ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 968/2017

Asupra

recursului de față;

A. Obiectul

cererii introductive.

nr. x/3/2013 din data de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată

pe pârâta societatea C. Bank România SA solicitând instanței ca prin

sentința ce o va pronunța să dispună următoarele:

- să

constate caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a

clauzelor contractuale din contractul de credit nr. 421300000000014409 din 08

iunie 2007 încheiat cu pârâta prevăzută la: art. 1.2 - marja

băncii este variabilă; art. 1.3 - comision de rambursare anticipat stabilit

ca procent (…); art. 4.2 - împrumutatul se obligă (…) să încheie (…)

una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract

de asigurare a bunului ipotecat, în care suma asigurată va fi egală

cu valoarea din raportul de evaluare; art. 4.3 - împrumutatul se obligă

(…) să încheie (…) cu una din societățile agreate în prealabil

de bancă, un contract de asigurare de viață care să acopere

riscurile de deces din orice cauză și invalidate permanentă

totală sau parțială din orice cauză; art. 5.1 - dobânda se

poate modifica în funcție de variația indicelui de

referință și a marjei, conform deciziei băncii iar în cazul

în care indicele de referință variază cu (…) banca poate

modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei

sale; art. 5.4 - împrumutatul este obligat să urmărească

fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte

la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de

rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat (…) fără

a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia

au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică

marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată

împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent

considerat acceptat automat de către împrumutat;

- obligarea

pârâtei la încheierea de acte adiționale în acord cu prevederile legale

și a celor dispuse de instanță;

- obligarea

pârâtei la încheierea unui act adițional care să conțină,

în mod explicit formula de calcul a ratei dobânzii ca fiind suma dintre marja

fixă a băncii, respectiv 4,2%, și indicele de

referință LIBOR la 3 luni potrivit prevederilor legale;

- obligarea

pârâtei la actualizarea ratei dobânzii potrivit formulei prevăzute la

alineatul anterior, de la 1 ianuarie 2009 până la finalizarea contractului

de credit și restituirea diferențelor rezultate din compensarea

acestora cu soldul creditului;

- să se

constate caracterul abuziv al exprimării creditului în franci

elvețieni și nu în lei și să se dispună obligarea

pârâtei la încheierea unui act adițional în care această valoare

să fie exprimată în lei la cursul valutar de la data

contractării creditului.

B. Hotărârea

primei instanțe.

civilă nr. 2849 din 03.06.2014, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost

respinsă, ca nefondată, excepția inadmisibilității, a

fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții A.

și B., în contradictoriu cu pârâta C. Bank România SA, s-a constatat

caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze

din contractul de credit nr. 42130000000014409 din 08 iunie 2007: - 1.2, în

ceea ce privește caracterul variabil al marjei; - 5.1, în ceea ce

privește modificarea dobânzii în funcție de variația marjei; -

5.4 alin. (1); - 7.1 lit. h), m), o); s-a constatat nulitatea absolută a

dispoziției pârâtei de modificare a marjei băncii, adusă la

cunoștința reclamanților prin notificarea nr. 9931 din 17 aprilie

de 40.673,32 CHF și a dobânzii legale aferente, calculată de la data

de 22.03.2013 și până la data plății. A fost respinsă,

în rest, cererea, ca neîntemeiată. Au fost compensate, în parte,

cheltuielile de judecată și a fost obligată pârâta la plata

către reclamanți a sumei de 4000 lei cu acest titlu.

C. Calea de

atac împotriva hotărârii primei instanțe.

acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții,

cât și pârâta.

apelul formulat, reclamanții A. și B. au solicitat modificarea, în

parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii

de chemare în judecată.

apelul său, pârâta C. Bank Romania SA a solicitat schimbarea, în parte, a

hotărârii apelate, în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de

chemare în judecată.

A. și B. au formulat întâmpinare la apelul pârâtei, solicitând respingerea

căii de atac.

a formulat întâmpinare la apelul reclamanților, prin care a solicitat

respingerea apelului, ca neîntemeiat.

Încheierea din data de 26.05.2015, instanța de apel a admis excepția

lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea caracterului

abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 7.1 lit. b),

c), g), h), i) parțial, în ce privește „alterarea

integrității bunului adus în garanție, deteriorarea sa” și

„neanunțarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea

bunului ipotecat”, art. 7.1 lit. j), k), l), n), o) din contractul de credit.

încheierea din data de 09.06.2015, instanța de apel a încuviințat

pentru părți proba cu înscrisuri noi depuse în apel și a

respins, ca inadmisibilă, proba testimonială solicitată de

apelanta-pârâtă.

D. Hotărârea

instanței de apel.

decizia civilă nr. 1132/A din 1 iulie 2015, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă

excepția lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea

caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art.

1.3 lit. b) din contract, privind comisionul de rambursare anticipată.

A fost

respins apelul formulat de reclamanții A. și B., ambii cu domiciliul

ales pentru corespondență la București, sector 3, și de

apelanta-pârâtă C. Bank România SA, cu sediul ales pentru

corespondență la Cabinet de Avocat D. din București, sector 1,

împotriva sentinței civile nr. 2849 din 03 iunie 2014, pronunțate de

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013,

ca nefondat.

A fost admis

apelul formulat de pârâta C. Bank Romania SA.

A fost

schimbată, în parte, sentința atacată în sensul că:

Au fost

respinse, ca lipsite de interes, cererile de constatare a caracterului abuziv

și a nulității absolute a clauzelor de la art. 1.3 și de la

art. 7.1 lit. b), c), g), h), i) parțial, în ce privește „alterarea

integrității bunului adus în garanție, deteriorarea sa” și

„neanunțarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea

bunului ipotecat”, art. 7.1 lit. j), k), l), n), o).

A fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului

abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 5.4 alin.

(1) prima frază din contract.

A fost

respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat.

Au fost

compensate, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de

părți la prima instanță și a fost obligată pârâta

să plătească reclamanților suma de 500 lei.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

E. Calea de

atac împotriva hotărârii instanței de apel.

acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B.,

aducându-i următoarele critici:

prevăzută la art. 1.3 din contract privind perceperea unui comision

în situația rambursării anticipate, este abuzivă în raport de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind o clauză

nenegociată, contrară bunei credințe, prin obținerea unui

câștig nejustificat de către bancă la momentul restituirii

împrumutului și creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin

lezarea intereselor economice ale acestuia determinate de impunerea în sarcina

sa a unui cost suplimentar în situația rambursării împrumutului,

fără ca banca să poată justifica o contraprestație în

schimbul acestui cost.

nelegală hotărârea instanței de apel prin care s-a respins, ca

lipsit de interes acest capăt de cerere, deoarece potrivit art. 33 C.

proc. civ., chiar dacă interesul nu este născut și actual, se

poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept

subiectiv amenințat sau pentru a întâmpina producerea unei pagube iminente

și care nu s-ar putea repara.

impusă în sarcina împrumutaților prin art. 4.2 din contract, de a

încheia o poliță de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de

asigurare agreată în prealabil de bancă, în care suma asigurată

să fie egală cu valoarea din raportul de evaluare este abuzivă,

deoarece societățile de asigurare sunt supuse unui regim special de

înființare și autorizare, iar cât timp împrumutații încheie

polița de asigurare cu o societate autorizată, aceasta este

valabilă, fără a se încălca obligația

contractuală asumată.

altă parte, valoarea sumei asigurate nu trebuie să se raporteze la

valoarea imobilului din raportul de evaluare, ci la valoarea soldului

creditului din momentul încheierii asigurării, deoarece cu respectiva

poliță se garantează creditul rămas neachitat, în

speță valoarea creditului de achitat fiind de circa 350.000 CHF, iar

valoarea asigurată de 650.000 euro.

Așadar,

în eventualitatea unei despăgubiri aceasta va fi mai mare decât valoarea

soldului creditului.

afirmă că sunt de acord cu faptul că bunul adus în garanție

trebuie asigurat, însă, prin impunerea unei valori asigurate mai mare

decât valoarea soldului creditului, ei sunt obligați să încheie o

asigurare și în beneficiul lor, dar pe care nu vor să o încheie,

motivat de faptul că s-ar dubla costul acestei asigurări.

În acest

sens, recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art.

18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții

imobiliare în care se arată că împrumutătorul nu poate impune

împrumutatului un anumit asigurător, recurenții-reclamanți

considerând că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în

cauză, împrumutul acordat fiind destinat să finanțeze

cumpărarea unui imobil cu destinație locativă, acest lucru

dovedindu-se cu contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în care

locuiesc reclamanții și ordinul de plată ce atestă plata

prețului acestui imobil cu creditul acordat.

creditul a fost acordat pe o perioadă mai mare de 10 ani, fiind garantat

și cu ipotecă, astfel încât este nelegală reținerea

instanței de apel în sensul că acest credit ar fi unul pentru nevoi

personale.

privește clauza prevăzută de art. 4.3 din contractul de credit,

recurenții-reclamanți au arătat că impunerea încheierii

unor contracte de asigurare pentru cei doi împrumutați este abuzivă,

având în vedere multitudinea de garanții oferite pentru achitarea

creditului, deoarece încheierea acestor polițe de asigurare de persoane

reprezintă un cost suplimentar al creditului foarte mare.

apreciază de către recurenți că, cel mult, s-ar fi impus

numai în sarcina unuia dintre împrumutați această obligație,

având în vedere că în situația producerii riscului asigurat se va

plăti o valoare egală cu valoarea creditului rămasă de

achitat.

În plus,

banca este asigurată prin ipotecă, deci se poate îndestula din

prețul imobilului adus în garanție, dublu față de valoarea

creditului contractat.

privește caracterul abuziv al exprimării valorii creditului și

al plății ratelor de credit în franci elvețieni și nu în

lei, recurenții-reclamanți au arătat că ei nu au solicitat

acordarea acestui credit în franci elvețieni, având în vedere că

veniturile lor sunt în lei, iar toate plățile pe care le fac sunt tot

în lei.

În plus, de

fiecare dată când plătesc ratele la bancă sunt obligați

să schimbe banii din lei în franci, situație ce contravine

Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005.

se impune exprimarea valorii creditului în lei, în vederea respectării

principiului echivalenței prestațiilor și pentru a evita

îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.

reclamanților la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat

creditul, prin raportare la un alt curs de schimb decât cel de la momentul

încheierii contractului, a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul

împrumutaților, aceștia fiind puși în situația de a

plăti o valoare dublă a ratei în lei în raport de momentul încheierii

contractului de credit, ca urmare a diferenței semnificative de curs

valutar.

nefiind profesioniști, nu au putut previziona creșterea majoră a

cursului de schimb, fapt ce a determinat costul suplimentar al creditului,

reprezentat de diferența de curs valutar.

Se

apreciază de către reclamanți că banca, în calitatea sa de

profesionist, în virtutea obligației de transparență

contractuală, era obligată să informeze corect, complet și

concret pe împrumutați asupra riscului valutar la care se expun și

consideră că, întrucât nu și-a îndeplinit această

obligație cu bună credință, cade în sarcina sa asumarea

riscului valutar.

arată de către recurenții-reclamanți că banca este cea

care a propus acordarea creditului în franci elvețieni pe motiv că

această monedă este una foarte stabilă, însă, în timp,

valoarea francului elvețian a crescut de la 2,1864 lei cât era în momentul

încheierii contractului la peste 4 lei la data formulării recursului.

banca era deja asigurată împotriva riscului de diminuare a valorii banilor

prin indexarea ratei dobânzii cu un indice de referință general

acceptat.

asemenea, s-a subliniat faptul că francul elvețian este o monedă

care nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu

este utilizată în tranzacțiile civile sau comerciale, în numerar sau

prin virament bancar, pe piața monetară internă

plățile făcându-se în lei sau în euro, francul elvețian

fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru

a-și conserva capitalurile, însă criza economică începută

la sfârșitul anului 2007 a generat o creștere a valorii CHF, astfel

încât nici banca centrală a Elveției nu a mai putut stopa fenomenul.

au acceptat inițial acordarea împrumutului în franci elvețieni tocmai

pentru că li s-a explicat faptul că această monedă are un

grad ridicat de stabilitate, fiind exclusă o devalorizare mare a acesteia,

însă, în timp, s-a dovedit că această monedă s-a depreciat

foarte mult astfel încât recurenții-reclamanți au fost nevoiți

să suporte o creștere foarte mare a valorii ratelor pe care trebuiau

să le plătească băncii de la care a obținut creditul.

susținut de către recurenți că, potrivit art. 4 din Legea

nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale creează,

în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților contractante, cum este cazul și în speța de

față, mai ales că aceste clauze nu au fost negociate de

bancă cu împrumutații, fiind stabilite fără a se da

posibilitatea împrumutaților să le influențeze.

au invocat și legislația Uniunii Europene, respectiv Directiva nr.

93/13/CEE, respectiv jurisprudența C.J.U.E., cu referire la soluțiile

pronunțate în cauzele C-484/08 și C-241/98.

subliniat faptul că omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra

riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației

de consiliere, sancționată în dreptul european și național,

deoarece determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor

plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor

asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitatea de a cunoaște și

anticipa mărimea obligațiilor sale.

speța de față, banca a stipulat în contractul încheiat cu

reclamanții obligația acestora de a suporta exclusiv diferența

de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei

obligații, astfel că în situația dublării valorii francului

elvețian în raport cu leul, convențiile de credit încheiate între

părți au dobândit un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la

încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor

denaturează raportul juridic național prin îngreunare excesivă a

acestora și, în același timp, prin conferirea în favoarea băncii

a unui avantaj economic vădit disproporționat, aceasta obținând

un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor

echității și bunei-credințe.

au invocat în sprijinul lor decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza

C-26/13, cu privire la posibilitatea instanței de a analiza o clauză

ce implică riscul valutar, dar și cu privire la posibilitatea

instanței de a înlocui o clauză considerată abuzivă cu o

clauză supletivă din legislația națională.

subliniat faptul că stipularea unei clauze de risc valutar cu

consecința strămutării, în întregime, asupra împrumutaților

a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară

dispozițiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un

eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere

a consumatorilor care, neavând cunoștință de specialitate, nu au

avut posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a

cursului de schimb și să își asume în cunoștință

de cauză riscul valutar.

sens au fost invocate și dispozițiile art. 75, 76 și 77 din Legea

nr. 296/2004 privind codul consumatorului, Norma B.N.R. nr. 17/2003, precum

și dispozițiile art. 966-970 C. civ. 1864, cu referire la principiul

echității și buna credință în executarea contractelor.

36.

Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că respectivul

contract încheiat cu banca este o specie a contractului de contract de împrumut

de consumație, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1576 și

1584 C. civ. 1864, astfel încât, deoarece reclamanților le-a fost

remisă contravaloarea în lei a 488.500 franci elvețieni, ei trebuie

să restituie ceea ce au primit, adică sumele în lei pe care le-au

primit concret de la bancă.

consideră ca fiind abuzive clauzele prevăzute la sancțiunea a

VII-a din contractul de credit, întrucât nu au fost negociate cu ei și

creează un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile

părților, în detrimentul împrumutaților, prin posibilitatea

băncii de a denunța unilateral contractul de credit și declara

creditul scadent anticipat, într-o multitudine de situații care nu

țin de culpa consumatorului, însă acestuia nu i se acordă un

drept corelativ în situația în care pârâta nu își îndeplinește

obligațiile contractuale.

arătat faptul că decizia instanței de apel este nelegală

întrucât banca pârâtă a fost obligată la restituirea sumei de

40.673,32 franci elvețieni, deși expertul contabil a concluzionat

că suma datorată de bancă este de 43.651,06 franci

elvețieni.

au criticat decizia recurată și sub aspectul neacordării cheltuielilor

de judecată reprezentând onorarii de avocat atât în primă

instanță, cât și în apel.

F. Apărările

formulate de către intimata-pârâtă.

întâmpinarea depusă la data de 9 noiembrie 2016, intimata-pârâtă C.

Bank România SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat,

în principal, constatarea nulității recursului, pe considerentul

că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele

prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar,

respingerea recursului, ca nefondat.

G.

Considerentele instanței de recurs.

instanței de apel prin care s-a respins, ca lipsit de interes,

capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei

prevăzute la art. 1.3 din contract, privind perceperea unui comision în

situația rambursării anticipate, este nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc.

civ., care permite formularea unei cereri cu scopul de a se preveni

încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina

producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara altfel.

împrumutații ar putea în orice moment să se hotărască

să ramburseze anticipat creditul luat, situație în care interesul lor

ar deveni actual.

În ce

privește clauza de rambursare anticipată, problema

actualității interesului se pune în alți termeni, respectiv cu

referire la potențialitatea de a se recurge în orice moment la

această procedură, situația în care se poate considera că

și interesul este în permanență actual.

altă ordine de ideii, această clauză este abuzivă, prin

raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind

negociată, datorită caracterului contractului, ce este unul de

adeziune, este contrară bunei credințe, datorită dezechilibrului

ce-l determină între drepturile și obligațiile

părților, în detrimentul consumatorilor, prin aceea că în

schimbul acestui comision banca nu efectuează o contraprestație,

lezând în acest fel interesele patrimoniale ale împrumutaților.

privind caracterul abuziv al art. 4.2 din contract, nu pot fi reținute.

Așa

după cum a reținut și instanța de apel, reclamanții nu

au demonstrat producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților,

prin aceea că au fost, în fapt, obligați să aleagă

asigurătorul de pe o listă de societăți agreate de

bancă.

poate reține nici critica referitoare la valoarea de asigurare a

imobilului ipotecat, deoarece asigurarea se referă la bunul imobil iar nu la

valoarea creditului.

Pe de

altă parte, nu este adevărată susținerea

reclamanților-recurenți, în sensul că banca s-ar îndestula cu o

valoare mai mare decât soldul creditului, deoarece banca este beneficiar al

polițelor de asigurare doar în limita creditului nerambursat și al

celorlalte sume datorate, iar nu a întregii valori a imobilului, diferența

de valoare urmând să revină proprietarului imobilului ipotecat.

speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Legea nr.

90/1999, așa după cum a reținut și instanța de apel,

deoarece creditul acordat nu este unul ipotecar pentru investiții

imobiliare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit.

c) pct. 2, creditul nefiind garantat cu ipotecă asupra imobilului care

face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se

acordă creditul, contractul fiind unul de nevoi personale, cu

garanție imobiliară, imobilul ce face obiectul ipotecii fiind altul

decât cel dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 573 din 23 aprilie 2008 de B.N.P. E.

criticile privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din

contractul de credit nu pot fi reținute.

Recurenții-reclamanți

nu au arătat, în mod concret, în ce constă dezechilibrul contractual

între drepturile și obligațiile părților, pentru ca

instanța de recurs să poată analiza critica respectivă din

punct de vedere al legalității, această critică

apărând mai degrabă ca una de netemeinicie decât de nelegalitate, or,

în calea de atac, extraordinară, a recursului, instanța de recurs nu

poate analiza decât critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

în cadrul motivelor de recurs, au dezvoltat cu precădere criticile

referitoare la caracterul abuziv al exprimării valorii creditului și

al plății ratelor de credit în franci elvețieni și nu în

lei, precum și la suportarea riscului valutar, în mod exclusiv, de

către împrumutați.

la pag.19 din motivele de recurs, recurenții-reclamanți au invocat în

mod expres instituția impreviziunii, instanța de recurs va face o

analiză a acestor critici din această perspectivă, având în

vedere și Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții

Constituționale.

instanța constituțională a arătat că regula

generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație este

cea înscrisă în art. 1584 C. civ. 1865, respectiv art. 2158 alin. (1) teza

a II-a din actualul C. civ., aceste dispoziții constituind dreptul comun

aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială.

Dispozițiile

art. 1578 C. civ. 1865, consacră obligația împrumutatului de a

restitui această sumă numerică înscrisă în contract, ceea

ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului.

text legal are un caracter supletiv, astfel că părțile au

posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se

întrunește acordul de voință în acest sens, acest principiu

neaplicându-se acelui contract în care părțile au convenit în mod

expres să înlăture incidența normei din codul civil sau acelui

contract în care părțile au convenit, în mod indirect, derogarea de

la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al

cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot

timpul executării lor.

în care contractul nu cuprinde clauze derogatorii, devine incidentă norma

de drept comun în această materie, astfel că, în virtutea

principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut

trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea

acesteia.

de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut, impune împrumutatului

obligația de a achiziționa la data scadenței valuta

împrumutată în cuantumul ratei datorate și de a restitui această

sumă băncii creditoare, această obligație fiind una

esențială a împrumutatului.

valutar inerent este un element al părții contractului de credit

acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie

să restituie împrumutul în aceeași monedă, astfel că

diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de

schimb valutar dintre moneda creditului și moneda în care împrumutatul

își realizează veniturile sunt o parte componentă a

prețului contractului, fiind incluse, inerent, în obiectul contractului.

nr. 44 din Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale s-a

reținut că incidența principiului nominalismului monetar în

contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în

calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite

condițiile de incidență ale acestuia.

amintit în cuprinsul acestei decizii că, potrivit Deciziei nr. 623/2016 a

Curții Constituționale, contractul de credit presupune un risc

inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului,

în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează

materia încheierii contractului, dar și unul supraadăugat, care nu a

putut face obiectul, în concret, al unei previzionări a nici uneia dintre

acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a

cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce

nu puteau fi avute la momentul încheierii contractului, însă, odată

constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea

celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie

și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în

cel al adaptării sale noilor condiții.

reținut că executarea unui contract civil este legitimă atâta

timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a principiilor forței

obligatorii a contractelor și respectiv al executării cu

bună-credință a acestora, principii care nu au

existență de sine stătătoare, ci se condiționează

reciproc. În acest context, teoria impreviziunii, fundamentată pe cele

două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în

măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o

situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile

contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit

executării cu bună credință a contractului.

alături de buna-credință oferă un fundament al

impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele. Prin

urmare, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea

existenței situației neprevăzute și a efectelor sale asupra

executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor

și obligațiilor contractuale ale părților, precum și a

echității, trebuie realizată cu maximă rigoare și cade

în sarcina instanței judecătorești.

în cadrul parag. 48 din Decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a

reținut că, în condițiile în care trăsătura

esențială a statului de drept o constituie supremația

Constituției și obligativitatea respectării legii, singura

interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza

unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de

credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în

lipsa acordului dintre părți, are competența și

obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată

că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

vedere faptul că instanța de apel nu a analizat cererea

reclamanților din acest punct de vedere, Înalta Curte, în baza art. 496

și art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va

trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

rejudecare, instanța de apel va avea în vedere și criticile formulate

de către reclamanți cu privire la clauzele prevăzute în

secțiunea a VII-a din contractul de credit, cele privind cuantumul sumei

la care a fost obligată pârâta intimată precum și cele privind

cuantumul cheltuielilor de judecată, precum și cele reținute în

prima parte a considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile

nr. 1132/A din 1 iulie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 25 mai 2017.