ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2249/2016

Decizia nr. 2249/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 februarie 2014, reclamanta SC A. SRL prin Cabinet Individual de Insolvență B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Garda Financiară Arad, Autoritatea Națională a Vămiilor, Direcția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor de: 57.712,24 euro (în echivalent RON, la data plății) și 931.255,50 RON, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit; 466.560 euro (în echivalent RON la data plății), cu titlu de câștig nerealizat și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ. Prin sentința civilă nr. 492/PI din 17 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2014, s-a admis în parte, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală; a fost obligată pârâta la plata sumei de 57.712,24 euro; a fost respinsă în rest acțiunea; s-a admis în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligată pârâta la 9.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă; s-a respins în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a reținut că: La data de 09 noiembrie 2010 Garda Financiară Arad a emis procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. a, prin care societatea reclamantă A. SRL a fost sancționată cu amendă în sumă de 100.000 RON și s-a dispus, în conformitate cu art. 220 alin. (2) lit. a) și b) din O.G. nr. 92/2003 republicată, confiscarea cantității de 23.880 kg motorină rezultată din documentul de transport CMR din 22 septembrie 2010 aflată în ansamblul de transport format din cap tractor cu număr de înmatriculare xxx și semiremorcă cisterna cu număr de înmatriculare zzz având aplicate sigiliile Gărzii Financiare.

Prin sentința civilă nr. 8404 din 26 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. x/55/2010* rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 975R din 19 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/55/2010* s-a admis plângerea contravențională formulată de reclamanla A. SRL și s-a dispus anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. a din 09 noiembrie 2010 în ceea ce privește sancțiunea amenzii în sumă de 100.000 RON și sancțiunea confiscării cantității de 23.160 kg motorină (ulei tehnic universal). La data de 22 decembrie 2010 Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara a emis procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. b din 22 decembrie 2010 prin care, potrivit art. 220 alin. (2) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. s-a dispus confiscarea cantității de 76.147 litri motorină. Prin sentința civilă nr. 9286 din 36 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. x/325/2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 65 din 07 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/325/2011 s-a admis plângerea contravențională formulată de reclamanta SC A. SRL și s-a dispus anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. b încheiat la data de 22 decembrie 2010 și s-a înlăturat sancțiunea confiscării cantității de 76.147 kg "motorină", în realitate ulei tehnic universal.

Prin încheierea civilă nr. 1251 din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2013 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenței împotriva reclamantei SC A. SRL și a fost numit lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. Potrivit proceselor-verbale nr. X din 14 august 2013, Y din 14 august 2013 și Z din 14 august 2013, reclamantei i-a fost restituită cantitatea totală de 76.147 litri ulei tehnic universal, aceasta fiind preluată de Cabinetul Individual de Insolvență B. Potrivit procesului-verbal al ședinței de licitație încheiate la data de 31 iulie 2013 și procesului verbal de adjudecare pentru bunuri mobile încheiate la data de 13 august 2013 de Cabinetul Individual de Insolvență B. a fost valorificată, prin vânzare la licitație, cantitatea de 73.560 kg ulei tehnic universal la prețul de adjudecare de 1,00 RON/kg, adică pentru suma de 73,560 RON.

La datele de 03 iunie 2013 și, respectiv, 09 septembrie 2013 s-a mai vândut în aceiași procedură cantitatea de 23.880 kg ulei tehnic universal, pentru sumele de 11.940 RON și, respectiv, 11.940 RON. Având în vedere cursul leu-euro de la momentele vânzărilor (4,4250 RON pentru un euro la 13 august 2013, 4,4260 pentru un euro la 03 iunie 2013 și 4,4705 RON pentru un euro la data de 09 septembrie 2013) a rezultat că prețul obținut în urma celor trei vânzări a fost de 22.002,63 euro. Având în vedere că în cele două dosare anterior indicate s-a constatat că societatea reclamantă a fost sancționată în mod neîntemeiat, tribunalul a considerat că există o faptă ilicită comisă de pârât, prin prepușii Iui, faptă care a cauzat un prejudiciu care se impune a fi reparat.

În ceea ce privește natura și cuantumul prejudiciului, instanța de fond a considerat că a fost probat doar cel constând în diferența între valoarea care ar fi fost obținută dacă reclamanta ar fi vândut combustibilul confiscat și cea obținută în procedura de lichidare, nu și cei ce privește beneficiul nerealizat pretins de reclamantă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta, iar prin decizia nr. 168/A din 2 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă și, admițându-se apelul formulat de pârâta DGRFP Timișoara a fost schimbată hotărârea atacată în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți.

Pentra a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Acțiunea formulată de reclamantă a avut ca temei de drept răspunderea civilă delictuală prev. de art. 998-999 C. civ., arătând că în baza acestui temei a solicitat către pârâtă care a sancționat-o contravențional și a dispus confiscarea mărfii în mod ilegal, repunerea în situația anterioară măsurii confiscării și repararea prejudiciului suferit sub toate aspectele ca urmare a întocmirii ilegale și abuzive a celor două procese verbale de contravenție. Instanța de fond a apreciat că recuperarea prejudiciului suferit de reclamantă se impune a fi făcută doar în măsura în care existența acestui prejudiciu a fost dovedită, de aceea a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 57.712,24 euro, sumă ce reprezintă diferența între valoarea care ar fi fost obținută dacă reclamanta ar fi vândut combustibilul confiscat și cea obținută în urma vânzării de către lichidator în procedura de insolvență.

Astfel, s-a reținut că reclamanta ar fi putut vinde combustibilul la prețul de 0,87 euro/kg, respectiv pentru suma totală de 84.772,8 euro, iar suma obținută ulterior în procedura de lichidare a fost de 22.002,63 euro, rezultând că reclamanta a înregistrat o pierdere de 62.770,17 euro, însă, având în vedere că a solicitat cu acest titlu doar 57.71224 euro, în virtutea principiului disponibilității i s-a acordat doar această sumă, realizându-se astfel o repunere a reclamantei în situația anterioară măsurii contravenționale.

Instanța de fond a mai reținut și că s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă, având în vedere că în cele două dosare prin care s-au admis plângerile contravenționale formulate de reclamantă împotriva proceselor verbale de contravenție nr. a din 09 noiembrie 2010 și nr. b din 22 decembrie 2010, s-a reținut că societatea reclamantă a fost sancționată în mod neîntemeiat, astfel că tribunalul a considerat că există o fapta ilicită comisă de pârâtă prin propușii săi, fapt care a cauzat un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

S-a constatat că prima instanță a reținut în mod neîntemeiat că în cauză s-a dovedit existența unei fapte ilicite ca element al răspunderii civile delictuale săvârșite de către pârâtă, deoarece în speță nu a existat o astfel de dovadă, având în vedere că reprezentanții pârâtei au încheiat procesele verbale de contravenție în virtutea atribuțiilor de serviciu care Ie reveneau, fără să existe vreo dovadă că au acționat abuziv sau cu rea credință. Faptul că cele două procese verbale au fost anulate de către instanță nu reprezintă o dovadă a conduitei abuzive sau nelegale a pârâtei, căci orice proces verbal de contravenție poate fi contestat în instanță, iar anularea unui astfel de proces verbal nu atrage automat culpa celui care l-a întocmit și pe cale de consecință, obligarea persoanei emitente ta repararea prejudiciului cauzat.

De asemenea, s-a mai arătat, că în cazul în care reclamanta considera că i se cuvin despăgubiri datorită aplicării măsurii contravenționale, precum și a măsurii complementare a confiscării mărfii, putea să solicite potrivit art. 16 și 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sumele cu care considera că a fost prejudiciată, iar în cazul în care a solicitat anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri putea să solicite potrivit art. 19 alin. (1) teza a II-a astfel de despăgubiri, în termenul de prescripție care curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, în condițiile prevăzute de alin. (2) și (3) ale art. 19. Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ. În susținerea motivelor de recurs, recurenta a considerat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul nereținerii existenței răspunderii civile delictuale și potrivit pct. 6 din același art. motivarea hotărârii este străină de natura cauzei. Astfel, în raport de primul motiv de recurs a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu a fost dovedit abuzul sau reaua credință a pârâtei, înțelegându-se greșit obiectul acțiunii deduse judecății, întrucât nu a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor rezultate din acțiunile exercitate abuziv sau cu rea credință de către reprezentanții acestora pentru a fi necesară analiza atribuțiilor prepușilor pârâtelor intimate.

Arată că prejudiciul suferit prin restituirea unei cantități mai mici de marfă și de o calitate inferioară celei confiscate nu este rezultatul întocmirii proceselor verbale de contravenție ulterior anulate, că obiectul demersului său este întemeiat pe dispozițiile ce privesc răspunderea civilă delictuală, iar pentru atragerea acestei forme de răspundere nu se prevede și acțiunea abuzivă sau cu rea credință a persoanelor care au întocmit procesele verbele anulate. În raport de același motiv de recurs, mai susține că în mod greșit s-a reținut și faptul că anularea proceselor verbale nu însemnă automat culpa celui care l-a întocmit și obligarea la repararea prejudiciului, deoarece, culpa emitentului a fost dovedită prin constatarea nelegalității și netemeiniciei acestora.

În raport de motivul prevăzut de pct. 6 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susține că toate aceste rețineri la care a făcut referire la pct. 8 sunt străine de natura cauzei, la fei ca și trimiterea la calea contenciosului administrativ, deoarece, procesele verbale anulate nu sunt acte administrative. Susține că anularea acestora a fost solicitată în baza art. 31 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, iar prejudiciul a fost creat prin restituirea mărfii într-o altă cantitate și calitate decât cea confiscată și imposibilității continuării activității în lipsa mărfii confiscate, aspecte de care nu a avut cunoștință la data contestării celor două procese verbale.

Mai susține că instanța este în eroare când face trimitere la chemarea în cauză a funcționarului care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, deoarece toate prejudiciile sunt solicitate în baza art. 998-999 din vechiul C. civ., în vigoare la data producerii prejudiciului, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale. Mai arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care procesele verbale sunt considerate acte administrative, și nici pe cele pentru care nu s-a putut reține angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel, aflându-se într-o confuzie în legătură cu legea aplicabilă prezentei acțiuni, ce a condus în final la aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referindu-se la termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri, întemeiate pe legea contenciosului administrativ, arată că acesta nu a fost pus în discuția părților, încă!cându-se astfel principiul contradictorialității și cel al asigurării dreptului la apărare, și că în cauză, pretențiile solicitate se supun prescripției extinctive de 3 ani, conform art. 6 alin. (2) C. civ. În raport de același motiv de recurs, mai arată că prin hotărârea atacată se rețin motive contradictorii, în sensul că deși se indică urmarea legii contenciosului administrativ, se constată totuși că prejudiciul solicitat este supus răspunderii civile delictuale.

Referindu-se la nereținerea elementelor răspunderii civile delictuale, arată că fapta ilicită constă în sechestrarea fără drept a mărfii, în restituirea după rămânerea definitivă a hotărârilor de anulare a mărfii într-o cantitate mai mică și de o calitate inferioară celei confiscate, cauze ce au dus la intrarea societății în faliment. În ce privește raportul de cauzalitate, arată că acesta există între fapta de sechestrare ilegală a întregii mărfi deținută de societate și deschiderea procedurii de faliment ca urmare a imposibilității continuării activității, precum și între restituirea parțială la o calitate inferioară a mărfii confiscate ce a determinat obținerea unui preț inferior celui pe care l-ar fi obținut pentru marfa confiscată.

Astfel, referindu-se la prejudiciu, menționează că pierderea directă rezultată din diferența de cantitate și calitate este de 57.712,24 euro, că prejudiciul efectiv suferit este de 931,255,50 RON, iar profitul nerealizat este de 466.560 euro, suma care este mai mică decât suma calculată de expertul numit de instanță. În raport de cele susținute solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea la instanța de apel. Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinări în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului. În susținerea excepției de inadmisibilitate, s-a invocat dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc.

civ., în raport de care a arătat că hotărârea pronunțată la 2 martie 2016 nu este supusă legislativ apelului, că sunt reluate criticile din apel și că se impune înlăturarea criticilor cu privire îa greșita nereținere a răspunderii civile delictuale. Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinare și în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin care a invocat aceeași excepție de inadmisibilitate a recursului arătând și că, în cazul în care se va respinge această excepție, invocă excepția lipsei calității procesual pasive și deci respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu A.N.A.F. față de faptul că D.G.F.P. Timișoara poate sta singură în instanță având personalitate juridică.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinările depuse prin care a solicitat respingerea excepției de inadmisibiiitate considerând că nu se precizează pe care din dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se întemeiază excepția invocată, și chiar în situația în care s-ar fi precizat, nici una din prevederile acestui art. nu sunt aplicabile. Arată că valoarea prejudiciului depășește suma de 500.000 RON astfel că după valoarea obiectului acțiunii, hotărârea pronunțată de instanța de apel este suspusă recursului. În ceea ce privește afirmația potrivit căreia hotărârea este definitivă arată ca legiuitorul este cel care dă calea de atac și nu judecătorul, iar recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 27 octombrie 2016, instanța a considerat că recursul este admisibil în principiu și a fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2016. În ședința publică, consilier juridic C. a invocat lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, față de faptul că procesele verbale de contravenție anulate nu au fost emise de aceasta. Se constată că, așa cum a fost formulată cererea de către reclamanta SC A. SRL, pârât în cauză este Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru Garda Financiară Arad și prin Autoritatea Națională a Vămilor pentru Direcția Națională pentru Accize și Oparațîuni Vamale Timișoara.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală se observă că, prin art. 1 din O.U.G. nr. 74/2013, privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, s-a dispus ca Agenția Națională de Administrare Fiscală, denumită în continuare Agenția, să se reorganizeaze ca urmare a fuziunii prin absorbție și preluarea activității Autorității Naționale a Vămilor și prin preluarea activității Gărzii Financiare, instituție publică care se desființează. Astfel, Autoritatea Națională a Vămilor care a emis unul din cele două procese-verbele de contravenție în cauză, a fost absorbită de Agenția Națională de Administrare Fiscală, deci face parte din structura acesteia prin reorganizare alături de Garda Financiară și prin urmare, această autoritate are calitate procesuală pasivă.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Sintetizând și concentrând criticile formulate în cele două motive de recurs pentru o analiză logică a acestora se constată că, în raport de pct. 6 din art. 488 C. proc. civ., reclamanta a susținut că motivarea este străină de natura cauzei, nu cuprinde motivele pentru care nu s-a reținut angajarea răspunderii civile delictuale, și motivarea este contradictorie, întrucât deși s-a arătat că este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală s-a făcut referire la dispozițiile contenciosului administrativ. În raport de pct. 8 din art. 488 C. proc. civ., reclamanta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., cu privire la neîntrunirea condițiilor ce atrag răspunderea civilă delictuală.

Se constată că ambele motive sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință. Astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reglementează ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată, dar și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Motivarea hotărârii este, de regulă, „expresă", arătându-se motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, dar hotărârea instanței poate fi și implicită", prin admiterea unui mijloc de apărare care justifică respingerea altui mijloc, deoarece mijlocul de apărare respins nu poate coexista cu cel admis. Motivarea hotărârii trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă* într-un cuvânt să aibă putere de convingere. Contrar recurentei reclamante acest motiv de recurs nu este incident în cauză, instanța de apel pronunțând din acest punct de vedere o hotărâre legală.

Astfel, reținând că nu s-a dovedit reaua-credință sau abuzul pârâtei în emiterea proceselor verbale de contravenție care au fost ulterior anulate, nu însemană că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât, instanța de apel analizând condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a constatat că nu există culpa pârâtei, iar în ceea ce privește dispozițiile contenciosului administrativ, instanța nu a analizat cauza în raport de aceste dispoziții legale, nu a dispus în raport de acestea, ci doar a făcut o trimitere la acestea și a indicat termenul de prescripție în care se puteau solicita despăgubiri. Nu se poate reține nici faptul că hotărârea nu curpinde motivele pentru care nu s-a reținut răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în condițiile în care așa cum s-a arătat instanța a procedat la analiza condițiilor necesare atragerii acestei răspunderi civile delictuale.

În ceea ce privește contradictorialitatea între dispozițiile legii contenciosului administrativ și cele ale răspunderii civile delictuale, se constată că instanța s-a rezumat doar la a se referii la cele ale contenciosului administrativ fără a schimba temeiul juridic acțiunii introductive, respectiv, dispozițiile art. 998-999 C. civ., constatând în raport de acestea că nu sunt întrunite elementele necesare atragerii acestei răspunderi delictuale. Întrucât, instanța doar s-a referit la termenul de prescripție în care reclamanta putea să solicite despăgubiri și nu a cercetat cauza în raport de aceste dispoziții legale și cum reclamanta nu a fost sancționată în vreun fel, instanța de apel nu a încălcat nici principiul contradictorialității în procesul civil și nici dreptul la apărare al reclamantei, aceasta nefiind prejudiciată în niciun fel, prin prisma acestor dispoziții legale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizează fără echivoc că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplica greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. În cauză se constată că nici acest motiv nu este incident, instanța pronunțând o hotărâre legală cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material, respectiv, dispozițiile art. 998-999 C. civ. Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului prejudiciului la reparare este ținută să facă dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Pentru a exista faptă ilicită, este necesar așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. Fapta ilicită poate consta în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Pornind de la faptul că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă anumite dispoziții legale, principii ori reguli ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială. Prin urmare, dacă dreptul exercitat de parte este reglementat de lege, nu poate fi considerat ca având caracter ilicit.

Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naștere obligației de dezdăunare potrivit dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Așadar, nu se poate reține în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite dacă exercițiul dreptului a fost orientat spre realizarea finalității în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, dacă instanța a constatat că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenția pârâtului de a acționa în vederea păgubirii reclamantului. Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea acțiunii Injustiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de a vătăma și prejudicia pe adversar.

Dacă nu este îndeplinită cerința faptei ilicite, sunt lipsite de suport și celelalte condiții ce se cer a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale. În cauză, în mod corect instanța de apel a reținut lipsa faptei ilicite, întrucât, așa cum s-a arătat pe lângă fapta propriu zisă trebuie dovedit și caracterul ilicit al acesteia. Ori reclamanta nu a dovedit că pârâtul a acționat cu intenția de o păgubi pentru a declanșa răspunderea materială a acestuia. Astfel, pentru toate aceste considerente, se constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, și în consecință se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva deciziei civile nr. 168/A din 2 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2016.