ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2909 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. x/2013, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A. Arad, invocată de A. Arad prin întâmpinare; s-a respins acțiunea civilă formulată de SC B. SRL împotriva A. Arad, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii principale formulată de reclamanta SC B. SRL invocată de pârâta SC C. SRL; s-a respins excepția lipsei de interes a acțiunii principale și a cererii reconvenționale invocată de pârâta SC C. SRL; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiunea în rectificare invocată de pârâta SC C. SRL; s-a admis acțiunea civilă principală formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și pârâtul D.; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional D. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional SC B. SRL și pârâta SC C. SRL; s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC C. SRL și numitul D., autentificat prin Încheierea din 8 mai 2007 de B.N.P. E.; s-a dispus radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei SC C. SRL, a fost menținut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul D. și cumpărătoarea F., autentificat prin Încheierea din data de 8 octombrie 2001 de B.N.P. G.; s-a dispus rectificarea nr. top X cad. a imobilului evidențiat în CF x Zimandu Nou, provenit din conversia pe hârtie a CF y Zimandu Nou, reprezentând teren arabil în extravilan în suprafață de 50.000 m.p. - 5 ha, în care este înscris dreptul de proprietate al reclamantei SC B. SRL, conform titlului de proprietate din 12 mai 2000 și s-a dispus sistarea CF nr. x Zimandu Nou, convertită pe hârtie în CF nr. y și înscrierea tuturor operațiunilor în CF. nr. z, ca fiind prima coală deschisă pentru evidențierea cadastrală a imobilului.

Totodată a fost obligată pârâta SC C. SRL la plata către reclamanta SC B. SRL a sumei de 1.443,75 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 25 lei reprezentând taxa de timbru, 418,75 onorariu expert și 1.000 lei onorariu avocat și către pârâtul reclamant reconvențional D. a sumei de 1.735,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru parțială, iar pârâtul D. a fost obligat la plata către reclamanta SC B. SRL a sumei de 2.943,75 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 25 Iei reprezentând taxă de timbru, 418,75 lei onorariu expert și 2.500 lei onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel D. și SC C. SRL, apeluri respinse de Tribunalul Arad, secția I civilă, prin Decizia nr. 887 din 4 octombrie 2017.

Împotriva acestei din urmă decizii pârâtul D. și pârâta SC C. SRL, au declarat recurs, înregistrate la Tribunalul Arad la data de 13 decembrie 2017 și 4 decembrie 2017 și înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 11 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. x.

Prin rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 13 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Arad într-un litigiu având ca obiect o acțiune în rectificare de carte funciară.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma, de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Arad revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâtul D. și de pârâta SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 887 din data de 4 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - CL