ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 652/2017

Decizia nr. 652/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 12 noiembrie 2012, sub nr. x/117/2012, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/1285/2013, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta SC D. SA București, în temeiul O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, solicitând instanței ca, în urma administrării probațiunii, să dispună admiterea cererii și, în consecință: să constate nulitatea absolută a art. 5.1 și 5.4, raportat la art. 1.2 din Contractul de credit nr. X încheiat la data de 10 aprilie 2008 între reclamantul A., în calitate de Împrumutat, reclamanta B., în calitate de Garant, și reclamanta C., în calitate de Coplătitor, pe de o parte, și pârâta SC D. SA, pe de altă parte; să constate nulitatea absolută a Actului adițional nr. 2 din 17 iulie 2009 la Contractul de credit nr. X din 10 aprilie 2008, și să constate nulitatea absolută a art. 4.3 și 4.4 din Contractul de credit nr. X din 10 aprilie 2008.

Prin Sentința civilă nr. 561/2016, pronunțată la data de 1 martie 2016, în Dosarul nr. x/1285/2013, Tribunalul Specializat Cluj a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA București, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

În fapt, între pârâta SC D. SA și reclamanții A., B. și C. s-a încheiat Contractul de credit nr. X din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani.

Potrivit art. 1.2 din contract dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de marja băncii, 6%, aceasta din urmă fiind variabilă. În continuare se arată că dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii.

Potrivit art. 4.2 din contract, împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a contractului să încheie și să reînnoiască, cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viață, care sa acopere riscurile de deces și invaliditate permanenta. Conform art. 4.4, banca poate, în situațiile expres prevăzute, să încheie și sa reînnoiască, pe cheltuiala împrumutatului polițele de asigurare de la art. anterioare dacă cealaltă parte nu își îndeplinește aceste obligații, cu dreptul de a rezilia contractul, pentru neplata ratelor de asigurare, peste 60 zile de la scadenta.

La art. 5.1 din contract se specifică faptul că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În continuare se arată că în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmând a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia, iar art. 5.4 prevede obligația de informare în sarcina clienților, cu privire la fluctuațiile indicelui de referință.

Prin actul adițional nr. 2 din 17 iulie 2009 s-a modificat marja băncii la 5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 22 mai 2009, actul adițional fiind criticat sub acest aspect, deși include și alte modificări de clauze. De asemenea este de reținut ca reclamanții au semnat acest act adițional.

În ceea ce privește argumentele aduse în discuție de către partea reclamantă, care vizează faptul ca primele de asigurare de viata ar fi crescut anual, în mod considerabil, în ceea ce îl privește pe reclamantul A., instanța a apreciat că ca acestea depășesc cadrul procesual al acțiunii cu care reclamanții au învestit instanța, deoarece contractul de asigurare de viață încheiat cu E. (ulterior, F. și apoi G.) este un raport juridic distinct, care nu face obiectul acțiunii.

Pentru a reține existența unei clauze abuzive, a considerat instanța, trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe. Însă, înainte de toate, trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000: "alin. (1) - O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2) - O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard reformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. Alin. (3) - Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard reformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Alin. (4) - Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Alin. (5) - Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Alin. (6) - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, a reținut instanța, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenției de credit și inserată în cuprinsul art. 1.2 din Contract, instanța a constatat că, art. 1.2, rap. la art. 5.1 și 5.4 conțin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari și inteligibil. Astfel, dobânda este data de indicele de referință și marja băncii și se revizuiește la trei luni, în funcție de acești indicatori. Având în vedere că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, iar dobânda face parte din preț, în condițiile în care clauzele reclamate conțin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari și inteligibil, instanța a apreciat că aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

S-a mai reținut că, pe cale de consecință, și prevederea din actul adițional nr. 2/2009 privind majorarea marjei băncii este exceptată de la controlul impus de art. 4 din Legea nr. 193/2000, marja făcând parte din dobânda variabilă - obiect al contractului, fiind însușită, ca valoare majorată de către reclamanți, alte motive de nulitate a actului adițional menționat nefiind în concret invocate de către partea reclamantă.

În ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit privind obligativitatea încheierii de către reclamanți a unor contracte de asigurare, instanța a apreciat că această prevedere reprezintă o măsură de garantare a rambursării creditului, în beneficiul pârâtei, fiind prevăzută în mod clar și inteligibil în contract. Instanța a reținut că nicio dispoziție legală nu împiedică instituția bancară la instituirea unor astfel de prevederi, iar o astfel de clauză nu este de natură să cauzeze nici un dezechilibru în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților având în vedere că odată acordat creditul către împrumutați, banca este singura care poate fi prejudiciată prin producerea unor evenimente de natura celor pentru care se solicită încheierea unor contracte de asigurare. În niciun caz nu poate fi acceptată susținerea pârâților privind faptul că o astfel de prevedere ar reprezenta o dobândă mascată întrucât banca nu dobândește nicio sumă de bani în urma încheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate doar societății de asigurare.

Pentru aceste motive, instanța a respins cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract și, pentru identitate de rațiune, instanța a respins și cererea reclamanților de anulare a clauzei prevăzute de art. 4.4 din contract.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții A., B. și C., la data de 16 august 2016, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1068/2016, pronunțată la data de 20 decembrie 2016, în Dosarul nr. x/1285/2013, a respins apelul declarat de apelanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 561 din 1 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2013 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menținut-o în întregime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele motive:

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata D. SA a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de către apelanți, aceștia neavând calitatea de consumatori, în sensul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Între părți, s-a reținut, la data de 10 aprilie 2008, s-a încheiat contractul de credit nevoi personale cu garanție imobiliară - refinanțare, contract prin intermediul căruia intimata a acordat apelanților un credit în cuantum de 1.763.976 CHF.

La data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanților cu suma de 1.763.976 CHF, sumă evidențiată în istoricul tranzacțiilor contului sub denumirea " start credit". Din totalul sumei mai sus-menționate, s-a reținut de către intimată suma de 35279.52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferența în cuantum de 1728751.00 CHF făcând obiectul unei operațiuni de schimb valutar inițiată de către apelanți.

La data de 17 aprilie 2008 prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanți s-a procedat la efectuarea unei operațiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată în urma efectuării acestei operațiuni fiind de 1.080.463,38 EURO.

Suma de 1.080.463,38 euro a fost întrebuințată de către apelanți după cum urmează: cu suma de 55.063,67 euro s-a procedat la rambursarea integrală a unui alt credit în moneda euro, contractat tot de la intimata-pârâtă; suma de 99.869,26 euro a fost folosită de către apelanți în vederea rambursării anticipate a unui alt credit încheiat de către aceștia cu H. SA. (ambele aspecte rezultând din cuprinsul secțiunii 3 - Tragerea creditului, art 3.1 din contractul de credit dedus judecații, precum și cuprinsul Ordinului de plata anexat prezentelor), iar diferența de suma în cuantum de 922.450.00 euro a fost transferată de către apelanți, la data de 21 aprilie 2008 în contul societății comerciale I. SRL, cu titlu creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât și din cuprinsul ordinului de plata redactat și semnat de către apelanți.

Instanța de apel a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "prin consumator se înțelege orice persoană fizică, sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție artizanale ori liberale".

Protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu profesionistul, acționează în afara activității sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menționate și care nu acționează în scopul obținerii unui profit. Rațiunea reglementărilor este comună, respectiv, de protejare a consumatorului care se află într-o situație de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere cât și nivelul de informare.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că relevantă este și sentința pronunțată la data de 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa (C-542/99), Curtea de Justiție a Uniunii Europene reținând că numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecția a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (pct. 17)".

Raportat la cele mai sus expuse, în condițiile în care reclamanții apelanți au contractat împrumuturile cu scopul de a achiziționa imobile pentru realizarea unor investiții, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori finali privați, Curtea a considerat că aceștia nu au calitatea de consumator. Apelanții au dorit contractarea creditului dedus judecații în scopuri exclusiv comerciale, actele depuse la dosar dovedind că sumele de bani au fost necesare în vederea dezvoltării unor afaceri comerciale, prin creditarea societății I. SRL, în privința acestui contract de credit apelanții neavând calitatea de consumatori care au contractat un credit pentru nevoi personale, raportat la cele sus-arătate apreciind instanța de apel că apelanții nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții B., C. și A., solicitând instanței ca, prin decizia pe care o va pronunța să dispună: în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cererii de apel spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea atacată; în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de apel formulate împotriva Sentinței civile nr. 561/2016 a Tribunalului Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013 și, consecutiv, modificarea în tot a sentinței civile apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de aceștia în contradictoriu cu D. SA.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenții-reclamanți B., C. și A. au relevat aspecte prealabile cu privire la decizia recurată, în primă instanță, și în ceea ce privește decizia instanței de apel, legat de premisele de fapt reținute de către instanța de apel pentru pronunțarea deciziei și raționamentul instanței de apel pornind de la aceste premise și, în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat, în esență, următoarele:

Deși din dispozitivul deciziei recurate ar rezulta că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra cererii de apel, analizarea și interpretarea considerentelor reflectă de fapt că instanța de apel a reanalizat de fapt cererea introductivă, prin prisma unor apărări formulate de către intimată pentru prima dată în apel, prin concluzii scrise, cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii.

Or, arată recurenții-reclamanți, raportat la lipsa unei prejudicieri a fondului cererii de apel, cu încălcarea flagrantă a normelor de procedură incidente, este imperios necesară casarea deciziei recurate și trimiterea prezentului litigiu instanței de apel, în vederea judecării cererii de apel prin prisma motivelor de apel invocate, pe care instanța de apel nu le-a analizat.

În acest sens, aspectul esențial al prezentului recurs raportat la faptul că în mod greșit instanța de apel a analizat inadmisibilitatea cererii introductive, fără a fi învestită în acest sens prin cererea de apel și cu încălcarea principiului "non reformatio in pejus", și, consecutiv, nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel.

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 vechiul C. proc. civ., dar și motivul de modificare de la art. 304 pct. 9, raportat la prevederile art. 312 alin. (2), dar și alin. (5), fiind oricum necesară casarea cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că instanța de apel nu a intrat în judecata cererii de apel.

În subsidiar, în măsura în care instanța consideră că neprejudicierea fondului cererii de apel nu reprezintă un motiv de casare cu trimitere spre rejudecare, apreciază recurenții că trebuie să se procedeze la modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii de apel și schimbării sentinței, în sensul admiterii cererii introductive.

Prin solicitarea de casare a deciziei apelate, formulată în principal, recurenții-reclamanți apreciază că sunt în primul rând relevante precizări cu privire la învestirea instanței de apel, arătând că, instanța de apel a respins apelul lor reținând că nu ar fi aplicabilă protecția oferită de Legea nr. 193/2000, deși această chestiune nu a fost reținută sau analizată prin sentință și nici nu a fost invocată, în mod evident, de către aceștia, prin cererea de apel.

Susțin recurenții-reclamanți că, analizarea de către instanța de apel, pentru prima dată în apel și fără să fi fost învestită în mod legal în acest sens, a chestiunilor ce țin de considerarea lor ca fiind reclamanți și, consecutiv, incidența Legii nr. 190/2000, este vădit inadmisibilă și reprezintă o încălcare flagrantă a prevederilor legale incidente, atât din perspectiva inadmisibilității cererilor/apărărilor noi în apel, dar și raportat la limitele caracterului devolutiv al apelului și a încălcării principiului non reformatio in pejus, prevederi exprese și imperative încălcate în mod flagrant prin decizia apelată - art. 292 alin. (1) C. proc. civ. și art. 294 alin. (1) C. proc. civ., reguli care sunt exponentul principiului tantum devolutum quantum judicatum.

Aceste reguli imperative, se mai arată, reprezintă o garanție pentru respectarea dublului grad de jurisdicție - deci, dacă în fața instanței de fond nu s-a invocat inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, raportat la faptul că recurenții-reclamanți nu au avut calitatea de consumatori, atunci în mod cert nu se poate pune în discuție acest aspect direct în fața instanței de apel.

Consideră recurenții-reclamanți că intimata ar fi putut să aducă în discuție apărările cu privire la așa-zisa lipsă a calității de consumatori doar pe calea unor critici cu privire la sentința apelată.

Or, astfel de susțineri nu au fost formulate nici pe calea unui apel principal, nici pe calea unui apel incident, singura cerere de apel formulată împotriva sentinței fiind cea a recurenților, și, în mod evident, concluziile scrise depuse la al doilea termen de judecată în fața instanței de apel prin care s-a invocat prima dată că recurenții-reclamanți nu ar fi consumatori, nu poate fi calificat ca un apel incident și, consecutiv, nu poate fi luat în considerare.

Consecutiv, analizarea lor de către instanța de apel s-a realizat cu încălcarea limitelor caracterului devolutiv al apelului reclamanților, respectiv cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum appelatum.

Recurenții-reclamanți B., C. și A. au mai susținut că, instanța de apel nu putea să rețină nici din oficiu inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată/neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 raportat la faptul că reclamanții nu ar fi consumatori, în acest sens, se vorbește de încălcarea flagrantă a principiului "non reformatio in pejus".

Din moment ce a respins apelul reclamanților fără a se pronunța asupra motivelor de apel, reținând doar că, de fapt, cererea de chemare în judecată trebuia să se respingă pentru că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 întrucât nu ar fi consumatori, în mod evident decizia de apel nu a fost pronunțată în limita motivelor de apel invocate de reclamanți.

Or, pronunțându-se asupra acestor chestiuni, pentru prima dată invocate prin concluzii scrise, în apel (prin care s-a schimbat temeiul de respingere a cererii de chemare în judecată apreciindu-se implicit că a vorbit de o acțiune inadmisibilă), fără să aibă posibilitatea să se exercite în mod efectiv dreptul la apărare și să mai exercite un control judiciar de fond asupra acestei soluții, cu respectarea dublului grad de jurisdicție, în mod clar li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, în mod greșit reținându-se că nu ar avea calitatea de consumatori.

Prin petitul referitor la modificarea deciziei apelate - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, motivele de apel formulate de către reclamanți, dar nesoluționate de către instanța de apel, reflectă o aplicare greșită a prevederilor de drept material, fiind astfel justificată admiterea prezentului recurs, modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii acestei căi de atac și, consecutiv, schimbarea sentinței civile apelate.

Cu privire la incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în contextul clauzelor contractului de credit privitoare la dobândă care au caracter abuziv, recurenții-reclamanți au arătat că, acest articol reprezintă, practic, o transpunere în dreptul român a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, fiind analizat recent de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cadrul hotărârii preliminare pronunțate în Cauza C-143/13 - Matei și Matei, fiind arătate, în continuare, ca și aspecte relevante și în prezenta cauză, parag. 49, parag. 55, 56, parag. 59, 60 reținute în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Remarcă, așadar, recurenții-reclamanți că prin sentința civilă apelată, în contextul analizei incidenței art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul clauzelor contestate privind dobânda, instanța de fond a încălcat hotărârea preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-143/13, statuând în mod fundamental greșit în sensul în care, aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4, întrucât vizează definirea obiectului principal al contractului.

Ca atare, au arătat recurenții-reclamanți, întrucât majorarea dobânzii este lipsită de orice motivație întemeiată, se poate concluziona că clauzele privitoare la dobândă permit profesionistului (în speță, intimatei) modificarea unilaterală a contractului și, suplimentar, ele nu se subsumează excepției prevăzute alin. (1), lit. a), par. 2 din lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, situație în care prima instanță, pe lângă faptul că a încălcat hotărârea preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Matei și Matei, a pronunțat o hotărâre contrară anexei nr. 1 a Legii nr. 193/2000, refuzând să constate nulitatea clauzelor privitoare la dobândă chiar și în condițiile în care ele sunt enumerate expres de legiuitor în categoria clauzelor abuzive.

Separat de aceste aspecte și mergând mai departe, chiar și dacă prin absurd s-ar aprecia că dobânda este inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, oricum, susțin recurenții-reclamanți, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este incident în speță, întrucât, contrar poziției instanței de fond, mecanismul de reglare a dobânzii nu este exprimat în termeni clari și inteligibili.

Pe cale de consecință, este evident faptul că art. 1.2, prin raportare la art. 5.1 și 5,4. din contractul de credit nu stabilesc de o manieră clară și inteligibilă dobânda, contrar celor reținute de instanța de fond, situație în care nu este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. în opinia recurenților, soluția corectă fiind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privitoare la dobândă.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că în mod greșit instanța de fond a constatat lipsa caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3 și 4.4 din contractul de credit, referitoare la obligativitatea încheierii unor contracte de asigurare.

În privința acestor clauze, instanța de fond nu a negat lipsa caracterului negociat și nu a constatat incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă a considerat că ele nu sunt abuzive, întrucât obligativitatea încheierii unor contracte de asigurare nu creează un dezechilibru în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților.

Sub acest aspect, recurenții înțeleg să critice în primul rând faptul că instanța de fond nu a înțeles argumentele care justifică caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.3 și 4.4. din contractul de credit. Mai precis, prin acțiunea introductivă a relevat caracterul abuziv al clauzelor nu din perspectiva necesității încheierii unor contracte de asigurare, ci exclusiv din perspectiva necesitații încheierii unor contracte de asigurare cu un asigurător impus de bancă.

În acest caz, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților se manifestă în planul limitării libertății contractuale a recurenților-reclamanți, pentru a satisface o dorință a băncii (alegerea asigurătorului agreat) stipulată fără o rațiune pragmatică, coerentă și în special de o manieră abuzivă.

Prin urmare, susțin recurenții-reclamanți că în mod greșit prima instanța de fond nu a reținut îndeplinirea tuturor condițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privința clauzelor de la art. 4.3 și 4.4 din contractul de credit, deși aceste clauze au un caracter abuziv evident, care impunea admiterea pretențiilor lor.

Legal citată, intimata-pârâtă D. SA București a formulat întâmpinare în recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea în totalitate a deciziei civile recurate, ca fiind pronunțată cu respectarea exigențelor de legalitate.

Prealabil examinării recursului, cât privește motivul nou de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au invocat în condițiile legii necompetența, nu s-a invocat nici prin întâmpinare, nu s-a pus niciodată în discuție necompetența funcțională a Tribunalul Specializat Cluj, astfel încât, o asemenea critică nu poate fi primită.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare: ambele părți (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuție pretențiile părții adverse și de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier juridic).

În speță, instanța de apel și-a fundamentat soluția pronunțată pe inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulate de către apelanți - recurenții-reclamanți B., C. și A., s.n., apreciind că aceștia nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000, neavând calitatea de consumator.

Este de observat că, o atare inadmisibilitate a fost propusă la instanță de către intimata-pârâtă D. SA București prin concluziile scrise depuse la dosar abia la data de 6 decembrie 2016, cu puțin înaintea termenului de dezbateri din 13 decembrie 2016, când, reprezentanta apelanților - recurenții-reclamanți, s.n. a învederat instanței că această apărare a fost formulată prima dată prin concluziile scrise din apel, ca atare, reprezintă o cerere nouă în apel și inadmisibilă potrivit art. 292 C. proc. civ. (astfel cum rezultă din practicaua încheierii de ședință din data de 13 decembrie 2016).

Cu toate acestea, instanța de apel a procedat la judecarea pricinii, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în mod neprocedural și fără ca o atare inadmisibilitate să fie pusă în prealabil în discuția părților ori fără a fi fost comunicată apelanților, încălcându-li-se, astfel, principiul contradictorialității și cel al respectării dreptului la apărare.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod eronat instanța de apel a procedat la judecarea pricinii, în condițiile în care, în cauză, se formulase pentru prima oară inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, care nu a format obiect de analiză al primei instanțe și nici al vreunui motiv de apel, apelanții B., C. și A. - recurenți-reclamanți, s.n. - fiind în imposibilitatea de a se apăra, în acest caz vătămarea părții fiind prezumată, iar hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Căci, procedând la judecarea cauzei cu nerespectarea dispozițiilor privitoare la contradictorialitate, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al apelanților B., C. și A. - recurenți-reclamanți, s.n. - și a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sub aspectul egalității armelor, fiind evidentă vătămarea acestora.

Înalta Curte constată, astfel, că sunt fondate criticile invocate în recurs și care, sub aspectul conținutului, au fost încadrate în drept în art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținându-se încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare al părții și a principiului contradictorialității, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei astfel pronunțate.

Din această perspectivă, găsind a fi incident motivul de casare prevăzut la art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1068/2016 din 20 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV