ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 464/2018

Decizia nr. 464/2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/114/2017, după disjungere, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. București, D. București, E., cu citarea F., solicitând următoarele:

- să fie obligați pârâții să plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 24 februarie 2014-01 decembrie 2015, respectiv 445,5 lei, pentru perioada 01 decembrie 2015-24 februarie 2017 și pentru viitor

- să fie obligați pârâții la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 24 februarie 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite.

1

din O.U.G. nr, 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

Prin sentința civilă nr. 1148 din 13 noiembrie 2017, D. Buzău, conform art. 130 alin. (2) cu referire la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a admis excepția necompetenței teritoriale de ordine publică și a declinat competența de soluționare, în favoarea D. Suceava.

Pentru a hotărî astfel, D. a reținut că art. 210 din Legea nr. 62/2010, legea dialogului social, prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează, D. în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din tabelul anexat cererii înregistrată ia data de 23 octombrie 2017, a rezultat că reclamanta are domiciliul în județul Suceava, situație în care, față de dispozițiile legale de mai sus, competența teritorială de soluționare a cauzei a revenit D. Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul D. Suceava sub nr. x/114/2017.

Prin sentința civilă nr. 32/2018 din 11 ianuarie 2018, D. Suceava, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea D. Buzău și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la instanța supremă, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivare s-a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și cele ale art. 269 alin. (2) C. muncii.

Astfel, s-a arătat că doar reclamanții au alegerea între mai multe instanțe deopotrivă, instanța neputând interveni din oficiu în această alegere, iar în caz de disjungere, operează prorogarea de competență nefiind aplicabile doar art. 269 alin. (2) Codul muncii Iară luarea în considerare și a art. 269 alin. (3) C. muncii și art. 59 C. proc. civ., precum și art. 127 C. proc. civ.

Analizând conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei acțiuni îi reprezintă cererea reclamantei A.: alături de alți 39 reclamanți, în cadrul aceleiași acțiuni, în contradictoriu cu pârâții B., C. București, D. București și E., prin care s-a solicitat să se constate discriminarea și faptul că erau îndreptățiți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 lei și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să le plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 24 februarie 2014 - 01 decembrie 2015, respectiv 445,5 lei, pentru perioada 01 decembrie 2015 -24 februarie 2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 24 februarie 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și sa procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să Ie achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).

Raportat la obiectul său, acest litigiu face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art. 266 Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, pentru stabilirea competenței instanței se aplică dispozițiile art. 269 C. muncii, care prevăd: „(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. (3) Daca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activa, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți", precum și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează D. în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

De asemenea, dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevăd că; „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.", iar potrivit art. 59 C. proc. civ.: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală activă, întrucât între drepturile reclamanților există o strânsă legătură, aceștia fiind interesați să promoveze o acțiune comună.

Cum în cauză, unul din reclamanți - G. are domiciliul în județul Buzău, iar ceilalți au domiciliul în alte județe, se constată că cererea putea fi formulată Ia instanța competentă pentru oricare dintre aceștia, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (3) C. muncii.

Reclamanții însă au înțeles să investească D. Buzău eu soluționarea acțiunii, astfel că aceștia au învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, în exercitarea opțiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ.

Prin urmare, D. Buzău nu mai putea să dispună, din oficiu, sau Ia cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, câtă vreme criteriul valorificat de reclamanți este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea D. Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea D. Buzău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2018.