ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2017

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2013 din data de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta societatea C. Bank România SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună următoarele: - să constate caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractul de credit nr. 421300000000014409 din 08 iunie 2007 încheiat cu pârâta prevăzută la: art. 1.2 - marja băncii este variabilă; art. 1.3 - comision de rambursare anticipat stabilit ca procent (…); art. 4.2 - împrumutatul se obligă (…) să încheie (…) una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat, în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare; art. 4.3 - împrumutatul se obligă (…) să încheie (…) cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viață care să acopere riscurile de deces din orice cauză și invalidate permanentă totală sau parțială din orice cauză; art. 5.1 - dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii iar în cazul în care indicele de referință variază cu (…) banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale; art. 5.4 - împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat (…) fără a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat; - obligarea pârâtei la încheierea de acte adiționale în acord cu prevederile legale și a celor dispuse de instanță; - obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional care să conțină, în mod explicit formula de calcul a ratei dobânzii ca fiind suma dintre marja fixă a băncii, respectiv 4,2%, și indicele de referință LIBOR la 3 luni potrivit prevederilor legale; - obligarea pârâtei la actualizarea ratei dobânzii potrivit formulei prevăzute la alineatul anterior, de la 1 ianuarie 2009 până la finalizarea contractului de credit și restituirea diferențelor rezultate din compensarea acestora cu soldul creditului; - să se constate caracterul abuziv al exprimării creditului în franci elvețieni și nu în lei și să se dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional în care această valoare să fie exprimată în lei la cursul valutar de la data contractării creditului. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2849 din 03.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost respinsă, ca nefondată, excepția inadmisibilității, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. Bank România SA, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. 42130000000014409 din 08 iunie 2007: - 1.2, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei; - 5.1, în ceea ce privește modificarea dobânzii în funcție de variația marjei; - 5.4 alin. (1); - 7.1 lit. h), m), o); s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției pârâtei de modificare a marjei băncii, adusă la cunoștința reclamanților prin notificarea nr. 9931 din 17 aprilie 2009. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 40.673,32 CHF și a dobânzii legale aferente, calculată de la data de 22.03.2013 și până la data plății. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată. Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 4000 lei cu acest titlu. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin apelul formulat, reclamanții A. și B. au solicitat modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Prin apelul său, pârâta C. Bank Romania SA a solicitat schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Apelanții-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare la apelul pârâtei, solicitând respingerea căii de atac.

Apelanta-pârâtă a formulat întâmpinare la apelul reclamanților, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.

Prin Încheierea din data de 26.05.2015, instanța de apel a admis excepția lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 7.1 lit. b), c), g), h), i) parțial, în ce privește „alterarea integrității bunului adus în garanție, deteriorarea sa” și „neanunțarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea bunului ipotecat”, art. 7.1 lit. j), k), l), n), o) din contractul de credit.

Prin încheierea din data de 09.06.2015, instanța de apel a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri noi depuse în apel și a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială solicitată de apelanta-pârâtă. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1132/A din 1 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei interesului reclamanților de a solicita constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 1.3 lit. b) din contract, privind comisionul de rambursare anticipată. A fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B., ambii cu domiciliul ales pentru corespondență la București, sector 3, și de apelanta-pârâtă C. Bank România SA, cu sediul ales pentru corespondență la Cabinet de Avocat D. din București, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2849 din 03 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de pârâta C. Bank Romania SA. A fost schimbată, în parte, sentința atacată în sensul că: Au fost respinse, ca lipsite de interes, cererile de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor de la art. 1.3 și de la art. 7.1 lit. b), c), g), h), i) parțial, în ce privește „alterarea integrității bunului adus în garanție, deteriorarea sa” și „neanunțarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea bunului ipotecat”, art. 7.1 lit. j), k), l), n), o). A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract. A fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat. Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părți la prima instanță și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 500 lei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., aducându-i următoarele critici:

Clauza prevăzută la art. 1.3 din contract privind perceperea unui comision în situația rambursării anticipate, este abuzivă în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind o clauză nenegociată, contrară bunei credințe, prin obținerea unui câștig nejustificat de către bancă la momentul restituirii împrumutului și creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin lezarea intereselor economice ale acestuia determinate de impunerea în sarcina sa a unui cost suplimentar în situația rambursării împrumutului, fără ca banca să poată justifica o contraprestație în schimbul acestui cost.

Este nelegală hotărârea instanței de apel prin care s-a respins, ca lipsit de interes acest capăt de cerere, deoarece potrivit art. 33 C. proc. civ., chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a întâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Obligația impusă în sarcina împrumutaților prin art. 4.2 din contract, de a încheia o poliță de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurare agreată în prealabil de bancă, în care suma asigurată să fie egală cu valoarea din raportul de evaluare este abuzivă, deoarece societățile de asigurare sunt supuse unui regim special de înființare și autorizare, iar cât timp împrumutații încheie polița de asigurare cu o societate autorizată, aceasta este valabilă, fără a se încălca obligația contractuală asumată.

Pe de altă parte, valoarea sumei asigurate nu trebuie să se raporteze la valoarea imobilului din raportul de evaluare, ci la valoarea soldului creditului din momentul încheierii asigurării, deoarece cu respectiva poliță se garantează creditul rămas neachitat, în speță valoarea creditului de achitat fiind de circa 350.000 CHF, iar valoarea asigurată de 650.000 euro. Așadar, în eventualitatea unei despăgubiri aceasta va fi mai mare decât valoarea soldului creditului.

Recurenții afirmă că sunt de acord cu faptul că bunul adus în garanție trebuie asigurat, însă, prin impunerea unei valori asigurate mai mare decât valoarea soldului creditului, ei sunt obligați să încheie o asigurare și în beneficiul lor, dar pe care nu vor să o încheie, motivat de faptul că s-ar dubla costul acestei asigurări. În acest sens, recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare în care se arată că împrumutătorul nu poate impune împrumutatului un anumit asigurător, recurenții-reclamanți considerând că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în cauză, împrumutul acordat fiind destinat să finanțeze cumpărarea unui imobil cu destinație locativă, acest lucru dovedindu-se cu contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în care locuiesc reclamanții și ordinul de plată ce atestă plata prețului acestui imobil cu creditul acordat.

În plus, creditul a fost acordat pe o perioadă mai mare de 10 ani, fiind garantat și cu ipotecă, astfel încât este nelegală reținerea instanței de apel în sensul că acest credit ar fi unul pentru nevoi personale.

În ce privește clauza prevăzută de art. 4.3 din contractul de credit, recurenții-reclamanți au arătat că impunerea încheierii unor contracte de asigurare pentru cei doi împrumutați este abuzivă, având în vedere multitudinea de garanții oferite pentru achitarea creditului, deoarece încheierea acestor polițe de asigurare de persoane reprezintă un cost suplimentar al creditului foarte mare.

Se apreciază de către recurenți că, cel mult, s-ar fi impus numai în sarcina unuia dintre împrumutați această obligație, având în vedere că în situația producerii riscului asigurat se va plăti o valoare egală cu valoarea creditului rămasă de achitat. În plus, banca este asigurată prin ipotecă, deci se poate îndestula din prețul imobilului adus în garanție, dublu față de valoarea creditului contractat.

În ce privește caracterul abuziv al exprimării valorii creditului și al plății ratelor de credit în franci elvețieni și nu în lei, recurenții-reclamanți au arătat că ei nu au solicitat acordarea acestui credit în franci elvețieni, având în vedere că veniturile lor sunt în lei, iar toate plățile pe care le fac sunt tot în lei. În plus, de fiecare dată când plătesc ratele la bancă sunt obligați să schimbe banii din lei în franci, situație ce contravine Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005.

Ca atare se impune exprimarea valorii creditului în lei, în vederea respectării principiului echivalenței prestațiilor și pentru a evita îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.

Obligarea reclamanților la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul, prin raportare la un alt curs de schimb decât cel de la momentul încheierii contractului, a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților, aceștia fiind puși în situația de a plăti o valoare dublă a ratei în lei în raport de momentul încheierii contractului de credit, ca urmare a diferenței semnificative de curs valutar.

Împrumutații, nefiind profesioniști, nu au putut previziona creșterea majoră a cursului de schimb, fapt ce a determinat costul suplimentar al creditului, reprezentat de diferența de curs valutar. Se apreciază de către reclamanți că banca, în calitatea sa de profesionist, în virtutea obligației de transparență contractuală, era obligată să informeze corect, complet și concret pe împrumutați asupra riscului valutar la care se expun și consideră că, întrucât nu și-a îndeplinit această obligație cu bună credință, cade în sarcina sa asumarea riscului valutar.

Se mai arată de către recurenții-reclamanți că banca este cea care a propus acordarea creditului în franci elvețieni pe motiv că această monedă este una foarte stabilă, însă, în timp, valoarea francului elvețian a crescut de la 2,1864 lei cât era în momentul încheierii contractului la peste 4 lei la data formulării recursului.

În plus, banca era deja asigurată împotriva riscului de diminuare a valorii banilor prin indexarea ratei dobânzii cu un indice de referință general acceptat.

De asemenea, s-a subliniat faptul că francul elvețian este o monedă care nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu este utilizată în tranzacțiile civile sau comerciale, în numerar sau prin virament bancar, pe piața monetară internă plățile făcându-se în lei sau în euro, francul elvețian fiind o monedă de refugiu folosită de marii investitori pentru a-și conserva capitalurile, însă criza economică începută la sfârșitul anului 2007 a generat o creștere a valorii CHF, astfel încât nici banca centrală a Elveției nu a mai putut stopa fenomenul.

Reclamanții au acceptat inițial acordarea împrumutului în franci elvețieni tocmai pentru că li s-a explicat faptul că această monedă are un grad ridicat de stabilitate, fiind exclusă o devalorizare mare a acesteia, însă, în timp, s-a dovedit că această monedă s-a depreciat foarte mult astfel încât recurenții-reclamanți au fost nevoiți să suporte o creștere foarte mare a valorii ratelor pe care trebuiau să le plătească băncii de la care a obținut creditul.

S-a mai susținut de către recurenți că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, cum este cazul și în speța de față, mai ales că aceste clauze nu au fost negociate de bancă cu împrumutații, fiind stabilite fără a se da posibilitatea împrumutaților să le influențeze.

Recurenții-reclamanți au invocat și legislația Uniunii Europene, respectiv Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv jurisprudența C.J.U.E., cu referire la soluțiile pronunțate în cauzele C-484/08 și C-241/98.

S-a subliniat faptul că omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere, sancționată în dreptul european și național, deoarece determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitatea de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

În speța de față, banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanții obligația acestora de a suporta exclusiv diferența de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu leul, convențiile de credit încheiate între părți au dobândit un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic național prin îngreunare excesivă a acestora și, în același timp, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei-credințe.

Recurenții-reclamanți au invocat în sprijinul lor decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, cu privire la posibilitatea instanței de a analiza o clauză ce implică riscul valutar, dar și cu privire la posibilitatea instanței de a înlocui o clauză considerată abuzivă cu o clauză supletivă din legislația națională.

S-a mai subliniat faptul că stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării, în întregime, asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștință de specialitate, nu au avut posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și să își asume în cunoștință de cauză riscul valutar.

În acest sens au fost invocate și dispozițiile art. 75, 76 și 77 din Legea nr. 296/2004 privind codul consumatorului, Norma B.N.R. nr. 17/2003, precum și dispozițiile art. 966-970 C. civ. 1864, cu referire la principiul echității și buna credință în executarea contractelor.

Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că respectivul contract încheiat cu banca este o specie a contractului de contract de împrumut de consumație, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1576 și 1584 C. civ. 1864, astfel încât, deoarece reclamanților le-a fost remisă contravaloarea în lei a 488.500 franci elvețieni, ei trebuie să restituie ceea ce au primit, adică sumele în lei pe care le-au primit concret de la bancă.

Recurenții-reclamanți consideră ca fiind abuzive clauzele prevăzute la sancțiunea a VII-a din contractul de credit, întrucât nu au fost negociate cu ei și creează un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul împrumutaților, prin posibilitatea băncii de a denunța unilateral contractul de credit și declara creditul scadent anticipat, într-o multitudine de situații care nu țin de culpa consumatorului, însă acestuia nu i se acordă un drept corelativ în situația în care pârâta nu își îndeplinește obligațiile contractuale.

S-a mai arătat faptul că decizia instanței de apel este nelegală întrucât banca pârâtă a fost obligată la restituirea sumei de 40.673,32 franci elvețieni, deși expertul contabil a concluzionat că suma datorată de bancă este de 43.651,06 franci elvețieni.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii de avocat atât în primă instanță, cât și în apel. F. Apărările formulate de către intimata-pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 9 noiembrie 2016, intimata-pârâtă C. Bank România SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pe considerentul că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. G. Considerentele instanței de recurs.

Hotărârea instanței de apel prin care s-a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 din contract, privind perceperea unui comision în situația rambursării anticipate, este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., care permite formularea unei cereri cu scopul de a se preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara altfel.

Astfel, împrumutații ar putea în orice moment să se hotărască să ramburseze anticipat creditul luat, situație în care interesul lor ar deveni actual. În ce privește clauza de rambursare anticipată, problema actualității interesului se pune în alți termeni, respectiv cu referire la potențialitatea de a se recurge în orice moment la această procedură, situația în care se poate considera că și interesul este în permanență actual.

În altă ordine de ideii, această clauză este abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată, datorită caracterului contractului, ce este unul de adeziune, este contrară bunei credințe, datorită dezechilibrului ce-l determină între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, prin aceea că în schimbul acestui comision banca nu efectuează o contraprestație, lezând în acest fel interesele patrimoniale ale împrumutaților.

Criticile privind caracterul abuziv al art. 4.2 din contract, nu pot fi reținute. Așa după cum a reținut și instanța de apel, reclamanții nu au demonstrat producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutaților, prin aceea că au fost, în fapt, obligați să aleagă asigurătorul de pe o listă de societăți agreate de bancă.

Nu se poate reține nici critica referitoare la valoarea de asigurare a imobilului ipotecat, deoarece asigurarea se referă la bunul imobil iar nu la valoarea creditului. Pe de altă parte, nu este adevărată susținerea reclamanților-recurenți, în sensul că banca s-ar îndestula cu o valoare mai mare decât soldul creditului, deoarece banca este beneficiar al polițelor de asigurare doar în limita creditului nerambursat și al celorlalte sume datorate, iar nu a întregii valori a imobilului, diferența de valoare urmând să revină proprietarului imobilului ipotecat.

În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Legea nr. 90/1999, așa după cum a reținut și instanța de apel, deoarece creditul acordat nu este unul ipotecar pentru investiții imobiliare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) pct. 2, creditul nefiind garantat cu ipotecă asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se acordă creditul, contractul fiind unul de nevoi personale, cu garanție imobiliară, imobilul ce face obiectul ipotecii fiind altul decât cel dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 23 aprilie 2008 de B.N.P. E.

Nici criticile privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit nu pot fi reținute. Recurenții-reclamanți nu au arătat, în mod concret, în ce constă dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților, pentru ca instanța de recurs să poată analiza critica respectivă din punct de vedere al legalității, această critică apărând mai degrabă ca una de netemeinicie decât de nelegalitate, or, în calea de atac, extraordinară, a recursului, instanța de recurs nu poate analiza decât critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Recurenții-reclamanți, în cadrul motivelor de recurs, au dezvoltat cu precădere criticile referitoare la caracterul abuziv al exprimării valorii creditului și al plății ratelor de credit în franci elvețieni și nu în lei, precum și la suportarea riscului valutar, în mod exclusiv, de către împrumutați.

Deoarece la pag.19 din motivele de recurs, recurenții-reclamanți au invocat în mod expres instituția impreviziunii, instanța de recurs va face o analiză a acestor critici din această perspectivă, având în vedere și Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale.

Astfel, instanța constituțională a arătat că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație este cea înscrisă în art. 1584 C. civ. 1865, respectiv art. 2158 alin. (1) teza a II-a din actualul C. civ., aceste dispoziții constituind dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială. Dispozițiile art. 1578 C. civ. 1865, consacră obligația împrumutatului de a restitui această sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului.

Acest text legal are un caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens, acest principiu neaplicându-se acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidența normei din codul civil sau acelui contract în care părțile au convenit, în mod indirect, derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor.

În cazul în care contractul nu cuprinde clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, astfel că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut, impune împrumutatului obligația de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate și de a restitui această sumă băncii creditoare, această obligație fiind una esențială a împrumutatului.

Riscul valutar inerent este un element al părții contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă, astfel că diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar dintre moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse, inerent, în obiectul contractului.

În parag. nr. 44 din Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale s-a reținut că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia.

S-a mai amintit în cuprinsul acestei decizii că, potrivit Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, contractul de credit presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, dar și unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări a nici uneia dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute la momentul încheierii contractului, însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții.

S-a mai reținut că executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a principiilor forței obligatorii a contractelor și respectiv al executării cu bună-credință a acestora, principii care nu au existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc. În acest context, teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună credință a contractului.

Echitatea, alături de buna-credință oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele. Prin urmare, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților, precum și a echității, trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței judecătorești.

Mai mult, în cadrul parag. 48 din Decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a reținut că, în condițiile în care trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

Având în vedere faptul că instanța de apel nu a analizat cererea reclamanților din acest punct de vedere, Înalta Curte, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere și criticile formulate de către reclamanți cu privire la clauzele prevăzute în secțiunea a VII-a din contractul de credit, cele privind cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta intimată precum și cele privind cuantumul cheltuielilor de judecată, precum și cele reținute în prima parte a considerentelor prezentei decizii.