ÎCCJ, decizie (scj.ro #153061)

Antecontract de vânzare-cumpărare. Acțiune în rezoluțiune formulată de promitentul-vânzător. Condiții de admisibilitate și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în rezoluțiune

antecontract de vânzare-cumpărare

C. civ. din 1864, art, 1091, art. 1156 teza finală

Articolul 1156 - inserat în Capitolul 8 al Codului civil de la 1864, intitulat „Despre stingerea obligațiilor”, Secțiunea VI - „Despre pierderea lucrului datorat și despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligației este imposibilă” - prevede în teza finală că „obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații”.

În condițiile în care, potrivit art. 1091 C. civ., „obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției rezolutorii și prin prescripție”, iar, în continuare, în cadrul mai multor secțiuni sunt reglementate diferite moduri de stingere a obligațiilor, nu se poate susține cu temei că un text de lege inserat în secțiunea intitulată „Despre pierderea lucrului datorat și despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligației este imposibilă” poate fundamenta promovarea acțiunii în rezoluțiune de către promitentul-vânzător, de vreme ce pierderea lucrului și efectul condiției rezolutorii sunt privite de lege ca ipoteze distincte de stingere a obligațiilor.

Acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu cea care nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația corelativă.

Prin urmare, acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare formulată de către promitentul-vânzător a cărui obligație de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul vânzării a devenit imposibil de executat nu poate fi primită, căci imposibilitatea de executare a propriei obligații nu este aptă să conducă la aplicarea acestei sancțiuni.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 483 din 5 martie 2019

Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2016 pe rolul Judecătoriei Focșani, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.02.2007 între autorii reclamantului, în calitate de promitenți-vânzători și pârât, în calitate de promitent-cumpărător, semnăturile cocontractanților fiind legalizate prin încheierea nr. 1477/26.02.2007 a Biroului Notarilor Publici Asociați C., să constate că a operat repunerea părților în situația anterioară ca urmare a restituirii de către reclamant a sumei de 447.199,16 lei, reprezentând prețul antecontractului (336.000 lei) actualizat; de asemenea, a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1690/03.03.2017, Judecătoria Focșani, Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 17.03.2017.

Prin sentința civilă nr. 309/25.05.2017, Tribunalul Vrancea, Secția I civilă a respins excepția prescripției extinctive și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 200/A/15.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, iar, în subsidiar, soluționarea recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. și casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a susținut că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea recursului vizează analiza măsurii în care, în speță, este incidentă rezoluțiunea judiciară clasică sau rezoluțiunea determinată de imposibilitatea de executare.

În continuare, a reiterat motivele de apel și a prezentat considerentele deciziei atacate, subliniind că aceasta este nelegală, atât timp cât autorii săi nu au fost în culpă ulterior încheierii antecontractului, astfel că nu se poate reține o neexecutare culpabilă din partea acestora.

A arătat recurentul că instanța de apel a analizat doar condițiile rezoluțiunii judiciare clasice, cu precădere aspectele legate de culpa contractuală, fără a avea însă în vedere rezoluțiunea pentru imposibilitatea de executare.

În opinia recurentului, instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, iar decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că rezoluțiunea se impunea a fi aplicată ca urmare a imposibilității de executare, fapt cunoscut sau anticipat de intimat, de vreme ce a fost informat la data încheierii antecontractului asupra împrejurării că D. este parte într-un dosar de cercetare al Poliției Odobești, cu implicații asupra reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului a cărui promisiune de vânzare constituia obiectul antecontractului.

În acest context, a subliniat că relevante sunt dispozițiile art. 1156 alin. (4) C. civ., potrivit cărora „

obligația se stinge întotdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea obligației

.”

Or, în speță, actele care au stat la baza retrocedării terenului a cărui vânzare se promisese prin antecontract au fost declarate nule prin decizia civilă nr. 162/05.10.2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea.

Așa fiind, având în vedere că obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu mai putea fi executată, dar și că intimatul a fost informat asupra acestui risc la data încheierii antecontractului, iar ulterior acestui moment autorii săi nu au fost în culpă, a conchis că în mod greșit a reținut instanța de apel că promitenții-vânzători ar fi putut solicita rezoluțiunea ca urmare a imposibilității perfectării vânzării, doar în situația în care ar fi dat dovadă de bună credință și nu s-ar fi constatat culpa lor în neexecutarea contractului.

În final, a arătat că în ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea repunerii părților în situația anterioară, instanța de prim control judiciar a validat considerentele sentinței apelate, potrivit cărora, deși îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege, nu este întemeiat.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Galați.

La data de 29.01.2018, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În ședința de la 20.11.2018 completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., „

prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)

”.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Situația de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului, presupune încheierea, la 26.02.2007, a unui antecontract de vânzare-cumpărare prin care autorii recurentului s-au obligat să vândă, iar intimatul să cumpere, o suprafață de 168 ha teren extravilan. Prețul stabilit pentru vânzare a fost de 336.000 lei, iar în antecontract s-a menționat că acesta a fost plătit integral.

Instanțele au fost sesizate, în prezentul dosar, cu solicitarea succesorului promitenților-vânzători, A., de rezoluțiune a antecontractului, pentru imposibilitatea executării obligației de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, ca urmare a anulării, pe cale judiciară, a actelor care au stat la baza retrocedării terenului, precum și de constatare a realizării repunerii părților în situația anterioară, ca urmare a restituirii prețului; în acest sens, recurentul-reclamant a precizat că intimatul-pârât a fost informat, prin antecontractul de vânzare-cumpărare, asupra situației juridice a terenului și a riscului ivirii unei imposibilități de executare a obligației, dar și că, prin sentința civilă nr. 3502/08.06.2012, pronunțată de Judecătoria Focșani, în dosarul nr. x/231/2011 (definitivă ca urmare a respingerii apelului de către Tribunalul Vrancea, prin decizia civilă nr. 8/24.01.2013 și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 362/R/29.09.2014 a Curții de Apel Galați) au fost obligați antecesorii săi la plata către reclamantul B. a sumei de 336.000 lei, reprezentând preț nedatorat, actualizat cu dobânda legală la data achitării efective a acestuia, sumă de bani care a fost plătită intimatului.

Curtea de apel a reținut că reclamantul nu poate să se îndrepte împotriva pârâtului cu o acțiune în rezoluțiune a antecontractului, căci ea poate fi declanșată doar de partea care și-a executat obligațiile sau se declară gata de a le executa, iar nu de cea care nu și le-a executat în mod culpabil; totodată, a apreciat că nu se poate constata repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea.

Înalta Curte ia act că aceste aspecte sunt invocate și în recurs și de dezlegarea lor depinde soluționarea căii de atac.

În opinia recurentului, având în vedere că obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu mai poate fi executată, dar și că intimatul a fost informat cu privire la acest risc la data încheierii antecontractului, iar ulterior acestui moment autorii săi nu au fost în culpă, în mod nelegal a reținut instanța de apel că promitenții-vânzători ar fi putut solicita rezoluțiunea ca urmare a imposibilității perfectării vânzării, doar în situația în care ar fi dat dovadă de bună credință și nu s-ar fi constatat culpa lor în neexecutarea contractului.

Așadar, recurentul pune în discuție rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a imposibilității executării obligației de vânzare a terenului ce face obiectul acestuia, fără să aibă în vedere faptul că în sistemul Codului civil de la 1864, care guvernează raporturile dintre părți, rezoluțiunea este privită ca o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor, astfel că acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu cea care nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația corelativă.

Or, în speță, instanța a fost sesizată de promitentul-vânzător, a cărui obligație de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul antecontractului a devenit imposibil de executat, ca urmare a anulării actelor care au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest context, trebuie subliniat că aspectele vizând culpa promitenților-vânzători ar fi prezentat relevanță în cadrul unei acțiuni în rezoluțiune formulată de promitentul-cumpărător, întrucât, așa cum s-a arătat și în precedent, acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu partea care nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația corelativă.

Pornind de la aceste considerente de principiu, nu se impune analiza existenței culpei autorului acțiunii în rezoluțiune, ci a părții adverse.

În continuare, invocând dispozițiile art. 1156 C. civ., recurentul susține că rezoluțiunea antecontractului se impune din perspectiva imposibilității de executare a obligației de vânzare.

Acest raționament nu poate fi primit; astfel, este adevărat că potrivit art. 1156 teza finală din Codul civil de la 1864, „

obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații

”, însă calea procedurală nu este aceea a acțiunii în rezoluțiune formulate de debitorul obligației imposibil de executat.

Acest text de lege este inserat în Capitolul 8 al Codului civil de la 1864, intitulat „Despre stingerea obligațiilor”, Secțiunea VI - „Despre pierderea lucrului datorat și despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligației este imposibilă”.

În condițiile în care potrivit art. 1091 C. civ., „

obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției rezolutorii și prin prescripție

”, iar în continuare, în cadrul mai multor secțiuni, să se reglementeze diferite moduri de stingere a obligațiilor, nu se poate susține cu temei că un text de lege inserat în secțiunea intitulată „Despre pierderea lucrului datorat și despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligației este imposibilă” poate fundamenta promovarea acțiunii în rezoluțiune, de vreme ce pierderea lucrului și efectul condiției rezolutorii sunt privite de lege ca ipoteze distincte de stingere a obligațiilor.

În aceste condiții, în acord cu instanțele devolutive, instanța supremă impune părților concluzia că imposibilitatea de executare a propriei obligații nu este aptă să conducă la aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, solicitată în mod expres de recurentul-reclamant prin acest demers judiciar.

Nici susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor vizând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii nu poate conduce la admiterea recursului, în considerarea argumentelor expuse mai sus, în care Înalta Curte a reținut deja că acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul.

Or, în condițiile în care recurentul-reclamant nu are calitatea de creditor al obligației neexecutate, pentru a putea solicita rezoluțiunea, îndeplinirea celorlalte condiții nu prezintă relevanță.

Din această perspectivă, în mod judicios a reținut instanța de apel că nu se poate constata nici repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurent nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.