ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1623/2017

Decizia nr. 1623/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1 Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. Brăila și B. Brăila, în contradictoriu cu pârâții C. București, prin reprezentant legal și pârâții D. și E., au solicitat anularea Hotărârii C. nr. 519 din 17 septembrie 2014 prin care au fost sancționați cu amendă de câte 2.000 lei fiecare, s-a dispus publicarea rezumatului hotărârii într-un ziar de tiraj local și s-a recomandat luarea măsurilor de remediere a încălcării.

Prin sentința nr. 221 din 21 septembrie 2015, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de A. Brăila și B. Brăila împotriva Hotărârii nr. 519 din 17 septembrie 2014 emisă de intimatul C..

În temeiul art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită a amenzilor contravenționale în cuantum de 2000 lei fiecare, aplicate reclamanților prin Hotărârea C. nr. 519 din 17 septembrie 2014.

A menținut dispozițiile Hotărârii C. nr. 519 din 17 septembrie 2014 privind constatarea existenței discriminării, recomandarea de luare a măsurilor necesare și publicarea rezumatului hotărârii de constatare într-un ziar de tiraj local.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. Brăila și B., precum și pârâtul C., invocând motivele prevăzute de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. În motivarea cererii de recurs, A. Brăila și B. au arătat, în esență, că instanța de fond a reținut eronat situația de fapt relevată de probele dosarului și a interpretat greșit legislația incidentă în speță.

S-a arătat că, plecând de la o stare de fapt nereală, conform căreia elevul E. ar fi fost exmatriculat din școală și că, în acest mod, i s-a încălcat dreptul la educație, s-a și concluzionat greșit de prima instanță, în sensul unei presupuse fapte de discriminare existente în cauză.

Or, în realitate, împotriva elevului fusese luată măsura mutării disciplinare la o altă unitate de învățământ, fiind evidentă confuzia instanței între transfer și exmatriculare.

De asemenea, s-a arătat că măsura luată în caz (transferul) nu împiedica cu nimic dreptul elevului la educație, acesta fiind asigurat prin frecventarea F. Brăila, unde fusese transferat ca urmare a sancțiunii aplicate, fiind eronată susținerea instanței în sensul că nicio unitate de învățământ din raza B. Brăila nu și-ar fi dat acceptul pentru primirea elevului în școală.

Sub acest aspect, a fost criticată greșita constatare a instanței în legătură cu presupusele acțiuni și intervenții făcute de A. Brăila în scopul blocării transferului, invocându-se, pe de o parte, inexistența unor probe care să ateste respectiva constatare, iar, pe de altă parte, absurditatea adoptării unei asemenea conduite care ar fi avut drept consecință lipsirea de efect a propriei decizii.

Tot astfel, s-a susținut că prima instanță a greșit și atunci când a considerat că recurenții reclamanți A. Brăila și B. nu au conlucrat pentru găsirea celor mai bune soluții de asigurare a includerii sociale și a educației corespunzătoare a minorului E., prin stabilirea unui program educativ, cu participarea psihologului școlar, care să fie în acord cu nevoile speciale de educație ale elevului.

S-a arătat în acest sens că atribuțiile unității de învățământ, cât și ale B. sunt anume prevăzute de lege, iar în speță nu a existat vreo încălcare a acestora.

S-a mai arătat că măsura transferului luată în cauză nu lezează în niciun fel dreptul elevului la educație, acesta fiind transferat la o unitate de învățământ care avea și profilul „științele naturii”, pe care elevul îl frecventa înainte de aplicarea sancțiunii.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu exista obligația de integrare a elevului într-o unitate de învățământ special în cadrul transferului, în sensul obținerii acceptului pentru primirea elevului, în condițiile în care acesta provenea de la o școală „normală”, din învățământul de masă, și nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru stabilirea unui program special educativ, cum eronat se reținuse prin sentința primei instanțe.

Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la prevederile Ordinului G. nr. 6552/2011 - Metodologia privind evaluarea, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea educațională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale.

S-a arătat că elevul E. nu era încadrat în categoria Cerințe educaționale speciale și nu deținea un certificat de orientare școlară și profesională care să prevadă în mod expres serviciile educaționale și de sprijin de care elevul are nevoie și trebuie să beneficieze.

Ca atare, doar pe baza unei adeverințe medicale care menționa diagnosticul Asperger, unitatea școlară nu se putea manifesta față de elevul E. ca și când acesta ar fi fost un elev cu probleme speciale, care să necesite astfel o intervenție specială, diferită de tratamentul educațional aplicabil în cazul celorlalți elevi ai A.

Așa fiind, s-a solicitat să se constate că nu există discriminare prin faptul tratării elevului ca fiind egalul celorlalți elevi ai Colegiului și prin aplicarea unei sancțiuni pentru fapte reale și de o gravitate destul de ridicată, care nu au fost nici negate și nici contestate.

În raport de aspectele mai sus menționate, s-a susținut de către recurenții reclamanți că sentința instanței de fond este dată cu încălcarea principiului disponibilității în contextul în care învestirea instanței a avut loc pentru analizarea legalității Hotărârii nr. 519 din 17 septembrie 2014 a C., iar instanța a convertit obiectul dosarului într-un adevărat proces în care a analizat întreaga conduită a A. Brăila și B. Brăila.

În fine, sentința instanței de fond a fost criticată pentru greșita considerare că termenul de 90 zile prevăzut pentru soluționarea unei petiții nu produce consecințe practice în reglementarea O.G. nr. 137/2000, în opinia recurentelor reclamante, nerespectarea termenului strict definit de lege conducând la dezînvestirea C. și imposibilitatea adoptării unei soluții, similar cazurilor în care se admite excepția tardivității sesizării/cererii.

În aceste condiții, luând în considerare și nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut pentru comunicarea Hotărârii C., dar și faptul constatării prescrierii dreptului de a cere executarea silită a amenzilor contravenționale aplicate în cauză, s-a invocat în speță faptul că, în mod greșit, prima instanță a dispus menținerea măsurii complementare a publicării în rezumat a Hotărârii C. într-un ziar local.

3.2. Prin recursul pârâtului C. s-a susținut că, în speță, nu erau incidente dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001.

Împrejurarea că termenul de 30 zile prevăzut de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 este același cu cel regăsit în cuprinsul art. 14 din O.G. nr. 2/2001 constituie o simplă coincidență, arătându-se că prin dispozițiile art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, act normativ special, s-a urmărit reglementarea unui termen de comunicare a hotărârii C. și nu a unui termen de prescripție a executării sancțiunii contravenționale.

S-a mai arătat că sancțiunea prescripției trebuie anume prevăzută de lege, iar în materia specială a nediscriminării, aceasta este reglementată numai în privința aplicării sancțiunii contravenționale, prin dispozițiile art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, s-a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, dar și a Curții Constituționale, care subliniază rolul jurisdicțional al C. și natura de act administrativ - jurisdicțional a hotărârilor pe care acesta le pronunță.

Prin urmare, s-a arătat că nu se poate pune semnul egalității între un proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, care este un act administrativ de autoritate, supus regulilor prevăzute de O.G. nr. 2/2001, și o hotărâre de constatare a unei fapte de discriminare, adoptată în baza art. 20 din O.G. nr. 137/2000, care constituie un act administrativ - jurisdicțional, emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui litigiu, după o procedură bazată pe independență, contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare.

În consecință, s-a solicitat să se constate că judecătorul primei instanțe a considerat greșit că prin necomunicarea în termen de 30 zile a Hotărârii C. prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni contravenționale se prescrie dreptul de a cere executarea respectivei sancțiuni, conform art. 14 din O.G. nr. 2/2001, ca reglementare cu caracter general, incidentă cauzei.

Dimpotrivă, s-a susținut că legiuitorul a urmărit să excepteze materia discriminării de la instituția prescripției executării sancțiunii contravenționale în raport cu un anumit termen de comunicare.

3.3. Apărările formulate în cauză;

Prin întâmpinarea recurentelor reclamante A. Brăila și B. s-a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul C. și menținerea sentinței în partea privitoare la constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a amenzilor contravenționale ce le-au fost aplicate pentru presupusa faptă de discriminare săvârșită față de elevul E.

S-a arătat că interpretarea propusă de C. transformă cazurile de discriminare din abateri administrative, a căror sancționare poate fi dispusă într-un termen limitat, în abateri imprescriptibile, ceea ce este de neacceptat.

Au fost reiterate și dezvoltate motivele pentru care termenul de 90 zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 nu poate fi considerat ca fiind unul de recomandare în privința soluționării sesizării adresate C., precum și obligația de comunicare a hotărârii C. în termenul prevăzut de lege, sub sancțiunea prescrierii dreptului de a cere executarea acesteia, conform art. 14 din O.G. nr. 2/2001, dispoziție legală cu care se completează reglementarea specială.

În cauză, s-a formulat întâmpinare și de către intimații D. și E., părinții elevului E., prin care au solicitat respingerea recursului declarat de A. Brăila și B. și menținerea sentinței atacate.

S-a arătat, în esență, că judecătorul primei instanțe a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă judecății, reținându-se în mod justificat că, prin conduita manifestată și măsura disciplinară luată împotriva elevului E., cele două recurente reclamante au săvârșit un act de discriminare având drept consecință încălcarea dreptului la educație.

Au fost reluate apărările de fond de la judecata în primă instanță, formulându-se și răspunsuri specifice criticilor aduse sentinței prin cererea de recurs.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data 20 decembrie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 09 martie 2017, fixând termen de judecată la data de 04 mai 2017.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, luând în considerare și observațiile prezentate prin întâmpinare, după reevaluarea probatoriului și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată fondat numai recursul declarat de pârâtul C. și neîntemeiate criticile din recursul formulat de reclamantele A. Brăila și B., pentru considerentele arătate în continuare.

Procedura în cauză a fost declanșată de plângerea formulată de intimații D. și E. prin care erau sesizate fapte de discriminare directă săvârșite împotriva fiului lor, E., elev în clasa a XI-a la A., de către respectiva unitate școlară și B., prin divulgarea de informații confidențiale privind starea de sănătate a elevului, diagnosticat cu sindrom Asperger, și mutarea disciplinară a acestuia la o altă unitate de învățământ cu acceptul unității primitoare.

În cuprinsul sesizării formulate se arăta că în presa locală au fost publicate numeroase articole denigratoare la adresa elevului, precum și faptul că, în urma intervențiilor telefonice făcute de conducerea A., nicio instituție de învățământ din Brăila nu a acceptat transferul copilului.

Prin Hotărârea nr. 519 din 17 septembrie 2014, C. a stabilit că faptele sesizate constituie discriminare în sensul art. 2 alin. (1) și alin. (4) coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și, ca atare, s-a dispus sancționarea A. și a B. Brăila cu amendă contravențională în cuantum de câte 2000 lei, conform art. 26 alin. (2) din aceeași ordonanță; s-a recomandat părților reclamate luarea măsurilor necesare pentru asigurarea efectivității dreptului la educație al fiului petenților; s-a dispus publicarea în rezumat a hotărârii de constatare a discriminării într-un ziar de tiraj local, conform art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 actualizată.

La cererea părților reclamate A. și B., Hotărârea C. mai sus menționată a fost supusă controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, la instanța specializată a Curții de Apel Galați.

Prin sentința pronunțată în cauză a fost menținută în parte Hotărârea C., în tot ceea ce privește existența actelor de discriminare și circumstanțele de săvârșire, persoanele responsabile și forma de vinovăție cu care acestea au acționat. Anularea Hotărârii C. s-a dispus numai pentru înlăturarea amenzilor contravenționale aplicate părților responsabile ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripție a executării sancțiunii, conform art. 14 din O.G. nr. 2/2001.

S-a reținut de către instanță că starea de fapt existentă în cauză confirmă comportamentul discriminatoriu sesizat în privința elevului E., faptele săvârșite fiind corespunzător încadrate juridic în raport cu conținutul prevederilor art. 2 alin. (1) și 4 din O.G. nr. 137/2000 și ale art. 11 alin. (1) din aceeași ordonanță.

S-a arătat astfel că, la data evenimentelor, E., fiul petenților D. și E., era elev în clasa a XI-a la A. din Brăila. Acesta era diagnosticat cu sindrom Asperger, ceea ce a făcut dificilă integrarea lui în colectiv și participarea la procesul educațional.

Elevul a fost acuzat de colegii săi de clasă, cât și de conducerea școlii, de fapte de agresiune fizică și verbală, ceea ce a condus la aplicarea unei mustrări scrise și scăderea notei la purtare, inițial la nota 8, ulterior la nota 4.

De asemenea, Consiliul x a decis mutarea disciplinară a elevului într-o altă unitate de învățământ, aplicarea acestei sancțiuni fiind condiționată de acceptul unității de învățământ primitoare.

A rezultat că nicio unitate din raza B. Brăila nu a acceptat transferul.

Totodată, s-a reținut că, în cursul procedurilor desfășurate, au fost divulgate informații confidențiale cu privire la starea de sănătate și diagnosticul elevului, precum și faptul că majoritatea părinților a fost determinată să solicite îndepărtarea din clasă a elevului; ceilalți elevi au fost instigați să îi adreseze expresii jignitoare.

Conform declarațiilor părinților elevului E., unitățile școlare din raza B. Brăila au fost informate telefonic de conducerea școlii să nu accepte mutarea elevului.

Ulterior, s-a reușit integrarea elevului și reluarea cursurilor școlare la o unitate de învățământ de pe raza B. Galați.

S-a mai reținut și că, potrivit punctului de vedere exprimat de H., un copil ce suferă de autism - sindrom Asperger, prezintă o varietate mare de simptome, incluzând inadaptabilitate emoțională și socială. Dacă nivelul de inteligență, măsurat prin coeficientul intelectual, se află în media de vârstă, copilul poate frecventa o școală normală, fiind însă nevoie a se găsi mijloacele educaționale și psihologice de includere a unui astfel de copil.

Pe baza situației de fapt expuse, prima instanță a constatat că B. și A. Brăila nu au conlucrat pentru găsirea celor mai bune soluții de asigurare a includerii sociale și a educației corespunzătoare minorului E.

În considerarea acestui fapt, s-a arătat de către instanță că se impunea stabilirea unui program special educativ, cu participarea psihologului școlar, care să fie în acord cu nevoile speciale ale elevului.

S-a mai arătat că minorul avea dreptul la asigurarea educației într-o unitate de învățământ normală, iar atâta timp cât nivelul său de inteligență era în media vârstei, obligarea la frecventarea cursurilor unei unități de învățământ destinată copiilor cu handicap constituie discriminare.

S-a mai arătat că prin introducerea elevului în mediu școlar și prin supunerea lui unor cerințe sociale și educaționale în dezacord cu nevoile sale, a fost încălcat de către părțile reclamate dreptul minorului la educație, drept care presupune acordarea unei educații potrivite nevoilor și aptitudinilor sale emoționale, sociale și intelectuale.

S-a concluzionat că, în speță, A. din Brăila avea obligația de a nu integra minorul în colectiv fără să îi fi asigurat un program special de educație și adaptare socială, iar B. Brăila îi revenea obligația ca, în virtutea atribuțiilor sale, acelea de coordonare a procesului de învățământ din cadrul unităților arondate, să ia măsurile necesare pentru stabilirea și respectarea unui program special educațional pentru minor.

În același sens, s-a arătat că aplicarea sancțiunii mutării disciplinare a elevului constituie discriminare, în absența încercării prealabile de integrare a minorului într-un program educațional special, cu atât mai mult cu cât celelalte unități de învățământ de pe raza B. Brăila au refuzat să consimtă la primirea elevului.

Discriminarea constă în aplicarea aceluiași tratament educațional minorului E., care necesita o intervenție specială, ca și celorlalți elevi, care nu necesitau un tratament special.

De asemenea, în cazul A. din Brăila, discriminarea s-a realizat prin faptul de a se fi refuzat accesul la educație corespunzătoare pentru minor, ceea ce încalcă prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, iar în cazul B. Brăila, prin faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru înlăturarea discriminării, inacțiune ce intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Efectuând propria examinare asupra fondului cauzei, cu luarea în considerare a elementelor de fapt relevante prin raportare la temeiurile de drept reținute, Înalta Curte constată că nu există justificare pentru reformarea sentinței, în ceea ce privește existența actelor de discriminare și încadrarea lor juridică, conform solicitării formulate în recursul recurentelor reclamante.

Rezultă cu evidență din cele mai sus arătate că discriminarea reținută prin hotărârea primei instanțe nu se întemeiază pe o stare de fapt nereală și nici pe o greșită interpretare a legislației incidente speței.

Contrar susținerilor din recurs, Înalta Curte constată că prima instanță nu a reținut niciun moment ca elevul E. să fi fost exmatriculat din școală și, în acest mod, să îi fi fost încălcat dreptul la educație.

Discriminarea a fost precis individualizată și reținută în cauză prin faptul că o situație diferită, ce necesita o intervenție specială, a fost tratată similar cu o situație ce nu presupunea un tratament special.

Concluzia instanței nu a avut la bază pretinsa confuzie între transfer și exmatriculare.

Dimpotrivă, în argumentația instanței se face referire expresă la mutarea disciplinară a elevului E. și la faptul că nu s-a încercat în prealabil integrarea minorului într-un program educațional special, cu atât mai mult cu cât celelalte unități de învățământ de pe raza B. Brăila au refuzat să consimtă la primirea elevului.

La judecata în primă instanță, cât și prin intermediul prezentului recurs, s-a susținut de către recurente că măsura disciplinară (transferul) nu împiedica cu nimic dreptul elevului la educație, acesta fiind asigurat prin frecventarea F. Brăila unde fusese transferat ca urmare a sancțiunii aplicate, fiind eronată susținerea instanței în sensul că nicio unitate de învățământ din raza B. Brăila nu și-a dat acceptul pentru primirea elevului în școală.

Înalta Curte constată însă justificată concluzia instanței de fond.

Se observă astfel recurentele reclamante nu arătă, mai exact evită să menționeze că unitatea școlară care acceptase primirea elevului pentru continuarea studiilor nu avea profilul „științele naturii”, pe care elevul îl frecventase înainte de aplicarea sancțiunii, decât la forma „ învățământ cu frecvență redusă”, în condițiile în care elevul urmase forma învățământ de zi la profilul pentru care acesta optase, subsecvent susținerii examenului de admitere în sesiunea iunie-iulie 2011.

Ca urmare, și în aprecierea Înaltei Curți, nu se poate reține că aplicarea sancțiunii, constând în mutarea disciplinară, nu a încălcat dreptul la educație al elevului, în condițiile în care nicio unitate școlară, care să îndeplinească aceleași cerințe, de profil compatibil și forma învățământului de zi, cu cele ale școlii de la care urma să se facă transferul, nu își exprimase acordul pentru primirea elevului.

Relevantă sub aspect probator este Adresa de răspuns din 27 mai 2014 emisă de G., cât și Adresa aprilie 2014 emisă chiar de recurenta reclamantă B., înscrisuri depuse la filele 26 și 27 dosar fond.

De asemenea, se contestă presupusele acțiuni și intervenții din partea A. Brăila, reținute că ar fi fost făcute în scopul blocării transferului, invocându-se, pe de o parte, inexistența unor probe care să ateste respectiva constatare a instanței, iar, pe de altă parte, absurditatea adoptării unei asemenea conduite care ar fi avut drept consecință lipsirea de efect a propriei decizii.

Cu privire la chestiunea invocată, Înalta Curte constată că actele de discriminare reținute în cauză nu se întemeiază pe pretinsa influențare a conducerilor celorlalte unități de învățământ făcută în scopul de a nu accepta mutarea elevului sau pe instigarea elevilor din școală la adresarea de expresii jignitoare ori pentru determinarea majorității părinților de a cere îndepărtarea elevului din clasă.

Pe de altă parte, este de necontestat că, în presa locală, a avut loc mediatizarea cazului elevului E., în cuprinsul articolului intitulat „A început ancheta B. la A.”, publicat în ediția din 25 februarie 2014 a ziarului x Brăilei, fiind consemnate relatările directorului școlii, dna I., în legătură cu comportamentul necorespunzător al elevului, justificate (implicit) prin probleme de ordin medical, și faptul că respectivul elev constituia un „pericol pentru ceilalți copii în orice școală s-ar afla”.

Or, în contextul publicării acestui articol de presă, se poate crede în mod rezonabil că a fost posibilă influențarea celorlalte unități școlare care au refuzat astfel să accepte transferul elevului.

Examinând în continuare celelalte critici invocate din perspectiva inexistenței competențelor și a unor atribuții legale care să interfereze cu actele de discriminare reținute în sarcina recurentelor reclamante, Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt întemeiate.

Recurentele-reclamante nu au contestat niciun moment că nu aveau cunoștință despre situația medicală a elevului E., tulburarea de comportament de tip autistic, cum este și sindromul Asperger, potrivit punctului de vedere de specialitate al H., impunând luarea unor măsuri specifice care să compenseze inadaptabilitatea socială și emoțională a copilului.

În asemenea cazuri, potrivit aceluiași punct de vedere emis de H., depus în procedura derulată în fața C., „copilul trebuie să beneficieze de sprijin psihologic, consiliere școlară și individuală”, fiind necesară asigurarea unor condiții școlare corespunzătoare nivelului său intelectual și emoțional.

Așa cum bine s-a subliniat și de prima instanță, elevul E. avea dreptul la asigurarea educației în învățământul de masă, având în vedere că nivelul său de inteligență se situează în media de vârstă.

Totuși, situația specială a elevului, determinată de diagnosticul medical pe care acesta îl avea, implica în sarcina unității școlare obligația de stabilire a unui program special educativ, cu participarea psihologului școlar, fără ca prin aceasta să se înțeleagă însă că unității de învățământ i-ar fi revenit obligațiile prevăzute pentru elevii cu cerințe speciale educaționale, în sensul Ordinului nr. 6552/2011 - Metodologia privind evaluarea, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea educațională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale.

Considerentele instanței de fond sunt clar redactate în sensul nestabilirii în caz a unui program special educativ pentru elevul E., cu participarea psihologului școlar, care să corespundă situației personale a acestuia - cunoscută la nivelul colegiului, prin alte episoade de inadaptabilitate socială și emoțională consumate anterior celui ce face obiectul prezentei examinări.

Nu s-a reproșat recurentelor reclamante faptul de a nu fi luat măsuri de integrare a elevului într-o unitate de învățământ special în cadrul transferului, așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, prima instanță menționând expres omisiunea celor două entități implicate în procesul educațional de a nu fi conlucrat pentru găsirea celor mai bune soluții de includere socială și pentru asigurarea unei educației corespunzătoare minorului E.

Sub acest aspect, s-a reținut de către instanță că prin introducerea elevului în mediu școlar și prin supunerea lui unor cerințe sociale și educaționale în dezacord cu nevoile sale, a fost încălcat de către părțile reclamate dreptul minorului la educație, drept care presupune acordarea unei educații potrivite nevoilor și aptitudinilor sale emoționale, sociale și intelectuale.

Instanța de fond a constatat că, în speță, A. din Brăila avea obligația de a nu integra minorul în colectiv fără să îi fi asigurat un program special de educație și adaptare socială, iar B. Brăila îi revenea obligația ca, în virtutea atribuțiilor sale, acelea de coordonare a procesului de învățământ din cadrul unităților arondate, să ia măsurile necesare pentru stabilirea și respectarea unui program special educațional pentru minor.

În opinia Înaltei Curți, constatările instanței sunt corecte, iar concluziile formulate în deplin acord cu normele de drept aplicabile, rezultând că discriminarea s-a realizat, în cazul A. din Brăila, prin faptul de a fi refuzat accesul la educație corespunzătoare pentru minor, ceea ce încalcă prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, iar, în cazul B. Brăila, prin faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru înlăturarea discriminării, inacțiune ce intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

În fine, nu poate fi primită nici susținerea recurentelor reclamante în sensul că sentința primei instanțe ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, fiind evident că analiza efectuată în cauză se circumscrie obiectului cererii de chemare în judecată, amploarea chestiunilor examinate ținând seama de susținerile și apărările invocate chiar de recurentele reclamante.

În raport de toate cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să dispună respingerea recursului declarat de reclamantele A. și B. Brăila, ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ., constatând legalitatea sentinței sub toate aspectele invocate.

În schimb, Înalta Curte constată întemeiat recursul formulat de către recurentul pârât C.

Așa cum s-a arătat la pct. 3.2 din prezenta decizie, prin motivele de recurs ale C., hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru greșita reținere în cauză a incidenței prevederilor art. 14 din O.G. nr. 2/2001, arătându-se că prescripția executării sancțiunii contravenționale nu poate fi constatată pentru situația de necomunicare în termen a Hotărârii adoptate de C. în procedura de constatare a unei fapte de discriminare, similar procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, care este un act administrativ de autoritate.

Critica formulată este întemeiată.

Prin sentința instanței de fond, dispoziția privind înlăturarea amenzilor contravenționale aplicate prin Hotărârea nr. 519 din 17 septembrie 2014 a fost justificată prin trimitere la prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii C., considerându-se că intervenise prescripția dreptului de a cere executarea silită întrucât actul sancționator nu fusese comunicat părților reclamate în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii, comunicare ce a avut loc la data de 12 februarie 2015, iar sancțiunea aplicată la data de 17 septembrie 2014.

Argumentul decisiv al instanței în ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 14 din O.G. nr. 2/2001 l-a constituit faptul că, sub aspectul sancțiunii aplicate, cauza pendinte are natura unei plângeri contravenționale.

Chestiunea invocată nu este însă de natură să permită formularea unei asemenea concluzii.

Și în aprecierea Înaltei Curți, nu se poate pune semnul egalității între un proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, care este un act administrativ de autoritate, supus regulilor prevăzute de O.G nr. 2/2001, și o hotărâre de constatare a unei fapte de discriminare, adoptată în baza art. 20 din O.G. nr. 137/2000, care constituie un act administrativ - jurisdicțional, emis de o autoritate administrativă, cu atribuții jurisdicționale, în soluționarea unui litigiu, după o procedură bazată pe independență, contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare.

Așadar, actul administrativ jurisdicțional prin care se soluționează un conflict juridic, dat de lege în competența unei autorități administrative, nu intră în sfera acelor administrative pentru care este incidentă prescripția executării sancțiunii (specifică actelor administrative emise în vederea organizării legii).

Ca urmare, dispozițiile art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, reglementează termenele de adoptare și de comunicare a hotărârii C. prin care se soluționează un litigiu, având ca obiect încălcarea principiului discriminării.

Rezultă din conținutul dispozițiilor art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 că termenul instituit prin respectiva normă este unul de comunicare a hotărârii, iar nu de prescriere a executării hotărârii C.

Conform art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 „Hotărârea se comunică părților în termen de 30 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.”

Prin urmare, este corectă observația recurentului pârât C. în sensul că legiuitorul a urmărit să excepteze materia discriminării de la instituția prescripției executării sancțiunii contravenționale în raport cu un anumit termen de comunicare, așa explicându-se reglementarea expresă în art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 numai a prescripției aplicării sancțiunilor contravenționale.

Or, dacă legiuitorul ar fi urmărit să instituie prescripția executării sancțiunii contravenționale, atunci ar fi făcut-o în mod expres, așa cum a procedat în cazul prescripției aplicării sancțiunii contravenționale.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod greșit, prima instanță a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 14 din O.G. nr. 2/2001.

Așa fiind, numai sub acest aspect, admițând recursul declarat de recurentul pârât C., conform art. 496 C. proc. civ., va fi casată în parte sentința instanței de fond și, în rejudecare, se va dispune înlăturarea dispoziției privind constatarea prescrierii dreptului de a cere executarea silită a amenzilor contravenționale aplicate reclamanților A. și B. Brăila.

Ca urmare, vor fi menținute în totalitate dispozițiile Hotărârii C. nr. 519 din 17 septembrie 2014, subsecvent soluției de respingere a recursului declarat de recurentele reclamante A. și B. Brăila, așa cum s-a arătat mai sus, inclusiv sub aspectul criticilor ce vizează natura termenului prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, și sancțiunea administrativă privind publicarea rezumatului Hotărârii C. într-un ziar local, conform art. 26 alin. (2) din aceeași ordonanță, instanța de control judiciar însușindu-și în totalitate argumentele instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C. împotriva sentinței nr. 221 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată, în sensul că înlătură dispoziția privind constatarea prescrierii dreptului de a cere executarea silită a amenzilor contravenționale aplicate reclamanților.

Menține în totalitate dispozițiile Hotărârii C. nr. 519 din 17 septembrie 2014.

Respinge recursurile declarate de A. Brăila și B. Brăila împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2017.