ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2018

Decizia nr. 489/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin încheierea nr.

152 din 18 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/296/2017,

Judecătoria Satu Mare a respins, ca neîntemeiată, cererea

formulată de petentul B.E.J., A., având ca obiect încuviințarea

executării silite în Dosarul execuțional nr. x/2015, urmare cererii

formulate de creditoarea B., împotriva debitoarei C., în baza titlului

executoriu constituit în baza art. 41 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată,

compus din procesul-verbal privind starea de fapt a apartamentului la data

constatării unilaterale a preluării imobilului, încheiat, la data de

3 mai 2012, procesul-verbal referitor la starea de fapt a părților

comune ale imobilului, încheiat la data aceeași dată și

procesul-verbal privind starea apartamentului la data predării, încheiat

la data de 26 septembrie 2012, pentru suma de 1.930 lei, reprezentând debit,

și pentru plata cheltuielilor de executare.

La data de 6 februarie 203 7, apelanții-creditori D. și E.,

în calitate de moștenitori ai creditoarei B., conform certificatului de

calitate de moștenitor autentificat sub nr. 28 din 20 aprilie 2015 de S.P.N.,

„F.’’, au declarat apel împotriva Încheierii nr. 152 din 18 ianuarie 2017,

pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr. x/296/2017.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I

civilă, la data de 10 februarie 2017, sub același număr de

dosar.

Prin Decizia civilă nr. 266/Ap din 29 mai 2017, Tribunalul Satu

Mare, secția I civilă, a admis excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu.

A schimbat în tot Încheierea nr. 152 din 18 ianuarie 2017, pronunțată

de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr, x/296/2017. A respins, ca

inadmisibilă, cererea privind încuviințarea executării silite,

formulată de executorul judecătoresc A. turnare cererii de executare

silită a creditoarei B., în contradictoriu cu intimata-creditoare C.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-creditoare C., la

data de 4 septembrie 2017. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de

Apel Oradea, secția I civilă, la 18 septembrie 2017, sub același

număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 190 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel

Oradea, secția I civilă, a declinat competența de

soluționare a recursului declarat de recurenta-debitoare C., împotriva Deciziei

civile nr. 266/Ap din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Satu

Mare, secția l civilă, în contradictoriu cu intimații-creditori D.

și E., în calitate de moștenitori ai creditoarei B., și

intimatul B.E.J., A., în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut incidența

Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea

Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. și s-a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" este neconstituțională.

Prin raportare la considerentele deciziei pronunțate de

instanța de contencios constituțional, la obiectul litigiului

soluționat prin decizia recurată și la prevederile art. 483 alin.

(3) și (4) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate de Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 (în sensul

că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

și numai în anumite cazuri prevăzute de lege, recursul se

soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a

pronunțat hotărârea atacată) Curtea de Apel Oradea a apreciat

că Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine

competența să soluționeze recursul formulat în cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 3 ianuarie 2018,

sub aceiași număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare,

Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția completului din data de 12 ianuarie 2018, s-a fixat

termen de judecată la 16 februarie 2018, în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în

soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materială de soluționare a cererii

de recurs, conform dispozițiilor ari, 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție reține următoarele;

Soluția de declinare a competenței, pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr.

369 din 30 mal 2017 și la dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4)

C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Astfel, se constată ca Decizia Curții Constituționale nr.

369/2017 nu este incidență în cauză, întrucât cererea de

încuviințare a executării silite a fost înregistrată pe rolul

Judecătoriei Oradea anterior publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României (nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României,

republicată, stipulează că deciziile Curții

Constituționale sunt. general obligatorii și au putere numai pentru

viitor".

Ca atare, Înalta Curte reține că deciziile Curții

Constituționale nu sunt aplicabile situațiilor juridice trecute sau

aflate în curs de desfășurare, iar dezinvestirea curții de apei,

cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios

constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. stipulează în

sensul că „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea

ce înseamnă că instanța supremă are competență de

drept comun în materia recursurilor doar cu privire ia deciziile curților

de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere

expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de

către instanța supremă.

Prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permit o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

De altfel, o asemenea competență nu este prevăzută,

de principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursurile doar „în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C.

proc. civ., care prevăd că „recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în

vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează,

însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă

potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a

conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează

și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci

când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3; art. 96 pct. 3 C. proc.

civ.).

Cum, în speță, petentul a învestit, în primă

instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a

realizat-o tribunalul, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire

la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept

comun instanței supreme în materia recursului, indiferent de

hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea,

pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență,

în contradicție eu dispozițiile constituționale (conform art.

126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu

este legal învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ., va declina competența de soluționare a

recursului în favoarea Curții de Apel Oradea, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv

Tribunalul Satu Mare, secția I civilă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de recurenta-debitoare C. împotriva Deciziei civile nr. 266/Ap din 29 mai 2017,

pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în

favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 16 februarie 2018.