ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2249/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2249/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2249/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07 februarie 2014,

reclamanta SC A. SRL prin Cabinet Individual de Insolvență B. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Garda Financiară

Arad, Autoritatea Națională a Vămiilor, Direcția Națională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Agenția

Națională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea

pârâtelor la plata sumelor de: 57.712,24 euro (în echivalent RON, la data

plății) și 931.255,50 RON, cu titlu de prejudiciu efectiv

suferit; 466.560 euro (în echivalent RON la data plății), cu titlu de

câștig nerealizat și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 998-999 din vechiul C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 492/PI din 17 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș în

Dosarul nr. x/30/2014, s-a admis

în parte, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în faliment, prin lichidator

judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare

Fiscală; a fost obligată pârâta la plata sumei de 57.712,24 euro; a fost

respinsă în rest acțiunea; s-a admis în parte, cererea de acordare a cheltuielilor

de judecată și a fost obligată pârâta la 9.000 RON cheltuieli de

judecată către reclamantă; s-a respins în rest cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a reținut

că:

La data de 09 noiembrie 2010 Garda

Financiară Arad a emis procesul-verbal de constatare și sancționare

a contravențiilor nr. a, prin care societatea reclamantă A. SRL a fost

sancționată cu amendă în sumă de 100.000 RON și s-a dispus,

în conformitate cu art. 220 alin. (2) lit. a) și b) din O.G. nr. 92/2003 republicată,

confiscarea cantității de 23.880 kg motorină rezultată din documentul

de transport CMR din 22 septembrie 2010 aflată în ansamblul de transport format

din cap tractor cu număr de înmatriculare xxx și semiremorcă cisterna

cu număr de înmatriculare zzz având aplicate sigiliile Gărzii Financiare.

Prin sentința civilă

nr. 8404 din 26 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Arad în

Dosarul nr. x/55/2010* rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 975R din 19 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul

nr. x/55/2010* s-a admis plângerea contravențională formulată de

reclamanla A. SRL și s-a dispus anularea procesului-verbal de constatare și

sancționare a contravențiilor nr. a din 09 noiembrie 2010 în ceea ce privește

sancțiunea amenzii în sumă de 100.000 RON și sancțiunea confiscării

cantității de 23.160 kg motorină (ulei tehnic universal).

La data de 22 decembrie 2010 Autoritatea

Națională a Vămilor - Direcția Națională pentru Accize

și Operațiuni Vamale Timișoara a emis procesul-verbal de constatare

și sancționare a contravențiilor nr. b din 22 decembrie 2010 prin

care, potrivit art. 220 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc. s-a dispus confiscarea cantității de 76.147 litri motorină.

Prin sentința civilă

nr. 9286 din 36 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Arad în

Dosarul nr. x/325/2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 65 din 07 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul

nr. x/325/2011 s-a admis plângerea contravențională formulată de

reclamanta SC A. SRL și s-a dispus anularea procesului-verbal de constatare

și sancționare a contravențiilor nr. b încheiat la data de 22

decembrie 2010 și s-a înlăturat sancțiunea confiscării cantității

de 76.147 kg "motorină", în realitate ulei tehnic universal.

Prin încheierea civilă

nr. 1251 din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. x/30/2013 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenței

împotriva reclamantei SC A. SRL și a fost numit lichidator judiciar Cabinetul

Individual de Insolvență B.

Potrivit proceselor-verbale

nr. X din 14 august 2013, Y din 14 august 2013 și Z din 14 august 2013, reclamantei

i-a fost restituită cantitatea totală de 76.147 litri ulei tehnic universal,

aceasta fiind preluată de Cabinetul Individual de Insolvență B. Potrivit

procesului-verbal al ședinței de licitație încheiate la data de 31

iulie 2013 și procesului verbal de adjudecare pentru bunuri mobile încheiate

la data de 13 august 2013 de Cabinetul Individual de Insolvență B. a fost

valorificată, prin vânzare la licitație, cantitatea de 73.560 kg ulei

tehnic universal la prețul de adjudecare de 1,00 RON/kg, adică pentru

suma de 73,560 RON. La datele de 03 iunie 2013 și, respectiv, 09

septembrie 2013 s-a mai vândut în aceiași procedură cantitatea de 23.880

kg ulei tehnic universal, pentru sumele de 11.940 RON și, respectiv, 11.940

RON. Având în vedere cursul leu-euro de la momentele vânzărilor (4,4250 RON

pentru un euro la 13 august 2013, 4,4260 pentru un euro la 03 iunie 2013 și

4,4705 RON pentru un euro la data de 09 septembrie 2013) a rezultat că prețul

obținut în urma celor trei vânzări a fost de 22.002,63 euro.

Având în vedere că în cele

două dosare anterior indicate s-a constatat că societatea reclamantă

a fost sancționată în mod neîntemeiat, tribunalul a considerat că

există o faptă ilicită comisă de pârât, prin prepușii Iui,

faptă care a cauzat un prejudiciu care se impune a fi reparat.

În ceea ce privește natura

și cuantumul prejudiciului, instanța de fond a considerat că a fost

probat doar cel constând în diferența între valoarea care ar fi fost obținută

dacă reclamanta ar fi vândut combustibilul confiscat și cea obținută

în procedura de lichidare, nu și cei ce privește beneficiul nerealizat

pretins de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta,

iar prin decizia nr. 168/A din 2 martie

2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost

respins apelul formulat de reclamantă și, admițându-se apelul formulat

de pârâta DGRFP Timișoara a fost schimbată hotărârea atacată

în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți.

Pentra a hotărî astfel, instanța

a reținut următoarele:

Acțiunea formulată de

reclamantă a avut ca temei de drept răspunderea civilă delictuală

prev. de art. 998-999 C. civ., arătând că în baza acestui temei a solicitat

către pârâtă care a sancționat-o contravențional și a dispus

confiscarea mărfii în mod ilegal, repunerea în situația anterioară

măsurii confiscării și repararea prejudiciului suferit sub toate

aspectele ca urmare a întocmirii ilegale și abuzive a celor două procese

verbale de contravenție.

Instanța de fond a apreciat

că recuperarea prejudiciului suferit de reclamantă se impune a fi făcută

doar în măsura în care existența acestui prejudiciu a fost dovedită,

de aceea a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 57.712,24

euro, sumă ce reprezintă diferența între valoarea care ar fi fost

obținută dacă reclamanta ar fi vândut combustibilul confiscat și

cea obținută în urma vânzării de către lichidator în procedura

de insolvență.

Astfel, s-a reținut că

reclamanta ar fi putut vinde combustibilul la prețul de 0,87 euro/kg, respectiv

pentru suma totală de 84.772,8 euro, iar suma obținută ulterior în

procedura de lichidare a fost de 22.002,63 euro, rezultând că reclamanta a

înregistrat o pierdere de 62.770,17 euro, însă, având în vedere că a solicitat

cu acest titlu doar 57.71224 euro, în virtutea principiului disponibilității

i s-a acordat doar această sumă, realizându-se astfel o repunere a reclamantei

în situația anterioară măsurii contravenționale.

Instanța de fond a mai reținut

și că s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă,

având în vedere că în cele două dosare prin care s-au admis plângerile

contravenționale formulate de reclamantă împotriva proceselor verbale

de contravenție nr. a din 09 noiembrie 2010 și nr. b din 22 decembrie

2010, s-a reținut că societatea reclamantă a fost sancționată

în mod neîntemeiat, astfel că tribunalul a considerat că există o

fapta ilicită comisă de pârâtă prin propușii săi, fapt

care a cauzat un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

S-a constatat că prima instanță

a reținut în mod neîntemeiat că în cauză s-a dovedit existența

unei fapte ilicite ca element al răspunderii civile delictuale săvârșite

de către pârâtă, deoarece în speță nu a existat o astfel de

dovadă, având în vedere că reprezentanții pârâtei au încheiat procesele

verbale de contravenție în virtutea atribuțiilor de serviciu care Ie reveneau,

fără să existe vreo dovadă că au acționat abuziv sau

cu rea credință.

Faptul că cele două procese

verbale au fost anulate de către instanță nu reprezintă o dovadă

a conduitei abuzive sau nelegale a pârâtei, căci orice proces verbal de contravenție

poate fi contestat în instanță, iar anularea unui astfel de proces verbal

nu atrage automat culpa celui care l-a întocmit și pe cale de consecință,

obligarea persoanei emitente ta repararea prejudiciului cauzat.

De asemenea, s-a mai arătat,

că în cazul în care reclamanta considera că i se cuvin despăgubiri

datorită aplicării măsurii contravenționale, precum și

a măsurii complementare a confiscării mărfii, putea să solicite

potrivit art. 16 și 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sumele cu care considera că a fost prejudiciată, iar în cazul în care

a solicitat anularea actului administrativ fără a cere în același

timp și despăgubiri putea să solicite potrivit art. 19 alin. (1)

teza a II-a astfel de despăgubiri, în termenul de prescripție care curge

de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea

pagubei, în condițiile prevăzute de alin. (2) și (3) ale art. 19.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență

B. invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și

8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de

recurs, recurenta a considerat că decizia recurată a fost dată cu

aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul nereținerii existenței răspunderii

civile delictuale și potrivit pct. 6 din același art. motivarea hotărârii

este străină de natura cauzei.

Astfel, în raport de primul motiv

de recurs a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu

a fost dovedit abuzul sau reaua credință a pârâtei, înțelegându-se

greșit obiectul acțiunii deduse judecății, întrucât nu a solicitat

obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor rezultate din acțiunile exercitate

abuziv sau cu rea credință de către reprezentanții acestora

pentru a fi necesară analiza atribuțiilor prepușilor pârâtelor intimate.

Arată că prejudiciul

suferit prin restituirea unei cantități mai mici de marfă și

de o calitate inferioară celei confiscate nu este rezultatul întocmirii proceselor

verbale de contravenție ulterior anulate, că obiectul demersului său

este întemeiat pe dispozițiile ce privesc răspunderea civilă delictuală,

iar pentru atragerea acestei forme de răspundere nu se prevede și acțiunea

abuzivă sau cu rea credință a persoanelor care au întocmit procesele

verbele anulate. În raport de același motiv de recurs, mai susține că

în mod greșit s-a reținut și faptul că anularea proceselor verbale

nu însemnă automat culpa celui care l-a întocmit și obligarea la repararea

prejudiciului, deoarece, culpa emitentului a fost dovedită prin constatarea

nelegalității și netemeiniciei acestora.

În raport de motivul prevăzut

de pct. 6 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susține că toate aceste

rețineri la care a făcut referire la pct. 8 sunt străine de natura

cauzei, la fei ca și trimiterea la calea contenciosului administrativ, deoarece,

procesele verbale anulate nu sunt acte administrative.

Susține că anularea acestora

a fost solicitată în baza art. 31 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor, iar prejudiciul a fost creat prin restituirea mărfii

într-o altă cantitate și calitate decât cea confiscată și imposibilității

continuării activității în lipsa mărfii confiscate, aspecte

de care nu a avut cunoștință la data contestării celor două

procese verbale.

Mai susține că instanța

este în eroare când face trimitere la chemarea în cauză a funcționarului

care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, deoarece toate

prejudiciile sunt solicitate în baza art. 998-999 din vechiul C. civ., în vigoare

la data producerii prejudiciului, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale.

Mai arată că hotărârea

atacată nu cuprinde motivele pentru care procesele verbale sunt considerate

acte administrative, și nici pe cele pentru care nu s-a putut reține angajarea

răspunderii civile delictuale, instanța de apel, aflându-se într-o confuzie

în legătură cu legea aplicabilă prezentei acțiuni, ce a condus

în final la aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referindu-se la termenul de prescripție

al acțiunii în despăgubiri, întemeiate pe legea contenciosului administrativ,

arată că acesta nu a fost pus în discuția părților, încă!cându-se

astfel principiul contradictorialității și cel al asigurării

dreptului la apărare, și că în cauză, pretențiile solicitate

se supun prescripției extinctive de 3 ani, conform art. 6 alin. (2) C. civ.

În raport de același motiv

de recurs, mai arată că prin hotărârea atacată se rețin

motive contradictorii, în sensul că deși se indică urmarea legii

contenciosului administrativ, se constată totuși că prejudiciul solicitat

este supus răspunderii civile delictuale.

Referindu-se la nereținerea

elementelor răspunderii civile delictuale, arată că fapta ilicită

constă în sechestrarea fără drept a mărfii, în restituirea după

rămânerea definitivă a hotărârilor de anulare a mărfii într-o

cantitate mai mică și de o calitate inferioară celei confiscate,

cauze ce au dus la intrarea societății în faliment. În ce privește

raportul de cauzalitate, arată că acesta există între fapta de sechestrare

ilegală a întregii mărfi deținută de societate și deschiderea

procedurii de faliment ca urmare a imposibilității continuării activității,

precum și între restituirea parțială la o calitate inferioară

a mărfii confiscate ce a determinat obținerea unui preț inferior

celui pe care l-ar fi obținut pentru marfa confiscată.

Astfel, referindu-se la prejudiciu,

menționează că pierderea directă rezultată din diferența

de cantitate și calitate este de 57.712,24 euro, că prejudiciul efectiv

suferit este de 931,255,50 RON, iar profitul nerealizat este de 466.560 euro, suma

care este mai mică decât suma calculată de expertul numit de instanță.

În raport de cele susținute

solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea la instanța

de apel.

Intimata Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinări

în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice prin care

a invocat excepția inadmisibilității recursului.

În susținerea excepției

de inadmisibilitate, s-a invocat dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.,

în raport de care a arătat că hotărârea pronunțată la 2

martie 2016 nu este supusă legislativ apelului, că sunt reluate criticile

din apel și că se impune înlăturarea criticilor cu privire îa greșita

nereținere a răspunderii civile delictuale.

Intimata Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinare și

în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin care a

invocat aceeași excepție de inadmisibilitate a recursului arătând

și că, în cazul în care se va respinge această excepție, invocă

excepția lipsei calității procesual pasive și deci respingerea

acțiunii formulate în contradictoriu cu A.N.A.F. față de faptul că

D.G.F.P. Timișoara poate sta singură în instanță având personalitate

juridică.

Recurenta reclamantă a depus

răspuns la întâmpinările depuse prin care a solicitat respingerea excepției

de inadmisibiiitate considerând că nu se precizează pe care din dispozițiile

art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se întemeiază excepția invocată,

și chiar în situația în care s-ar fi precizat, nici una din prevederile

acestui art. nu sunt aplicabile. Arată că valoarea prejudiciului depășește

suma de 500.000 RON astfel că după valoarea obiectului acțiunii,

hotărârea pronunțată de instanța de apel este suspusă recursului.

În ceea ce privește afirmația

potrivit căreia hotărârea este definitivă arată ca legiuitorul

este cel care dă calea de atac și nu judecătorul, iar recursul este

admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință

din camera de consiliu de la 27 octombrie 2016, instanța a considerat că

recursul este admisibil în principiu și a fixat termen de judecată la

17 noiembrie 2016.

În ședința publică,

consilier juridic C. a invocat lipsa calității procesuale pasive a

Agenției Naționale de Administrare Fiscală, față de faptul

că procesele verbale de contravenție anulate nu au fost emise de aceasta.

Se constată că, așa

cum a fost formulată cererea de către reclamanta SC A. SRL, pârât în cauză

este Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de

Administrare Fiscală pentru Garda Financiară Arad și prin Autoritatea

Națională a Vămilor pentru Direcția Națională pentru

Accize și Oparațîuni Vamale Timișoara.

Cu privire la excepția lipsei

calității procesual pasive a Agenției Naționale de

Administrare Fiscală se observă că, prin art. 1 din O.U.G. nr. 74/2013,

privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea

activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală,

precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, s-a dispus

ca Agenția Națională de Administrare Fiscală, denumită

în continuare Agenția, să se reorganizeaze ca urmare a fuziunii prin absorbție

și preluarea activității Autorității Naționale a Vămilor

și prin preluarea activității Gărzii Financiare, instituție

publică care se desființează.

Astfel, Autoritatea Națională

a Vămilor care a emis unul din cele două procese-verbele de contravenție

în cauză, a fost absorbită de Agenția Națională de

Administrare Fiscală, deci face parte din structura acesteia prin reorganizare

alături de Garda Financiară și prin urmare, această autoritate

are calitate procesuală pasivă.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

Sintetizând și concentrând

criticile formulate în cele două motive de recurs pentru o analiză logică

a acestora se constată că, în raport de pct. 6 din art. 488 C. proc. civ.,

reclamanta a susținut că motivarea este străină de natura cauzei,

nu cuprinde motivele pentru care nu s-a reținut angajarea răspunderii

civile delictuale, și motivarea este contradictorie, întrucât deși s-a

arătat că este vorba de o acțiune în răspundere civilă

delictuală s-a făcut referire la dispozițiile contenciosului administrativ.

În raport de pct. 8 din art. 488

C. proc. civ., reclamanta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor

art. 998-999 din vechiul C. civ., cu privire la neîntrunirea condițiilor ce

atrag răspunderea civilă delictuală.

Se constată că ambele

motive sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință.

Astfel, dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reglementează ipoteze diferite ale aceluiași

motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată

și o hotărâre care nu este deloc motivată, dar și una care cuprinde

motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Judecătorul este obligat să

motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să

răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină

fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată,

nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Motivarea hotărârii este,

de regulă, „expresă", arătându-se motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, dar hotărârea instanței

poate fi și implicită", prin admiterea unui mijloc de apărare

care justifică respingerea altui mijloc, deoarece mijlocul de apărare

respins nu poate coexista cu cel admis.

Motivarea hotărârii trebuie

să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă

și fermă* într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

Contrar recurentei reclamante acest

motiv de recurs nu este incident în cauză, instanța de apel pronunțând

din acest punct de vedere o hotărâre legală.

Astfel, reținând că nu

s-a dovedit reaua-credință sau abuzul pârâtei în emiterea proceselor verbale

de contravenție care au fost ulterior anulate, nu însemană că hotărârea

cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât, instanța de apel analizând

condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a constatat că

nu există culpa pârâtei, iar în ceea ce privește dispozițiile contenciosului

administrativ, instanța nu a analizat cauza în raport de aceste dispoziții

legale, nu a dispus în raport de acestea, ci doar a făcut o trimitere la acestea

și a indicat termenul de prescripție în care se puteau solicita despăgubiri.

Nu se poate reține nici faptul

că hotărârea nu curpinde motivele pentru care nu s-a reținut răspunderea

civilă delictuală a pârâtei, în condițiile în care așa cum s-a

arătat instanța a procedat la analiza condițiilor necesare atragerii

acestei răspunderi civile delictuale.

În ceea ce privește contradictorialitatea

între dispozițiile legii contenciosului administrativ și cele ale răspunderii

civile delictuale, se constată că instanța s-a rezumat doar la a

se referii la cele ale contenciosului administrativ fără a schimba temeiul

juridic acțiunii introductive, respectiv, dispozițiile art. 998-999 C.

civ., constatând în raport de acestea că nu sunt întrunite elementele necesare

atragerii acestei răspunderi delictuale.

Întrucât, instanța doar s-a

referit la termenul de prescripție în care reclamanta putea să solicite

despăgubiri și nu a cercetat cauza în raport de aceste dispoziții

legale și cum reclamanta nu a fost sancționată în vreun fel, instanța

de apel nu a încălcat nici principiul contradictorialității în procesul

civil și nici dreptul la apărare al reclamantei, aceasta nefiind prejudiciată

în niciun fel, prin prisma acestor dispoziții legale.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizează fără echivoc

că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor

de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge

la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei,

dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplica greșit, interpretarea

pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul

eronată.

În cauză se constată

că nici acest motiv nu este incident, instanța pronunțând o hotărâre

legală cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material, respectiv,

dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Pentru a fi angajată răspunderea

civilă delictuală, victima faptei ilicite care solicită obligarea

autorului prejudiciului la reparare este ținută să facă dovada

existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Pentru a exista faptă ilicită,

este necesar așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară

ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința

unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. Fapta ilicită

poate consta în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit

de lege.

Pornind de la faptul că ilicitul

reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă anumite

dispoziții legale, principii ori reguli ajungem la fapta ilicită, adică

acea faptă care declanșează răspunderea materială.

Prin urmare, dacă dreptul

exercitat de parte este reglementat de lege, nu poate fi considerat ca având caracter

ilicit.

Exercitarea unui drept este considerată

ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării

finalității sale, ci în intenția de a păgubi o persoană,

o astfel de exercitare abuzivă dând naștere obligației de dezdăunare

potrivit dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Așadar, nu se poate reține

în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite dacă exercițiul

dreptului a fost orientat spre realizarea finalității în vederea căruia

acesta a fost prevăzut de lege, dacă instanța a constatat că

niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenția

pârâtului de a acționa în vederea păgubirii reclamantului.

Obligația de reparare a prejudiciului

nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea

acțiunii Injustiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe,

a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de

a vătăma și prejudicia pe adversar.

Dacă nu este îndeplinită

cerința faptei ilicite, sunt lipsite de suport și celelalte condiții

ce se cer a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauză, în mod corect instanța

de apel a reținut lipsa faptei ilicite, întrucât, așa cum s-a arătat

pe lângă fapta propriu zisă trebuie dovedit și caracterul ilicit

al acesteia.

Ori reclamanta nu a dovedit că

pârâtul a acționat cu intenția de o păgubi pentru a declanșa

răspunderea materială a acestuia.

Astfel, pentru toate aceste considerente,

se constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin.

(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, și în

consecință se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

formulat de reclamanta SC A. SRL prin Cabinet Individual de Insolvență

B. împotriva deciziei civile nr. 168/A din 2 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2016.