ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 427/2018

Decizia nr.

427/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

3.478 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Satu Mare

în Dosarul nr. x/296/2016 a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 68/Ap din 23

aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosarul nr.

x/296/2008*, definitivă prin Decizia civilă nr. 5.295/R din 12

noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, invocată de

pârâtele A. și B., prin întâmpinare.

A fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. invocată de

instanță din oficiu.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul D., domiciliat

în Satu Mare, jud. Satu Mare, în contradictoriu cu pârâtele A.,

domiciliată în Satu Mare, jud. Satu Mare și B., domiciliată în

Satu Mare, jud. Satu Mare, prin avocat E.

A fost respinsă acțiunea

formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul C., domiciliat în.

Satu Mare, jud. Satu Mare, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată și, de asemenea, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea pârâtelor de obligare a reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin decizia, civilă nr. 265/Ap

din 29 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr.

x/296/2016, s-a respins apelul declarat de reclamant, în contradictoriu cu

pârâții A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a

defunctei B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 3.478 din 19

octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, în Dosar nr.

x/296/2016.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul D. solicitând, în temeiul prevederilor art. 483 alin. (1),

art. 488 pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., art. 502 C. proc. civ., admiterea

recursului și casarea în totalitate a Deciziei civile nr. 265/Ap/2017

pronunțată de Tribunalul Satu M.are și a Sentinței civile

nr. 3.478/2016 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, în baza

prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 500 C. proc. civ.

Recursul a fost trimis Curții de

Apel Oradea care, prin Decizia civilă nr. 181/2017/R din 22 noiembrie

2017, a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 21 decembrie 2017 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 10.,

Prin rezoluția completului din

data de 09 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 14 februarie

2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți".

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu

se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat,

de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță,

ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție

legislativă diferită, prin indicarea expresă și

limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod,

în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat

competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a

competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de

competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii

legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege

competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop

îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe

de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede ca acest rol se exercită de către Înalta Curte

de Casație și Justiție "potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei.

Noul C. proc. civ. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care să

atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia

recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna,

în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de

competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

"competența instanțelor judecătorești și

procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu

cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot

fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").,

În aplicarea acestor norme, competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Satu Mare

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamantul D. împotriva Deciziei nr.

265/Ap din 29 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare,

secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - ED