ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 158/2018

Decizia nr. 158/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/299/2016, la data de 17 noiembrie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate existența dreptului său de proprietate asupra construcției - casă de locuit alcătuită din 6 camere, dependințe și anexe gospodărești în suprafață totală de 82,8 m.p.

existentă pe terenul situat în București, sector 1. Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 10393 din data de 7 iunie 2016, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a constatat că reclamanta A. este proprietar, prin accesiune imobiliară artificială, al construcției amplasate în București, sector 1, cu parter, compusă din patru camere, două bucătării, două băi, o debara și o magazie, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul B. și a luat act de faptul că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva aceste sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

La data de 22 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 642 A, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Sentinței civile nr. 10393 din data de 7 iunie 2016 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 2105,00 lei, reprezentând taxă de timbru.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, care a fost înregistrat la Tribunalul București, la data de 25 aprilie 2017. Tribunalul București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată, la data de 25 mai 2017, pe rolul Secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie a acestei curți de apel. Prin Decizia nr. 527 din data de 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9. Prin rezoluția din data de 29 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă. Pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel (22 februarie 2017) și data publicării Deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României (nr. 582/20.07.2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.

al României). Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei. În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și scopului recursului. Această verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Conform art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.). Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege"] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). Pentru aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori de familie, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 642A din data de 22 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018. Procesat de GGC - GV