ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2500/2016

Decizia nr. 2500/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA Sibiu a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - Direcția Generală AM POS Mediu, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 11 iunie 2013 emisă de pârâtă, aferentă contractului de servicii nr. 371 din 27 iulie 2011 "Asistență tehnică pentru managementul proiectului" din cadrul proiectului "Extinderea și reabilitarea infrastructurii de apă și apă uzată în județele Sibiu și Brașov, COD SMIS 20536", precum și anularea Deciziei Comisiei de Soluționare a Contestațiilor nr. 128302 din 02 august 2013, dată de pârâtă în soluționarea contestației împotriva Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 128065 din 11 iunie 2013 (a cărei anulare face obiectul capătului 1 de cerere).

Prin Sentința civilă nr. 198 din 19 septembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamanta SC A. SA Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - Direcția Generală AM POS Mediu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, invocând prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că reclamanta SC A. SA Sibiu a depus în data de 18 septembrie 2014, în fața instanței de fond, cerere de renunțare la judecată, în motivarea căreia a invocat dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Arată pârâtul că, în conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., la primirea unei cereri de renunțare la judecată din partea reclamantului, în situația în care pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța avea obligația de a acorda pârâtului un termen până la care să-și exprime poziția față de cererea de renunțare la judecată.

Apreciază recurentul că, doar în situația în care instanța ar fi respectat această procedură, incluzând și cazul în care pârâtul, deși a primit cererea de renunțare, nu și-a formulat poziția față de această solicitare a reclamantei, instanța avea obligația de a pronunța o hotărâre cu privire la renunțarea la judecată.

Arată recurentul că, în calitate de pârât în cauza ce formează obiectul dosarului mai sus menționat, nu a fost prezent la termenul la care reclamantul a declarat că renunță la judecată, iar instanța avea obligația de a transmite un exemplar al cererii de renunțare la judecată pentru a acorda pârâtului dreptul prevăzut la art. 406 alin. (4) C. proc. civ., de a-și exprima poziția față de renunțarea la judecată.

Precizează recurentul că, prin nerespectarea prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., instanța nu a respectat unul din principiile fundamentale ale dreptului procesual și anume asigurarea principiului contradictorialității.

Pentru considerentele expuse, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de renunțare la judecată formulată de reclamanta SC A. SA Sibiu în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/57/2014.

Intimata SC A. SA Sibiu, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului, arătând că în concret, prin cererea de recurs, recurentul-pârât nu clamează niciun interes ce s-ar fructifica prin admiterea recursului, cu atât mai mult cu cât nu arată nici măcar în recurs care ar fi poziția procesuală față de renunțarea la judecata cauzei, situație care echivalează cu lipsa unei opoziții fată de renunțarea la judecată, aspect de natură să dovedească lipsa oricărui interes în promovarea unui act procedural.

În acest sens, a arătat intimata, actul de justiție cerut de petiționar unei instanțe trebuie să fie efectiv, adică să aibă funcția de a corespunde protecției unui drept, să producă în patrimoniul reclamantului (privit ca titular al cererii) un folos practic de ordin material sau moral. Chiar și în recurs, caracterul personal și direct al interesului părții de a declanșa procesul corespunzător căii de atac trebuie să corespundă ideii de a tinde spre protejarea dreptului subiectiv, în sens material.

Or, în opinia intimatei, demersul judiciar al recurentului nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții, nefiind clamat vreun interes, renunțarea la judecată nefăcând altceva decât să profite recurentului.

Analizând actele dosarului în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recurentul nu justifică un interes legal în judecarea recursului, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Alba Iulia a luat act de renunțarea reclamantei la judecata acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de renunțare la judecată formulată de reclamanta SC A. SA Sibiu.

Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Astfel, conform art. 32 alin. (1) lit. d) din noul C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiție de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs.

Mai mult, conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Așadar, interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanților.

Prin impunerea condiției interesului legitim se urmărește nu numai evitarea declanșării unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, dar și protejarea pârâților de litigii pur vexatorii.

Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Astfel, recurentul nu justifică un folos practic, legitim, în obținerea unei soluții de admitere a recursului, de modificare a sentinței atacate și de admitere a cererii de chemare în judecată.

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca lipsit de interes, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (în prezent Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) împotriva Sentinței civile nr. 198/2014 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN