ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1469/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.10.2016, sub dosar număr x/2016 al Judecătoriei Carei reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constatate nulitatea absoluta parțială a contractului de vânzare cumpărare încheiat si autentificat la data de 20 mai 2004 de Notarul Public D., privind imobilele înscrise în CF nr. x Andrid nr. top. xb, suprafața de 625 mp. nr. top. xb suprafața de 8089 mp. și nr. top. xb cu suprafața de 2613 mp si nr. top. x cu suprafața de 5381 mp, nr. top. xa in suprafața de 3830 mp. nr. top. xb în suprafața de 15937 mp, nr. top, x suprafața de 4771 mp si nr. top. x, suprafața de 766 mp în total suprafața de 42012 mp.

Se arată de către reclamanți că prin contractul de vânzare-cumpărare arătat mai sus au fost încălcate prevederile art. 1225 NC civ.pct. 3 (cod vechi art. 948 pct3 si art. 962) art. 1229 N. C. civ. (vechi C. civ. art. 963), art. 1236 NC.Civ.(vechi C. civ..art. 948 pct. 4,art. 966.si art. 968) art. 123o N. C. civ. precum si art. 1247 pct. 1. si pct. 2 NC.Civ.(cod.vechi art. 963), sens în care solicită să se desființeze toate actele subsecvente, schițele de amplasament, cât și de recepție, cât si a intabulările si înscrierile acestor imobile în cartea funciară, cu obligarea pârâtului să le predea, în deplină posesie si proprietate imobilul, pe care 1-a ocupat, fără acte si proceduri legale îndeplinite. Solicită obligarea paratului si la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 384/2017 din 20.03.2017 pronunțată de Judecătoria Carei în dosar nr. x/2016 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamanților A., B. si C., a fost admisă excepția autorității de lucru judecat privind revendicarea imobilului în cauză, excepție invocată de către pârâta E.. S.R.L. PISCOLT, prin urmare: a fost respinsă acțiunea civilă înaintată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâtei S.C. E.. S.R.L. PIȘCOLT având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2004 la B.N.P. D. din Carei, privind imobilele înscrise în CF x Andrid, nr. top. xb de 625 mp, nr. top xb de 8.089 mp, nr. top. xb de 2613 mp, nr. top x de 5.381 mp, nr. top xa de 3.830 mp, nr. top xb de 15.937 mp, nr. top xa de 4.771 mp și nr. top x de 766 mp, desființarea tuturor actelor subsecvente (schițe de amplasament, acte de recepție, întabulare și înscriere în CF a acestor imobile), cu obligarea pârâtei de a preda în posesia și proprietatea reclamanților imobilele mai sus identificate.

A fost respinsă excepția puterii de lucru judecat privind constatarea legalității de predare a terenurilor din litigiu către Administrația Domeniilor Statului, excepție invocată de către pârâtă.

Reclamanții au fost obligați, în solidar, să plătească pârâtei 9.600 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., C. și B. solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 551/Ap din 30.10.2017, Tribunalul Satu Mare a respins apelul civil declarat de apelanții A., C. ȘI B. împotriva sentinței civile nr. 384 din 20.03.2017 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L. PIȘCOLT, fără cheltuieli de judecată.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., C. ȘI B., invocând art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate respectiv, decizia civila nr. 551/ap.din dos. nr. 2947/218/2ol6 aflat la Tribunalul Satu-Mare, precum si sentința civila nr. 384/20l7 a Judecătoriei Carei, din același dosar, fiind nelegale, și trimiterea cauzei in rejudecare, cauza nefiind judecata in fond, ci doar pe excepția lipsei interesului juridic. In rejudecarea cauzei, au solicitat să se dispună nulitatea absoluta parțială a contractului de vânzare cumpărare, autentificat cu nr. x/20.04.2004, de Biroul Notarial D. pentru lipsa obiect, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 13.12.2017.

La data de 15.01.2018, prin intermediul Curții de Apel Oradea, a fost înaintată cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 18.01.2018.

La 23 februarie 2018, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea recursului, iar, în subsidiar, a solicitat, anularea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pe fond, a răspuns criticilor expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Satu Mare, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Satu Mare, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 551/Ap din 30 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.