ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2018

Decizia

nr. 158/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, sub nr. x/299/2016, la data de 17 noiembrie 2015, reclamanta A.

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să constate existența dreptului său de proprietate asupra

construcției - casă de locuit alcătuită din 6 camere,

dependințe și anexe gospodărești în suprafață

totală de 82,8 m.p. existentă pe terenul situat în București,

sector 1.

Judecătoria

sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 10393 din data

de 7 iunie 2016, a admis cererea formulată de reclamanta A., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a

constatat că reclamanta A. este proprietar, prin accesiune imobiliară

artificială, al construcției amplasate în București, sector 1,

cu parter, compusă din patru camere, două bucătării,

două băi, o debara și o magazie, astfel cum aceasta a fost

identificată prin raportul de expertiză întocmit de către

expertul B. și a luat act de faptul că reclamanta nu a solicitat

cheltuieli de judecată.

Împotriva

aceste sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General.

La

data de 22 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin Decizia civilă nr. 642 A, a admis apelul declarat de

apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

Sentinței civile nr. 10393 din data de 7 iunie 2016 pronunțate de

Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2015, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a schimbat în tot sentința

civilă apelată, în sensul că, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, a respins acțiunea ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă și a obligat intimata-reclamantă la plata

către apelantul-pârât a sumei de 2105,00 lei, reprezentând taxă de

timbru.

Reclamanta

A. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, care a fost

înregistrat la Tribunalul București, la data de 25 aprilie 2017.

Tribunalul

București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre

soluționare, Curții de Apel București, cauza fiind

înregistrată, la data de 25 mai 2017, pe rolul Secției a III-a civile

și pentru cauze cu minori și de familie a acestei curți de apel.

Prin

Decizia nr. 527 din data de 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de

Apel București și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 27 noiembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 9.

Prin

rezoluția din data de 29 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată

la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii

de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1)

și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Soluția

de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr.

369/2017 și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3)

și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe

de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este

incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării

hotărârii instanței de apel (22 februarie 2017) și data

publicării Deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României

(nr. 582/20.07.2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general

obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of. al României).

Astfel

fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei

decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei,

este lipsită de temei.

În

egală măsură, este lipsită de fundament soluția de

declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în

conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3)

și (4) C. proc. civ.

Potrivit

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța

supremă are competență de drept comun în materia recursurilor

doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile

altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii,

aptă să atragă judecata în recurs de către instanța

supremă.

Dispozițiile

art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia

de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze

soluția curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Potrivit

art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile", fiind vorba așadar de

reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această

verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în

care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică

potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Conform

art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a

conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează

și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci

când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc.

civ.).

Cum

în speță, acțiunea a învestit în primă instanță

judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O

altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126

alin. (2) din Constituție "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege"] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori de familie, ca

instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A.

împotriva Deciziei civile nr. 642A din data de 22 februarie 2017,

pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - GV