ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1446/2017

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 10 februarie 2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu intimata B., plângere pentru încălcarea drepturilor fundamentale și constituționale:

"dreptul la libertate și siguranță", prevăzute de art. 23 alin. (1) și (3) din Constituția României "libertatea individuală" și art. 5 parag. (1) lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "dreptul la libertate și siguranță".

Reclamantul a arătat în motivele cererii sale faptul că intimata, în calitate de judecător, a dispus eliberarea unui mandat de privare de libertate, cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege, în data de 12.09.2014, la Tribunalul Teleorman.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., examinând excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, raportat la dispozițiile legale incidente, apreciază că este întemeiată și o va admite.

Reclamantul a învestit Înalta Curte cu o cerere având ca obiect constatarea unor situații de fapt, ce au condus la încălcarea unor dispoziții legale, acțiunea fiind îndreptată împotriva unei persoane fizice, responsabile de situația de fapt creată reclamantului.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de față constată că soluționarea cererii introductive nu este în competența unei instanțe specializate de contencios administrativ, ci în cauză competența aparține instanței de drept comun, pentru argumentele ce urmează.

În temeiul dispozițiilor art. 97 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

3.cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

În conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. "Tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;".

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, litigiul nu se poate circumscrie sferei contenciosului administrativ, nefiind incidente prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată"; iar în conformitate cu art. 8 " Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

În prezenta cauză, pârâta nu este o autoritate publică, ci particularul mai sus menționat. Or, calitatea de autoritate publică a pârâtei este de esența oricărui litigiu de contencios administrativ și fiscal.

Ca urmare, având în vedere faptul că litigiul dedus judecății nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este un litigiu de drept comun, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății sunt incidente, în privința competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, prevederile art. 95 pct. 1 coroborate cu art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., revenind astfel competența de soluționare a acțiunii introductive în favoarea secției civile a Tribunalului Giurgiu.

În temeiul art. 132 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. raportat la art. 95 pct. 1 din același cod, va admite excepția și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a cererii formulate de A., fiul lui C. și D., în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2017.

Procesat de GGC - ED