ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2245/2016

Decizia nr. 2245/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 35 din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția pentru minori și familie, în Dosarul nr. x/215/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA (fostă D. SA București). Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta SC C. SA a sumei de 274 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele: Acțiunea dedusă judecății vizează obligarea asiguratorului D. SA București (actual SC C.) la plata prejudiciilor materiale și morale încercate de reclamanți ca urmare a accidentului rutier din data de 27.08.2008, al cărui autor, E., a fost condamnat prin sentința penală nr. 1.815 din 12 iulie 2011 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 645 din 09 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, prejudicii apărute, susțin reclamanții, ulterior pronunțării acestor hotărâri judecătorești. Instanța a reținut astfel ca temeiul juridic al acțiunii introductive nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală a autorului E. reglementată de prevederile art. 998-999 C. civ., prin raportare la dispozițiile Legii nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările în Romania, în baza principiului tempus regit actum.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

În ceea ce privește sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale, s-a reținut că aceasta revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu. Dat fiind faptul că prin prezenta acțiune se solicita despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale survenite după finalizarea dosarului penal și pronunțarea celor două hotărâri judecătorești în această cauză, respectiv Dosarul nr. x/215/2010 al Judecătoriei Craiova, instanța a reținut că situația invocată de reclamanți este aceea în care, ulterior stabilirii despăgubirilor, au intervenit anumite modificări în capacitatea de muncă a victimei, în sensul înrăutățirii acestei capacități.

În cazul în care s-ar ajunge la concluzia ca ulterior soluționării dosarului penal s-a înrăutățit capacitatea de muncă a reclamanților, autorul prejudiciului (sau asiguratorul) va fi ținut să repare prejudiciul ulterior cu luarea în considerare a doua limite: hotărârile pronunțate în materia despăgubirilor nu constituie, de regulă, autoritate de lucru judecat, în sensul că este posibilă, în anumite condiții, o ulterioară reexaminare a despăgubirilor acordate, precum și faptul că despăgubirile acordate pentru acoperirea prejudiciilor rezultate din vătămarea sănătății ori a integrității corporale urmăresc să asigure repararea integrală a prejudiciilor suferite. Astfel, despăgubirile acordate se pot majora în cazul în care starea sănătății victimei s-a înrăutățit, ca urmare a încadrării într-un alt grad de invaliditate sau în alte asemenea cazuri.

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic la situația de fapt dedusă judecații, instanța a reținut că starea de sănătate, respectiv capacitatea de muncă a reclamanților, nu s-a înrăutățit în urma pronunțării deciziei penale nr. 645 din 09 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, așa încât să se impună obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciilor ulterioare. Analizând pretențiile reclamanților, instanța a constatat că sumele solicitate de către aceștia, prin multiplele precizări la acțiune, sunt reprezentate de prejudicii ce ar fi fost încercate de reclamanți atât anterior pronunțării celor doua hotărâri penale, cât și ulterior acestora.

Astfel, deși în cererea precizatoare depusă la dosar se arată că se solicită 126.805 euro pentru reclamantul A. și 262.458 euro pentru reclamantul B., sume ce ar corespunde prejudiciilor încercate de reclamanți în perioada decembrie 2011 - iunie 2012, nu mai puțin adevărat este că în motivarea în fapt a acestei cereri se detaliază sumele respective în sensul că prejudiciul patrimonial suferit de reclamantul A. ar fi compus din diferența de venituri realizate în anul 2008-2009, sume ce au făcut în mare parte și analiza instanței penale.

În ceea ce îl privește pe B., s-a constatat, de asemenea, că prin cea din urmă cerere precizatoare s-a solicitat suma totală de 262.458 euro, din care 254.076 euro prejudicii biologice și 8.382 euro prejudicii materiale, deși prin cererea inițială, precum și prin cele ulterioare precizatoare se solicitaseră despăgubiri ce vizau perioade anterioare hotărârilor penale, din 2008 până în 2011, constând în diferența dintre salariul acestui reclamant încasat anterior accidentului și veniturile sale ulterioare accidentului.

Referitor la diferența de venit ce ar rezulta pentru A. din faptul că anterior accidentului încasa un salariu de 1.418 euro, începând cu 01.11.2011 încasând șomaj în cuantum de 1.027 euro până la data de 03.02.2013, instanța a reținut că victima este îndreptățită să primească în continuare diferența dintre veniturile obținute anterior vătămării ei prin fapta ilicită și cuantumul ajutorului de șomaj, însă numai dacă diminuarea capacitații de muncă - urmare a faptei prejudiciabile, a determinat imposibilitatea încadrării într-un alt loc de muncă.

Față de probele administrate în cauză, s-a reținut că reclamantul A. are capacitatea de muncă păstrată, chiar și cu o creștere a incapacității adaptive, instanța apreciind că nu se impune acordarea către acesta a contravalorii unor prejudicii suplimentare celor stabilite în dosarul penal; că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei acte medicale care să dovedească agravarea stării sale de sănătate, singurele acte medicale depuse fiind cele ce se regăsesc și în dosarul penal, anterioare soluționării laturii civile din această cauză penală, și că alte înscrisuri depuse de reclamanți la dosarul cauzei sunt reprezentate de adeverințe de salariu anterioare pronunțării hotărârilor penale, chitanțe pentru plata chiriei în anul 2011, adeverință care atestă plata șomajului pentru A., plata ratelor pentru autoturism, acte care se regăsesc în cea mai mare parte și în dosarul penal, și care au fost avute în vedere de instanțele penale la pronunțarea celor două hotărâri în această cauză.

Neîntemeiate au fost apreciate și solicitările reclamantului A. de acordare a cheltuielilor suportate pentru efectuarea medicamentației în anul 2012 în cuantum de 132 euro, ca urmare a faptului că, înainte de survenirea accidentului, acesta, diagnosticat cu diabet, lua o singura pastila pe zi pentru ca în prezent numărul acestor pastile să se ridice la trei pe zi, atât timp cât în cauză nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate între aceasta majorare a medicamentației necesare tratării diabetului și accidentul rutier din anul 2008. Cu atât mai mult, nu s-a dovedit că această creștere a medicamentației a survenit ulterior pronunțării hotărârilor penale, reclamantul nefăcând nicio probă în acest sens, iar simpla depunere a adeverinței în care i se recomandă trei tablete pe zi nu este o dovadă în sensul celor menționate.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului B., de acordare a sumei de 8.382 euro (așa cum rezultă din ultima precizare), constând în diferența de venit pe perioada ianuarie - iunie 2012 prin raportare la venitul lunar de 1.397 euro, pe care acesta îl încasa ulterior producerii accidentului, din momentul în care medicul i-a permis să lucreze în anul 2010, instanța o apreciat-o ca nefondată pentru aceleași considerații de ordin teoretic ca și cele expuse în cazul reclamantului A. Astfel, în cazul vătămărilor corporale se pot ivi complicații în starea sănătății victimei care va fi îndreptățită să ceară obligarea autorului la plata unei despăgubiri corespunzătoare.

Or, din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. 4.643/A5 din 19 iunie 2013, rezultă că în prezent acest reclamant prezintă o incapacitate adaptivă de 30%, față de 25% cât prezenta în anul 2009, conform raportului de expertiza medico legală avut în vedere și în dosarul penal nr. x/A1 din 22 octombrie 2009, fără a se încadra însă în grad de invaliditate, având capacitatea de muncă păstrată.

S-a menționat, totodată, că afecțiunile reclamantului erau prezente înainte de pronunțarea deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj și că nu s-a înregistrat o modificare a deficientei funcționale, reclamantul încadrându-se în aceeași categorie a deficienței funcționale ușoare ca și în anul 2009. Ca atare, pentru aceleași considerații ca și în cazul reclamantului A., instanța a apreciat că în cauză nu se impune acordarea către acest reclamant a unor despăgubiri suplimentare pentru agravarea stării de sănătate, atât timp cât aceste despăgubiri se impun a fi acordate doar în situația în care a avut loc o astfel de agravare, diminuându-se corespunzător capacitatea de muncă a reclamantului ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești din dosarul penal, ceea ce nu este cazul, conform concluziilor raportului de expertiza amintit.

Faptul că, deși cu capacitatea de muncă păstrată, reclamantul B. a stat în pasivitate, negăsindu-și un loc de muncă stabil ulterior accidentului, deși din sentința penală nr. 1815/2011 a Judecătoriei Craiova rezultă că acesta ar mai fi lucrat în diverse locuri de muncă, nu îl îndreptățește pe acesta să solicite despăgubiri suplimentare la numai o lună de la pronunțarea deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj. În legătură cu raportul de expertiză extrajudiciară și procesul verbal de examinare medicală clinică generală depuse la dosar de către reclamantul A., s-a constatat că prima instanță nu le-a luat în calcul în analiza ansamblului probator administrat, atât timp cât în cauză s-au efectuat deja două rapoarte de expertiză medico legală cu privire la ambii reclamanți, rapoarte întocmite de specialiști la solicitarea nemijlocită a instanței.

Cât privește înscrisurile depuse, despre care reclamanții afirmă că ar fi acte medicale ulterioare hotărârilor penale, instanța a reținut că acestea poartă date anterioare soluționării laturii civile din dosarul penal nr. x/215/2010. Referitor la raportul clinic depus la dosar, datat 11.10.2012, instanța a reținut că acesta nu este un act medical care să facă dovada înrăutățirii stării de sănătate a reclamantului A. ulterior soluționării dosarului penal, nefăcând altceva decât să constate starea actuală de sănătate a pacientului.

În ceea ce privește solicitările reclamanților de acordare a contravalorii așa ziselor prejudicii biologice și morale, instanța le-a apreciat și pe acestea ca nefondate, atât timp cât temeiul acordării unor asemenea prejudicii se regăsește tot într-o eventuală agravare a stării de sănătate a reclamanților, într-o diminuare a capacității acestora de muncă, ceea ce, așa cum s-a arătat, nu s-a întâmplat în cazul niciunuia dintre reclamanți, iar prejudiciul moral nu poate fi constatat în afara oricărei probe și a indicării în concret a modului în care fapta a generat suferințe persoanei vătămate. În speță, instanța a constatat că reclamanții s-au rezumat la a solicita o sumă de bani cu titlu de daune morale, fără a preciza concret ce suferință le-ar fi provocat fapta imputată pârâtului și ce valoare le-ar fi fost lezată ulterior pronunțării celor două hotărâri penale.

Față de aceste considerente, instanța a reținut că reclamanților nu li s-a produs vreun prejudiciu moral concret ulterior celui acordat deja de instanța penală, daunele solicitate de aceștia nefiind certe, motiv pentru care a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu moral. Aceleași considerații au fost apreciate ca valabile și pentru solicitarea reclamanților de a li se acorda un eventual prejudiciu biologic, care, în doctrină, ar corespunde prejudiciului de agrement, prejudiciu ce nu a fost dovedit în cauză.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 3.100 din data de 9 iunie 2016, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâta SC C. SA (fostă D. SA București) să plătească reclamantului A. suma de 5.000 euro (în echivalent în lei la data plății) și reclamantului B. suma de 5.000 euro (în echivalent în lei la data plății), cu titlu de daune morale, și a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în faza primei instanțe și suma de 4.806 lei, cheltuieli de judecată în apel, reținând, în esență, următoarele; În analiza criticilor formulate de apelanții reclamanți, s-a reținut că trebuie pornit de la precizarea că toate considerentele de ordin teoretic expuse de prima instanță sunt corecte, în ceea ce privește temeiul juridic, modalitatea de angajare a răspunderii civile delictuale pentru prejudicii suferite după finalizarea procesului penal în care a fost soluționată și acțiunea civilă a victimelor, majorarea despăgubirilor în care starea sănătății victimelor s-a înrăutățit după soluționarea procesului penal, și că nici apelanții nu aduc critici legate de legalitatea hotărârii atacate, nemulțumirea acestora vizând modalitatea de administrare a probelor,

de apreciere cu privire la situația de fapt și la existența unui prejudiciu determinat de agravarea stării de sănătate după pronunțarea hotărârii penale.

În raport de probatoriu administrat în faza judecății în apel, curtea a reținut, în ceea ce privește cererile reclamanților de obligare a asigurătorului la plata de despăgubiri echivalente cu diferențele de salariu pe care, în opinia lor, aceștia le-ar fi putut obține, că prima instanță a făcut o interpretare corectă, întrucât ambele rapoarte de nouă expertiză efectuate în cauză atestă faptul că reclamanții nu au suferit o diminuare a capacității de muncă; că nu se poate reține că diminuarea veniturilor sau lipsa acestora, ulterior pronunțării deciziei penale nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj, s-a datorat în mod direct accidentului rutier suferit; că prima instanță a soluționat corect cererea privind acordarea de daune materiale cu acest titlu, cu atât mai mult cu cât o parte din pretențiile reclamanților din acest dosar au format și obiectul laturii civile din Dosarul nr. x/215/2010, și că, în ceea ce privește majorarea cheltuielilor cu tratamentul diabetului pentru reclamantul A., prima instanță a apreciat corect că nu s-a făcut dovada că necesitatea suplimentării medicației a survenit ca urmare a accidentului, ceea ce este confirmat și de raportul de examinare medicală din data de 6.11.2014 întocmit de F. - medic specialist diabet și nutriție, ale cărui concluzii au fost consemnate și în suplimentul la raportul de nouă expertiză medicală,

în care s-a consemnat că pacientul a fost diagnosticat cu diabet zaharat în anul 2007 (anterior accidentului), că a fost în tratament cu Diamicron MR 30 mg - cu doză progresiv crescândă de la 1cp./zi la 3cp./zi, și că „se interpretează cazul ca fiind un caz de diabet dezechilibrat, ca urmare a naturii progresive a bolii cu scăderea treptată a eficienței tratamentului”. Prin urmare, chiar dacă în percepția subiectivă a reclamantului creșterea dozei de tratament s-ar fi datorat accidentului, medicul specialist a consemnat faptul că boala în sine are o natură progresivă, iar eficiența tratamentului scade treptat. S-a reținut, astfel, că solicitarea reclamantului de acordare a daunelor materiale prin raportare la creșterea dozei de tratament pentru diabet este nefondată.

În ceea ce privește eventrația postoperatorie, s-a apreciat că nu se poate reține că aceasta a apărut după pronunțarea hotărârii penale, de vreme ce la examenul chirurgical nr. 1129 din 21 august 2009, diagnosticul consemnat în raportul de constatare medico-legală a fost „mică eventrație postoperatorie mediană supraombilicală”, iar la momentul realizării suplimentului la noul raport de expertiză eventrația nu fusese tratată chirurgical, astfel încât nu poate fi reținută efectuarea unor cheltuieli medicale care să justifice acordarea de daune materiale. S-a mai reținut, că, din cuprinsul actelor medicale administrate, rezultă faptul că susținerea apelantului-reclamant cu privire la originea traumatică a disfuncției sexuale nu se confirmă din punct de vedere medico-legal, și că, în aceste condiții, este evident că, nefiind dovedit un raport de cauzalitate între accident și problema de sănătate, nici cererea de acordare a despăgubirilor nu este fondată.

Sintetizând, cu privire la cererile ambilor reclamanți de acordare a daunelor materiale, curtea a constatat că acestea sunt neîntemeiate, de vreme ce probele cu expertize medico-legale certifică faptul că, după pronunțarea hotărârii penale, pacienții nu au suferit o diminuare a capacității de muncă și nici alte complicații care să fi cauzat prejudicii materiale. S-a reținut, că nu aceeași este situația în ceea ce privește prejudiciile de natură morală pretinse de reclamanți, întrucât trebuie făcută o distincție clară între noțiunea de diminuare a capacității de muncă și cea de incapacitate adaptativă. Cele două noțiuni se regăsesc descrise în „Criteriile și normele de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II și III de invaliditate”, prevăzute în anexa la H.G.

nr. 155/2011, astfel: Incapacitatea adaptativă este generată de tulburări morfologice și funcționale diverse și exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural și social. Se exprimă procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normală. Capacitatea de muncă se definește prin posibilitatea desfășurării unei activități organizate, prin care persoana își asigura întreținerea sa și a familiei. Capacitatea de muncă se exprimă ca un raport între posibilitățile biologice individuale (evaluate strict din punct de vedere medical) și solicitarea profesională (ca element medico-social). Este determinată de abilitățile fizice și intelectuale, determinate genetic, și de nivelul de integrare socio-profesională care ține de pregătire și de experiență.

Pornind de la definițiile celor două noțiuni, curtea a apreciat că, în cazul în care capacitatea de muncă este păstrată, nu se poate pune problema acordării unor prejudicii materiale cuantificate în legătură cu nivelul salariului pe care victima unui accident consideră, în mod subiectiv, că l-ar putea obține. Totuși, nu este de neglijat faptul că, în situația creșterii progresive a incapacității adaptative, efortul pe care victima unui accident îl depune pentru a se adapta la mediul natural și social, este și el crescut, ceea ce în mod evident afectează din punct de vedere emoțional persoana respectivă. În cazul unei deficiențe ușoare, cum este situația celor doi reclamanți, cu incapacitate adaptativă 20-49% (conform anexei la H.G.

nr. 155/2011), sunt afectate nesemnificativ activitățile cotidiene și profesionale, însă pot apărea contraindicații privind activitatea profesională sau recomandări privind schimbarea locului de muncă. Acest lucru s-a întâmplat și în cazul celor doi reclamanți care au suferit după data pronunțării hotărârii penale o creștere a incapacității adaptative. Astfel, pentru reclamantul B., în raport de actele medicale administrate în apel, s-a reținut că acesta are capacitatea de muncă păstrată, însă incapacitatea adaptativă a crescut de la 25% (în 2009), la 30% (în 2013), iar pentru situația reclamantului A., s-a reținut că acesta a suferit o creștere cu 5 procente a incapacității adaptative, față de data expertizării din anul 2011, care a stat la baza hotărârii penale.

S-a concluzionat, că în cazul ambilor reclamanți, față de momentul soluționării dosarului penal, a intervenit o creștere cu 5 procente a incapacității adaptative, fapt ce a afectat gradul de efort depus de reclamanți pentru adaptarea la mediul natural și social, diminuând astfel confortul acestora, situație în care reclamanților li se cuvin daune morale în cuantum de câte 5.000 de euro fiecare, în echivalentul în lei la data plății, această sumă fiind suficientă pentru compensarea prejudiciului de natură morală suferit de reclamanți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A., care, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora au arătat următoarele; Instanța de apel a aplicat în mod greșit conceptele juridice uzitate de H.G.

nr. 155/2011, minimizând astfel realitatea unei stări precare de a munci a reclamanților, întrucât afectarea capacității adaptive produce efecte în mod necesar și în privința capacității de muncă, și viceversa. Potrivit H.G. nr. 155/2011, definițiile noțiunilor de „incapacitate adaptivă” și de „capacitate de muncă” sunt tangențiale și dependente reciproc. Nu se poate reține că o persoană, căreia i-a fost afectată capacitatea adaptivă, nu va putea resimți efecte în planul capacității sale de a presta muncă și invers, o persoană cu capacitate de muncă redusă sau inexistentă nu poate fi considerată, invariabil, ca fiind o persoană cu capacitate adaptivă completă. Chiar instanța de apel a considerat că, în cazul reținerii unei capacități adaptive limitate, pot apărea contraindicații privind activitatea profesională a persoanei în cauză.

Cu alte cuvinte, se deduce ușor că și în viziunea instanței de apel noțiunea de incapacitate adaptivă nu poate fi separată, din perspectiva repercusiunilor fizice și mentale resimțite de o persoană, de noțiunea de capacitatea de muncă a aceleiași persoane. Particularitățile de ordin medical și socio-profesional, care intervin frecvent în evaluare, fac uneori greu de aplicat standarde foarte precis definite, motiv pentru care distincția netă, făcută de instanța de fond, dintre incapacitatea adaptivă și capacitatea de muncă este superfluă. Eforturile suplimentare pe care recurenții, având o capacitate adaptivă limitată, trebuie să le depună au un impact evident asupra capacității acestora de a presta munca în același condiții calitative și cantitative.

Altfel spus, sub nicio formă nu se poate spune că reclamanților, cu capacitate adaptivă limitată, nu le-a fost periclitată posibilitatea și condițiile de a munci și, implicit, veniturile realizate din muncă. Că este așa o dovedește, în cazul reclamantul A., adresa formulată de fostul angajator al acestuia în care se precizează în mod expres și fără ocolișuri, că „societatea nu l-ar fi concediat sub nicio formă dacă nu ar fi suferit accidentul care i-a provocat dificultăți în desfășurarea normală a sarcinilor ce-i erau atribuite”. Față de cele arătate, s-a conchis că instanța de apel a aplicat în mod greșit conceptele juridice uzitate de H.G.

nr. 155/2011, minimizând, astfel, realitatea unei stări precare de a munci a reclamanților; că incapacitatea de a presta efort, cu consecințe drastice asupra capacității de a munci, îndreptățește reclamanții la repararea materială a acestor „insuficiențe” cauzate direct de către pârâtul E., întrucât nu există nicio piedică în a considera că între fapta ilicită a celui chemat în garanție și „leziunile resimțite” de reclamanți exista o legătură de cauzalitate, și că, în lipsa accidentului săvârșit din vina pârâtului E., reclamanții ar fi avut puterea de a munci nealterată și nu ar fi fost obligați să depună eforturi mai mari pentru realizarea aceluiași randament și, implicit, pentru obținerea acelorași câștiguri materiale.

În plan psihologic, s-a arătat că evoluția negativă a incapacității adaptive a produs și produce în continuare o traumă emoțională reclamanților, astfel că, în mod greșit, instanța de apel a acordat doar suma de 5.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral, întrucât efectele incapacității adaptive se traduc într-o serie de inconveniente morale și psihice. Prin lezarea sentimentelor de afectivitate, psihicul reclamanților este afectat, aceștia nefiind capabili să se adapteze la suferința cauzată de prejudiciul corporal, acela al diminuării capacității adaptive în proporții consistente, iar sumele acordate de către instanța de apel nu pot justifica în nicio circumstanță atingerile aduse încrederii în șansele de reușită pe viitor ale acestora.

Creșterea negativă a incapacității adaptative a reclamanților reprezintă indiciul că perspectivele de recuperare a acestora nu numai că nu exista, ci că starea medicală a reclamanților se degradează chiar și în prezent, la aproximativ 8 ani de la producerea accidentului din vina pârâtului E. Așadar, prognosticul reinserției complete și fără eforturi suplimentare în câmpul muncii pentru reclamanți este negativ, concluzie ce se traduce într-o serie de inconveniente morale și psihice ale acestora. Având în vedere implicațiile afective ale traumei suferite de reclamanții, prin înrăutățirea capacității adaptative, s-a concluzionat că instanța trebuia să rețină un prejudiciu mult mai mare decât cel acordat și că, tocmai de aceea, consideră că sunt îndreptățiți la acoperirea integrală a prejudiciului moral solicitat prin cererea introductivă, și prin cererile adiționale.

S-a mai arătat, că, în ceea ce privește existența legăturii de cauzalitate între accident și disfuncția erectilă pe care o prezintă reclamantul A., nu există vreo motivare privind înlăturarea mijloacelor de probă propuse de către acesta; că, sub acest aspect, motivarea instanței de apel este simplistă și superfluă; că judecătorii fondului nu au încercat să coroboreze întregul material probator administrat în cauză, ci și-au fundamentat considerentele exclusiv pe concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală elaborate de structurile teritoriale și centrale, cărora le-a conferit caracterul unor mijloace de probă sui generis, care depășesc, în privința valorii probatorii, toate celelalte mijloace de probă propuse spre administrare de către reclamanți și anume: consultul medical de specialitate efectuat la Clinica F. București de dr.

G. - medic specialist endocrinolog, androlog, specialist în infertilitate și disfuncții erectile, în care se precizează clar că este foarte posibil ca disfuncția erectilă să fie cauzată de accidentul rutier produs la 27.08.2008, și că există posibilitatea teoretică ca accidentul să fi înrăutățit simptome preexistente, ceea ce ar accentua raportul indirect de cauzalitate între traumatism și efectul acestuia în timp; raportul medical de informare consultații externe efectuat de personalul Spitalului Universitar Torejon, Spania, care susține, cel puțin, un raport de cauzalitate biologică, de tip indirect, între traumatismul suferit de reclamant în cadrul accidentului și disfuncția sexuală, și care stabilește, ca diagnostic, o impotență de origine organică a reclamantului; consultul medical andrologic de specialitate, efectuat la Policlinica F. București - dr.

H., care susține un raport de cauzalitate biologică, de tip indirect, între traumatismul suferit de către reclamant și disfuncția sexuală secundară mixtă-organică, relațională și psihorelațională. S-a concluzionat că decizia recurată este lipsită de vreo motivare în privința semnificației probatorii a înscrisurilor mai sus amintite, fiind dată fără respectarea cerințelor imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în aceste condiții instanța de apel a nesocotit forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

De asemenea, s-a arătat că și dacă nu s-ar primi această neregularitate procedurală a deciziei, care ar atrage casarea acesteia, instanța de recurs este datoare să analizeze întregul material probator - inclusiv actele medicale mai sus amintite - și, prin prisma acestora, să rețină legătura de cauzalitate între disfuncția erectilă a reclamantului A. și accidentul produs în anul 2008 și, în consecință, să se admită cerere de recurs și să se modifice decizia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Sș-a mai arătat că există legătura de cauzalitate între accident și înrăutățirea diagnosticului privind diabetul zaharat al reclamantului A., care a evoluat în timp, în mod sever, din cauza producerii accidentului în anul 2008, prin trauma psihică permanentă - memorizarea clipei accidentului, și prin greutățile fizice și psihice de zi cu zi resimțite de acesta.

Astfel, nivelul glicemiei - de 270 mg, poate conduce foarte ușor la înrăutățirea diagnosticului actual - diabet zaharat de tip II, insulino-independent - într-unul grav - diabet zaharat de tip I, insulino-dependent, iar înrăutățirea acestui diagnostic ar duce la o traumă și mai mare, respectiv dependența reclamantului față de alte persoane devenind și mai accentuată. Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamanți, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În speță, în esență, recurenții-reclamanți au susținut că „decizia recurată este lipsită de vreo motivare în privința semnificației probatorii a înscrisurilor mai sus amintite, fiind dată fără respectarea cerințelor imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.”, cu referire la înscrisurile care ar dovedi legătura de cauzalitate între accidentul rutier și diabetul zaharat, precum și disfuncția sexuală pe care le prezintă reclamantului A., și că motivarea instanței de apel este simplistă și superfluă, întrucât judecătorii fondului nu au încercat să analizeze întreg probatoriu administrat în cauză, ci au fundamentat „considerentele” deciziei recurate exclusiv pe concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală elaborate de structurile teritoriale și centrale. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Această dispoziție legală sancționează lipsa motivării hotărârii supuse controlului judiciar și anume lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea „simplistă și superfluă”, respectiv superficială și inutilă, atrage desființarea hotărârii supuse controlului judiciar, însă, în speță, se constată că decizia pronunțată în apel este motivată în fapt și în drept în limita caracterului devolutiv al acestei căi de atac, respectiv prin aceasta s-a răspuns criticilor din apel formulate de reclamanți în raport de probatoriu administrat în această cale de atac, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acesteia de către instanța de recurs în limita motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel cum au fost formulate de recurenții-reclamanți.

Cu privire la soluționarea cererii formulate de reclamanți-de acordare a daunelor materiale, inclusiv pentru deteriorarea stării de sănătate a reclamantului A., se constată că instanța de apel a motivat implicit decizia recurată în raport de probele administrate de reclamanți, întrucât aceasta nu este obligată să facă referire la fiecare mijloc de probă administrat în cauză, în motivarea hotărârii. Aceasta deoarece motivarea unei hotărârii, în sensul respingerii unor mijloace de probă administrate de părți, nu trebuie să rezulte dintr-un considerent special și expres, ci și din cuprinsul altor considerente care se leagă între ele și din care rezultă virtualmente respingerea altor mijloace de probă administrate în cauză.

În speță, motivarea implicită a deciziei atacate rezultă din admiterea unor mijloace de probă care justifică respingerea altor mijloace de probă. Astfel, prin admiterea concluziilor rapoartelor de expertiză medico legale efectuate în apel, potrivit cărora nu există legătură de cauzalitate între accidentul rutier și disfuncția sexuală pe care o prezintă reclamantul A., se justifică înlăturarea probelor invocate de reclamanți, care ar dovedi legătura de cauzalitate dinte accidentul rutier și această problemă de sănătate a reclamantului A., pentru că aceste dovezi nu pot coexista cu concluziile rapoartelor de expertiză medico legale. Reclamanții, susținând că „decizia recurată a fost dată fără respectarea cerințelor imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., iar în aceste condiții instanța de apel a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”, au invocat nulitatea deciziei recurate pentru nemotivarea acesteia, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului apelului. Această critică este nefondată, deoarece instanța de apel a cercetat fondul apelului declarat de reclamanți în limita criticilor de netemeinicie formulate de aceștia, iar hotărârea atacată cuprinde motivele pentru care aceste critici nu au fost primite, cu consecința respingerii apelului. Mai mult, deși reclamanții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., respectiv lipsa motivării deciziei atacate cu privire la înlăturarea mijloacelor de probă propuse de aceștia, din dezvoltarea acestor critici rezultă că se invocă și semnificația probatorie a înscrisurilor mai sus amintite, respectiv, neanalizarea unor probe propuse de către reclamanți ceea ce vizează netemeinicia deciziei recurate și care nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării acestor critici. Aceste critici se circumscriu art. 304 pct. 10 C. proc. civ., text de lege abrogat la data pronunțării deciziei recurate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G.

nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ. Criticile formulate de reclamanți ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed: Obiectul acțiunii pendinte îl constituie pretenția reclamanților de a fi obligat asiguratorul D. SA București, actual SC C., la plata prejudiciilor materiale și morale încercate de reclamanți, urmare a accidentului rutier din 27.08.2008, al cărui autor, E., a fost condamnat prin sentința penală nr. 1815/2011 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 645/2011 a Tribunalului Dolj, după pronunțarea acestor hotărâri judecătorești, cu motivarea că ulterior acestui moment starea lor de sănătate s-a înrăutățit cu consecința diminuării capacității de muncă, ceea ce a determinat imposibilitatea încadrării lor într-un loc de muncă.

Temeiul de drept al acțiunii pendinte l-a constituit art. 998-999 C. civ. prin reportare la dispozițiile Legii nr. 136/19995, privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului E. Cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în baza probelor administrate, instanțele de fond și apel au stabilit că ulterior finalizării procesului penal, în anul 2011, nu a avut loc o înrăutățire a stării de sănătate a reclamanților cu consecința reducerii capacității de muncă a acestora, dar a crescut ușor incapacitatea adaptativă pentru ambii reclamanți, într-un procent de 5%, ceea nu este de natură să afecteze capacitatea de muncă a acestora, dar este în măsură să afecteze gradul de efort depus de reclamanți pentru adaptarea la mediul natural și social, astfel că reclamanților li s-a recunoscut dreptul da a li se acordat daune morale pentru compensarea prejudiciului moral suferit de aceștia.

Deși nu au arătat expres, reclamanții, susținând că „incapacitatea de a presta efort, cu consecințe drastice asupra capacității de a munci, îndreptățește reclamanții la repararea materială a acestor insuficiențe cauzate direct de pârâtul E., întrucât nu există o piedică în a considera că între fapta ilicită a celui chemat în garanție și leziunile resimțite de reclamanți există o legătură de cauzalitate”, au invocat implicit nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul material suferit de victimele accidentului rutier produs în anul 2008. În speță, în condițiile în care ambele instanțe, în baza probatoriului administrat, au constatat că ulterior finalizării procesului penal capacitatea de muncă a reclamanților nu s-a diminuat, iar capacitatea adaptativă a fiecărui reclamant a crescut ușor, cu un procent de 5%, ceea ce nu este de natură a afecta capacitatea de muncă a acestora, rezultă că prejudiciul material suferit de reclamanți nu s-a datorat reducerii capacității de muncă a acestora-urmare a accidentului rutier produs din vina pârâtului E., ci altor împrejurări care nu au legătură cu accidentul rutier din anul 2008. Prin urmare, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.,

se constată că instanțele de fond și apel nu au acordat reclamanților sumele de bani solicitate de aceștia cu titlu de daune materiale, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ, în speță, cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului E., respectiv nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de pârâtul E. și prejudiciul material suportat de reclamanți ulterior finalizării procesului penal, în anul 2011. Criticile formulate de reclamanți în sensul că greșit instanța de apel, ulterior pronunțării hotărârii penale, la acordarea daunelor materiale și morale solicitate de aceștia, a făcut distincție între capacitatea de muncă a reclamanților și incapacitatea adaptativă a acestora, se constată că sunt nefondate, întrucât distincția dintre conceptele de capacitatea de muncă și capacitatea adaptativă este făcută prin anexa la H.G.

nr. 155/2011 și nu de către instanța de judecată. Critica potrivit căreia suma de 5.000 euro acordată fiecărui reclamant, reprezentând daune morale, este prea mică față de gradul de înrăutățire a incapacității adaptative a acestora ulterior finalizării procesului penal, în anul 2011, este, de asemenea, nefondată. Astfel, instanțele de fond au constatat că ulterior finalizării procesului penal reclamanții au suferit o creștere ușoară a incapacității adaptative, în procent de 5% pentru fiecare, și nu „într-un procent consistent”, încât să nu-și mai poată desfășura activitățile, așa cum susțin aceștia, ceea ce le-a afectat doar gradul de confort, urmare a efortului depus pentru adaptarea la mediul natural și social, situație în care suma acordată fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, de către instanța de apel, corect a fost apreciată ca suficientă pentru compensarea prejudiciului moral încercat de aceștia.

În ceea ce privește critica formulată de reclamantul A. potrivit căreia există raport de cauzalitate între accidentul rutier produs în anul 2008 și înrăutățirea stării de sănătate a acestuia, cu referire la disfuncția sexuală și diabetul zaharat de care acesta suferă, se constată următoarele; Urmare a criticilor formulate de reclamanți prin cererea de apel, instanța de apel a completat probatoriu administrat în primă instanță, iar cu privire la starea de fapt, în urma analizării probatoriului administrat, a constatat că înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului A., atât în ceea ce privește disfuncția sexuală, cât și în ceea ce privește evoluția în timp a diabetului zaharat, care are o natură progresivă, nu este determinată de accidentul rutier produs în anul 2008. În concluzie, câtă vreme nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului A., în sensul mai sus expus, ulterior finalizării procesului penal, și accidentul rutier produs în anul 2008, se constată că este nefondată critica formulată de recurenții reclamanți potrivit căreia există raport de cauzalitate între accidentul rutier produs în anul 2008 și înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului A.,

astfel că legal a reținut instanța de apel că acesta nu este îndreptățit la acordarea unei sume de bani reprezentând prejudiciul material suferit ca urmare a înrăutățirii stării sale de sănătate. Celelalte critici formulate de reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care reglementează motivele de nelegalitate ce pot fi invocate pe calea recursului, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. În ceea ce privește susținerile formulate de apărătorul reclamanților, cu ocazia dezbaterilor, potrivit cărora „instanța de apel s-a raportat strict la H.G.

nr. 155/2011 fără a ține cont de principiile generale ale răspunderii delictuale, iar dacă s-ar fi fundamentat decizia pe aceste principii generale atunci tot raționamentul ar fi trebuit să curgă în sensul prezentat de recurenți”, se constată că nu s-au constituit în critici prin cererea de recurs formulată în termen de către reclamanți, astfel că, fiind formulate peste termenul legal de motivare a recursului și cum nu se constituie în motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 3100 din data de 9 iunie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2016.