ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3938/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3938/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința nr. 160 din 12 ianuarie 2010, Curtea de
Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis
acțiunea formulată
de reclamantele S.E. și S.M.,
în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Afacerilor Externe, obligându-l
pe acesta din urmă să primească cererea reclamantelor de redobândire a
cetățeniei române, într-un termen scurt, rezonabil.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că
nesoluționarea cererii reclamantelor contravine
obligației asumate de Statul Român de a examina cererile formulate în temeiul
Legii nr. 21/1991.
Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică
și nelegală, a
declarat recurs pârâtul, în
temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
In motivarea cererii de recurs, recurentul arată că
hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii,
în sensul constatării greșite a existenței unui refuz nejustificat de rezolvare
a cererii intimatelor având ca obiect redobândirea cetățeniei române.
In dezvoltarea criticilor formulate, recurentul
susține că cererea
intimatelor nu a fost
respinsă ci urma să fie soluționată, în contextul procesării
celorlalte
cereri similare ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă.
De asemenea, recurentul a reluat susținerea, făcută
și în fața instanței de
fond, în sensul că
există motive de ordin administrativ, organizatoric - cele peste
300.000
de cereri înregistrate cu acest obiect - care au făcut imposibilă rezolvarea
acestora în cadrul unui termen rezonabil.
In opinia recurentului,
instanța de fond trebuia să evalueze exact situația
specifică a derulării
activității în exteriorul României și gradul în care Ministerul
Afacerilor Externe își poate
dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub
suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra
mecanismului de luare a deciziilor.
In concluzie, recurentul arată că, în speță, nu sunt
întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii
intimatelor, conform
definiției legale a
acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată
ipotezei
avute în vedere de legiuitor.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu
actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu
dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.
civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în
continuare.
Recurentul invocă motivul referitor la greșita
aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din
Legea contenciosului administrativ, care definesc noțiunea de refuz
nejustificat de soluționare a cererii.
Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu
modificările și
completările ulterioare,
stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea,
examinarea și
finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei
române, fără să prevadă un termen în care
autoritățile române să proceseze astfel
de cereri.
In lipsa unui asemenea termen
legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea
prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată
la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea
nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât
să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea,
pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia
sau eliberarea unui atestat de
cetățenie".
In același sens sunt, de altfel, și prevederile art. 7
din Recomandarea
CM/Rec (2007) 7 a
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna
administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol
intitulat
„Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia
„Autoritățile publice trebuie să acționeze și să
își îndeplinesc atribuțiile într-un
termen rezonabil".
Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil", în
doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate
fi definită după criterii
stricte; dreptul
de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o
dublă
manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut
ocazia să fixeze cele două momente care
trebuie
luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul
său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra
ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale,
ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
In acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies
a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el
include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea
jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curții de la Strasbourg, caracterul
rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele
cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de
complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților
competente.
In speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că
intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - noiembrie 2006 - și
data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul
dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu
poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare
de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a
Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare
pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil",
care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din
Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007)
7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate.
Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitării intimatelor-reclamante
de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române
și a actelor necesare reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a
cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca
nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul
Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 160 din 12 ianuarie 2010 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie
2010.