sănătate a reclamanților

cu consecința reducerii capacității de muncă a acestora,

dar a crescut ușor incapacitatea adaptativă pentru ambii reclamanți,

într-un procent de 5%, ceea nu este de natură să afecteze capacitatea

de muncă a acestora, dar este în măsură să afecteze gradul

de efort depus de reclamanți pentru adaptarea la mediul natural și

social, astfel că reclamanților li s-a recunoscut dreptul da a li se

acordat daune morale pentru compensarea prejudiciului moral suferit de aceștia.

Deși nu

au arătat expres, reclamanții, susținând că „incapacitatea

de a presta efort, cu consecințe drastice asupra capacității de

a munci, îndreptățește reclamanții la repararea

materială a acestor insuficiențe cauzate direct de pârâtul E.,

întrucât nu există o piedică în a considera că între fapta

ilicită a celui chemat în garanție și leziunile resimțite

de reclamanți există o legătură de cauzalitate”, au invocat

implicit nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., care reglementează

răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul material

suferit de victimele accidentului rutier produs în anul 2008.

În speță,

în condițiile în care ambele instanțe, în baza probatoriului

administrat, au constatat că ulterior finalizării procesului penal

capacitatea de muncă a reclamanților nu s-a diminuat, iar capacitatea

adaptativă a fiecărui reclamant a crescut ușor, cu un procent de

5%, ceea ce nu este de natură a afecta capacitatea de muncă a

acestora, rezultă că prejudiciul material suferit de reclamanți

nu s-a datorat reducerii capacității de muncă a acestora-urmare

a accidentului rutier produs din vina pârâtului E., ci altor împrejurări

care nu au legătură cu accidentul rutier din anul 2008.

Prin urmare,

cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., se

constată că instanțele de fond și apel nu au acordat

reclamanților sumele de bani solicitate de aceștia cu titlu de daune

materiale, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ, în speță, cerințele

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului E., respectiv

nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită

de pârâtul E. și prejudiciul material suportat de reclamanți ulterior

finalizării procesului penal, în anul 2011.

Criticile

formulate de reclamanți în sensul că greșit instanța de

apel, ulterior pronunțării hotărârii penale, la acordarea

daunelor materiale și morale solicitate de aceștia, a făcut

distincție între capacitatea de muncă a reclamanților și

incapacitatea adaptativă a acestora, se constată că sunt

nefondate, întrucât distincția dintre conceptele de capacitatea de

muncă și capacitatea adaptativă este făcută prin anexa

la H.G. nr. 155/2011 și nu de către instanța de judecată.

Critica

potrivit căreia suma de 5.000 euro acordată fiecărui reclamant,

reprezentând daune morale, este prea mică față de gradul de

înrăutățire a incapacității adaptative a acestora

ulterior finalizării procesului penal, în anul 2011, este, de asemenea,

nefondată.

Astfel,

instanțele de fond au constatat că ulterior finalizării

procesului penal reclamanții au suferit o creștere ușoară a

incapacității adaptative, în procent de 5% pentru fiecare, și nu

„într-un procent consistent”, încât să nu-și mai poată

desfășura activitățile, așa cum susțin aceștia,

ceea ce le-a afectat doar gradul de confort, urmare a efortului depus pentru

adaptarea la mediul natural și social, situație în care suma

acordată fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, de către

instanța de apel, corect a fost apreciată ca suficientă pentru

compensarea prejudiciului moral încercat de aceștia.

În ceea ce

privește critica formulată de reclamantul A. potrivit căreia

există raport de cauzalitate între accidentul rutier produs în anul 2008 și

înrăutățirea stării de sănătate a acestuia, cu

referire la disfuncția sexuală și diabetul zaharat de care

acesta suferă, se constată următoarele;

Urmare a

criticilor formulate de reclamanți prin cererea de apel, instanța de

apel a completat probatoriu administrat în primă instanță, iar

cu privire la starea de fapt, în urma analizării probatoriului

administrat, a constatat că înrăutățirea stării de

sănătate a reclamantului A., atât în ceea ce privește disfuncția

sexuală, cât și în ceea ce privește evoluția în timp a

diabetului zaharat, care are o natură progresivă, nu este

determinată de accidentul rutier produs în anul 2008.

În concluzie,

câtă vreme nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre

înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului A.,

în sensul mai sus expus, ulterior finalizării procesului penal, și

accidentul rutier produs în anul 2008, se constată că este

nefondată critica formulată de recurenții reclamanți

potrivit căreia există raport de cauzalitate între accidentul rutier

produs în anul 2008 și înrăutățirea stării de

sănătate a reclamantului A., astfel că legal a reținut

instanța de apel că acesta nu este îndreptățit la acordarea

unei sume de bani reprezentând prejudiciul material suferit ca urmare a

înrăutățirii stării sale de sănătate.

Celelalte

critici formulate de reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus,

vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., care reglementează motivele de nelegalitate ce pot

fi invocate pe calea recursului, iar sancțiunea este aceea a

neanalizării lor.

În ceea ce

privește susținerile formulate de apărătorul reclamanților,

cu ocazia dezbaterilor, potrivit cărora „instanța de apel s-a

raportat strict la H.G. nr. 155/2011 fără a ține cont de

principiile generale ale răspunderii delictuale, iar dacă s-ar fi

fundamentat decizia pe aceste principii generale atunci tot raționamentul

ar fi trebuit să curgă în sensul prezentat de recurenți”, se

constată că nu s-au constituit în critici prin cererea de recurs

formulată în termen de către reclamanți, astfel că, fiind

formulate peste termenul legal de motivare a recursului și cum nu se

constituie în motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a

neanalizării lor.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva

deciziei nr. 3100 din data de 9 iunie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2016.