ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3460/2018

Ședința publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 11.06.2015 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D. și E., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună: constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/29.11.2007 de B.N.P. F., privind imobilul înscris în C.F. x Halmeu, provenit din conversia de pe hârtie a C.f. vechi 816 Băbești, nr. top. x, în natură intravilan cu o casă de locuit, situată în Băbești, nr. 31, com. Halmeu, jud. Satu Mare, pentru o cauză ilicită și imorală, și, să se constate că reclamantul A., prin antecontractul de vânzare- cumpărare încheiat cu pârâtul E., în calitate de vânzător, a cumpăra imobilul înscris în C.f. x Băbești, nr. top. x, în natură casă de locuit, cu teren de 250 m.p. (în contract cu grădină aferentă de 0,25 ha), imobil situat între vecinii C. și G., prețul convenit în contract fiind achitat în întregime de către reclamant. În subsidiar, în situația în care acțiunea principală nu va fi primită, au solicitat să se constate că reclamanții au efectuat investiții la casa de locuit obiect al antecontractului de vânzare- cumpărare, în valoare de 50.000 RON, și obligarea pârâților C. și D. la plata acestor investiții, precum și la restituirea prețului achitat de reclamant în baza antecontractului de vânzare- cumpărare; au pretins și obligarea pârâților, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorar de avocat.

Pârâții C. și D. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională la acțiunea reclamanților pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare solicitând: respingerea acțiunii principale privind constatarea nulității absolute in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiată, respingerea acțiunii privind constatarea dobândirii imobilului din litigiu prin antecontract de vânzare -cumpărare sub semnătura privata in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiata, respingerea acțiunii subsidiare de obligarea la plata prețului achitat de reclamant in baza antecontractului de vânzare-cumpărare in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiata. respingerea acțiunii subsidiare privind plata unor investiții in valoare de 50.000 RON efectuate de reclamanți la imobilul in litigiu ca neîntemeiata, solicitând obligarea reclamanților la plata unor despăgubiri daune-interese in urma compensării valorii eventualelor investiții cu paguba produsa de aceștia prin lipsa folosirii imobilului, distrugerile provocate la imobil in gradina si in curte cu dobânzile legale respectiv obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 RON și evacuarea reclamanților din imobil.

Reclamanții A. și B. au formulat precizare de acțiune prin care au arătat că susțin capătul de cerere formulat în subsidiar ca și cerere principală pentru constatarea investițiilor efectuate la imobilul efectuat în sat Băbești, nr. 31, com. Halmeu, de în perioada concubinajului, la valoare apreciată de 50.000 RON. De asemenea, au arătat că susțin capătul de cerere formulat față de pârâții C. și D. pentru restituirea prețului achitat de reclamantului A., pentru imobilul din litigiu, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare în sumă de 17.000 RON, reactualizat la data plății, cu cheltuieli de judecată, justificat cu taxa de timbru achitată și onorar de avocat, justificat cu chitanța depusă.

Pârâții D. si C. au formulat întâmpinare la precizarea la acțiune formulata de reclamanții A. si B., prin care au invocat excepția lipsei capacității procesuale pasive cu privire la capul de cerere menținut de reclamanți prin care solicita restituirea prețului achitat de reclamantul A., pentru imobilul in litigiu in baza antecontractului de vânzare cumpărare in suma de 17.000 RON, reactualizat la data plații cu cheltuieli de judecata, considerând ca nu pot fi obligați la plata acestei sume, întrucât nu a fost încasata de către dânșii, ci de vânzătorul E..

Reclamanții A. și B. au formulat cerere de introducere în cauză a moștenitorilor pârâtului E., decedat la data de 12 aprilie 2016, în localitatea Halmeu.

Pârâții H., născuta Varga, I. și J., născuta Varga, au formulat întâmpinare prin care au arătat că nu se opun la admiterea acțiunii depusa de reclamanții A. si B., acțiune prin care au solicitat constatarea efectuării unor investiții la imobilul situat in Băbești, nr. 31, com. Halmeu, in suma arătata in acțiune, in contradictoriu cu parații C. si D., respectiv părinții reclamantului A..

Prin sentința civilă nr. 810/2017, pronunțată la data de 02 martie 2017, Judecătoria Satu Mare, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții C. și D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții D., C., precum și cu pârâții H., I. și K. (moștenitorii indicați ai lui E.) și, în consecință: au fost obligați pârâții D. și C. la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, reactualizată la data plății, constituind contravaloarea prețului plătit în baza antecontractului de vânzare-cumpărare; a obligat pârâții D. și C. la plata către reclamanți a sumei de 10.725 de RON, constituind contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în ceea ce îi privește pe pârâții H., I. și K. (moștenitorii indicați ai lui E.); au fost obligați pârâții D. și C. la plata către reclamanți a sumei de 3.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, C. și D. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 695/Ap, pronunțată la data de 15 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins cererea de apel formulată de apelanții D. și C., împotriva sentinței civile nr. 810/2017 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimații L., M. și N. (în calitate de moștenitori ai defunctei H.), I., J., A. și B., ca neîntemeiată; a respins cererea apelanților - pârâți C. și D. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, și a obligat apelanții - pârâți C. și D. să plătească intimatului - reclamant A. suma de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, C. și D. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare a dosarului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă la data de 14.02.2018.

La data de 27.02.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin intermediul Curții de Apel Oradea (05.03.2018).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 07.03.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Așa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum și a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicție ca instanță de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competența de fond a altor instanțe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond.

Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond.

Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Satu- Mare, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei civile nr. 695/Ap din 15 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2018.