ÎCCJ, Decizia nr. 263/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1611 din 28 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta I.T.N. împotriva rezoluției nr. 779/VIII-1/2010 din 13 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 779/VIII-1/2010 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petenta I.T.N.

Procurorul a constatat că petenta a formulat plângere penală împotriva „membrilor și președintelui Comisiei de evaluare a lucrărilor de la concursul de intrare în magistratură organizat la data de 19 martie 2005, a Comisiei de recorectare a lucrărilor, a Consiliului Superior al Magistraturii și a Ministerului Justiției, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen.”. Prin rezoluția nr.779/VIII-I/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă a plângerii formulată de I.T.N., reținându-se că aceasta nu întrunește dispozițiile art. 222 C. proc.

pen., reținându-se totodată că plângerea a fost formulată la 4 ani și 11 luni de la data concursului, iar termenul de prescripție pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., este de 5 ani. Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției susmenționate a fost respinsă, ca neîntemeiată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin rezoluția nr. 2971/1471/VIII-1/2010. Cu privire la plângerea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție de petentă, întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. prima instanță a constatat că este inadmisibilă, întrucât nu este îndreptată împotriva unei rezoluții sau ordonanțe de netrimitere în judecată, în cauză nefiind adoptată o asemenea soluție ci una de respingere a plângerii petentei pentru neîndeplinirea condițiilor cerute de art. 222 C. proc.

pen. În acest caz, rezoluția procurorului putea fi supusă numai controlului ierarhic intern, conform art. 278 C. proc. pen., posibilitate de care petenta a uzat. S-a concluzionat că, având în vedere că măsura dispusă de procuror prin rezoluția atacată în prezenta cauză nu este vizată de dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și că orice alte acte sau măsuri ale procurorului sau efectuate în baza dispoziției acestuia nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului, plângerea petentei a fost respinsă, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. 3 C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă. Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen.

face imposibilă determinarea verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare. De asemenea, după cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 275 următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc.

pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție/măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului. În cauză petenta a sesizat instanța cu o plângere care, chiar dacă a fost formal întemeiată pe prevederile art. 278 1 C. proc.

pen. nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi aplicată această procedură, deoarece nu avea ca obiect o soluție de netrimitere în judecată dintre cele expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., care să îndrituiască partea să sesizeze instanța. Așadar, uzitând de un drept care în cazul concret nu era prevăzut de lege, în mod just prima instanță a respins plângerea petentei, ca inadmisibilă, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta I.T.N. împotriva sentinței nr. 1611 din 28 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5123/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.