ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2018

Decizia nr. 489/2018 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea nr. 152 din 18 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/296/2017, Judecătoria Satu Mare a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul B.E.J., A., având ca obiect încuviințarea executării silite în Dosarul execuțional nr. x/2015, urmare cererii formulate de creditoarea B., împotriva debitoarei C., în baza titlului executoriu constituit în baza art. 41 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, compus din procesul-verbal privind starea de fapt a apartamentului la data constatării unilaterale a preluării imobilului, încheiat, la data de 3 mai 2012, procesul-verbal referitor la starea de fapt a părților comune ale imobilului, încheiat la data aceeași dată și procesul-verbal privind starea apartamentului la data predării, încheiat la data de 26 septembrie 2012, pentru suma de 1.930 lei, reprezentând debit, și pentru plata cheltuielilor de executare.

La data de 6 februarie 203 7, apelanții-creditori D. și E., în calitate de moștenitori ai creditoarei B., conform certificatului de calitate de moștenitor autentificat sub nr. 28 din 20 aprilie 2015 de S.P.N., „F.’’, au declarat apel împotriva Încheierii nr. 152 din 18 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr. x/296/2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, la data de 10 februarie 2017, sub același număr de dosar. Prin Decizia civilă nr. 266/Ap din 29 mai 2017, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu. A schimbat în tot Încheierea nr. 152 din 18 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr, x/296/2017.

A respins, ca inadmisibilă, cererea privind încuviințarea executării silite, formulată de executorul judecătoresc A. turnare cererii de executare silită a creditoarei B., în contradictoriu cu intimata-creditoare C. Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-creditoare C., la data de 4 septembrie 2017. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția I civilă, la 18 septembrie 2017, sub același număr de dosar. Prin Decizia civilă nr. 190 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-debitoare C., împotriva Deciziei civile nr. 266/Ap din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția l civilă, în contradictoriu cu intimații-creditori D. și E., în calitate de moștenitori ai creditoarei B., și intimatul B.E.J., A., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut incidența Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" este neconstituțională. Prin raportare la considerentele deciziei pronunțate de instanța de contencios constituțional, la obiectul litigiului soluționat prin decizia recurată și la prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc.

civ., astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 (în sensul că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și numai în anumite cazuri prevăzute de lege, recursul se soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată) Curtea de Apel Oradea a apreciat că Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența să soluționeze recursul formulat în cauză. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 ianuarie 2018, sub aceiași număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C. Prin rezoluția completului din data de 12 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs. La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate. Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor ari, 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele; Soluția de declinare a competenței, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mal 2017 și la dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc.

civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, se constată ca Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență în cauză, întrucât cererea de încuviințare a executării silite a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea anterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României (nr. 582 din 20 iulie 2017). Or, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, stipulează că deciziile Curții Constituționale sunt. general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Ca atare, Înalta Curte reține că deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicabile situațiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare, iar dezinvestirea curții de apei, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. stipulează în sensul că „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire ia deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă. Prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permit o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. De altfel, o asemenea competență nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursurile doar „în cazurile anume prevăzute de lege". Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3; art. 96 pct. 3 C. proc. civ.). Cum, în speță, petentul a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție eu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ., va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Oradea, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Satu Mare, secția I civilă. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de recurenta-debitoare C. împotriva Deciziei civile nr. 266/Ap din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.