ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 03 mai 2007, reclamanții Ș.R. și A.M.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Orașul Eforie, prin primar și J.C., să se constate că Statul român nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în localitatea Eforie, str. D. și să fie obligați pârâții sa-i lase în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, respectiv: pârâtul Orașul Eforie - terenul în suprafață de 121 m.p., iar pârâtul J.C. - construcția și terenul în suprafață totală de 741 m.p. În motivare s-a arătat că autorul reclamanților, numitul M.Ș., a fost proprietarul lotului nr. 85 situat în Stațiunea Balneară C.S., județul Constanța, compus din teren în suprafața de 862 m.p.

și construcția V.I. și că prin Legea nr. 139/1940 acesta a fost rechiziționat de Statul român. Reclamanții au susținut că titlul statului nu este valabil, întrucât contravenea dispozițiilor din Constituția României din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și dispozițiilor art. 481 C. civ. S-a mai arătat că pârâtul J.C. deține în prezent imobilul construcție și o parte din teren, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 680 din 09 mai 2005 la B.N.P.A. J.D. – D.V., de la alte persoane fizice, în urma unor vânzări succesive. Vânzătorul inițial a fost SC C.S.

SA, unitatea deținătoare, care a și emis decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 prin care a respins cererea de restituire în natura a imobilului formulată de reclamanți prin notificarea nr. 132 din 09 august 2001. Reclamanții au mai susținut, în motivarea cererii că, prin dispoziția nr. 660 din 12 septembrie 2002, Primăria Orașului Eforie a respins cererea de restituire în natură a întregului imobil compus din construcție și teren în suprafață de 862 m.p., care formează lotul 85, parcelarea Movilă Techirghiol, propunând restituirea prin echivalent bănesc în valoare de 17.500 dolari S.U.A. a terenului în suprafață de 862 m.p. De asemenea, au arătat că toate actele de înstrăinare succesive sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul J.C. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului și instituirea unui drept de retenție aspra bunului până la plata integrală a creanței. Pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu B.D. si B.J.A. (fosta C.J.A.), prin care a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei de 475.800 lei achitată în baza contractului de vânzare - cumpărare din 09 mai 2005, drept preț al imobilului, precum și plata cheltuielilor ocazionate de încheierea actului autentic și de intabulare a acestuia, sume actualizate cu coeficientul de inflație și dobânda comercială bancară calculată pentru depozite la termen, de la data achitării și până la plata integrală a debitului.

La rândul lor, chemații în garanție B.D. si B.J.A. au chemat-o în garanție, în temeiul art. 1337 C. civil, pe vânzătoarea P.F., de la care au cumpărat imobilul în baza contractului de vânzare - cumpărare din 22 decembrie 2003. Aceiași cumpărători, D. si B.J.A., au formulat cerere de chemare în garanție, pe cale oblică, în contradictoriu cu Orașul Eforie, prin primar și SC C.S. SA, de la care au susținut că P.F. a dobândit imobilul. Prin sentința civilă nr. 728 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată cererea de suspendare a soluționării cauzei până la soluționarea contestației împotriva dispoziției emisă de Primarul Orașului Eforie în temeiul Legii nr. 10/2001 (formulată de pârâtul J.C.

și întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.), a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de același pârât și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prima instanță a reținut, în esență, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Ș.R. și A.M.N. Prin decizia nr. 286/ C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a reținut că acțiunea reclamanților, formulată la 03 mai 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este întemeiată pe art. 480 și art. 481 C. civil. Restituirea în natură a aceluiași imobil a fost solicitată de reclamanți și în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, prin notificarea nr. 1328 din 09 august 2001, care a fost soluționată prin decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 a SC C.S. SA, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a activului Vila Pușkin și a terenului în suprafață de 862 mp situate în Eforie Sud, și prin dispoziția nr. 660 din 12 septembrie 2002 a Primăriei Orașului Eforie, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a aceluiași imobil și s-a propus restituirea prin echivalent bănesc în valoare de 17.500 dolari S.U.A.

pentru terenul în suprafață de 862 m.p. Această din urmă dispoziție a fost atacată de reclamanți în instanță, iar prin sentința civilă nr. 124 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Constanța a fost anulată, Primarul orașului Eforie fiind obligat să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului teren și construcție. Constatând că, anterior prezentului demers procesual, reclamanții au uzat de procedura specială de restituire reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut ca fiind corect raționamentul primei instanțe, care, în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii, a pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). În sprijinul concluziei sale, instanța de apel a reținut soluția și considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, față de care a apreciat că soluționarea acțiunii reclamanților nu poate fi făcută decât în raport de reglementarea specială. S-a considerat nefondată critica apelanților referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanță, reținându-se că legiuitorul român a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, dar și dreptul de formula contestație în instanță (căreia i se conferă o jurisdicție deplină), după cum există și posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul efectiv la justiție. În ceea ce privește susținerea recurenților referitoare la diferențele procedurale care există între calea acțiunii în revendicare de drept comun întemeiată pe art. 480 C. civ. și cea a contestației, prevăzută de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că potrivit principiului electa una via, partea este obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.

Or, în cauză, reclamanții au uzat de acest drept, optând pentru utilizarea procedurii legii speciale, în cadrul căreia li s-a și stabilit, chiar dacă în mod nedefinitiv, dreptul la restituirea în natură a întregului imobil care constituie obiectul material al litigiului de față. Împrejurarea că, urmare a înstrăinării imobilului revendicat, restituirea în natură a acestuia nu ar mai fi posibilă în cadrul procedurii speciale întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu justifică posibilitatea restituirii lui în acțiunea în revendicare de drept comun, pentru că s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia.

Cum reclamanții au ales calea de realizare a dreptului lor, în cadrul căreia s-a dispus, în primă instanță, atât asupra caracterului preluării imobilului în proprietatea statului, cât și a calității lor de persoane îndreptățite și a posibilității de restituire în natură a întregului bun, nu mai pot reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze procedura dreptului comun, indiferent de natura reparației care s-ar putea obține în temeiul reglementării speciale.

În finalul considerentelor deciziei din apel s-a reținut că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele care intră sub incidența acestui act normativ nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, temei invocat, de asemenea, de apelanți, deoarece aceștia nu dispun de un „bun actual”, neavând o recunoaștere a dreptului lor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ., reclamanții Ș.R. și A.M.N. Pe parcursul soluționării cauzei a intervenit contractul de cesiune a drepturilor succesorale autentificat sub nr. 1531 din 10 mai 2011 de B.N.P.

F.R., contract în baza căruia a fost introdus în cauză, în calitate de recurent reclamant cesionarul M.M.O. În motivarea recursului se susține aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece s-a avut în vedere numai prima problemă dezlegată, respectiv, cea referitoare la prioritatea legii speciale, nu și celelalte aspecte privind conflictul dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin această decizie în interesul legii s-a recunoscut admisibilitatea unei acțiuni în revendicare de drept comun chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurenții au susținut că au un „bun” în sensul Convenției, precum și ineficiența căii oferite de legea specială, iar respingerea acțiunii pe temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenție.

La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2012, recurentului – reclamant M.M.O. a solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 2460/36/2005 al Curții de Apel Constanța, cu termen de judecată la 1 iunie 2012, având ca obiect contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul care face obiectul prezentului recurs. Înalta Curte găsește neîntemeiată cererea de suspendare a judecății în această fază procesuală, în raport de împrejurarea că limitele judecății în recurs se circumscriu exclusiv modului de rezolvare a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru motivul de inadmisibilitate reținut de instanța de apel, problemă de drept a cărei dezlegare nu depinde de modul de soluționare a contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Înalta Curte găsește recursul fondat, pentru următoarele considerente: Instanța a fost învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat de stat prin rechiziție, în temeiul Legii nr. 139/1940, reclamanții invocând nevalabilitatea titlului statului, precum și a transmisiunilor succesive, dar și existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În justificarea menținerii soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de apel s-a raportat la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în problema priorității normelor din legea specială față de norma generală, ignorând problema de drept a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, problemă de drept dezlegată distinct în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin această decizie, Înalta Curte nu a stabilit că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi inadmisibile, așa cum s-a reținut în decizie recurată.

Dimpotrivă, potrivit considerentelor deciziei în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Or, pentru a se putea stabili dacă reclamantul justifică existența unui „bun actual” în patrimoniul său și în ce măsură dreptul său la respectarea proprietății trebuie să prevaleze sau nu în raport cu dreptul invocat de pârât (aspecte care nu fac obiect de analiză în procedura specială de acordare de măsuri reparatorii regelementată de Legea nr. 10/2001), prima instanță ar fi trebuit să intre în verificări pe fondul cererii de chemare în judecată.

În speță, însă, prima instanță nu a examinat și nu a aplicat, la cazul concret dedus judecății, soluțiile de principiu statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, respingând de plano acțiunea pe considerentul că reclamanții au deschisă calea procedurii speciale. Această soluție, menținută de instanța de apel, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a deciziei în interesul legii, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) și art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. formulată de recurentul - reclamant M.M.O. (cesionar), ca neîntemeiată. Admite recursul declarat de reclamanții A.M. și Ș.R. (cedentă) și continuat de M.M.O. (cesionar) împotriva deciziei civile nr. 286/ C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în sensul că: Admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civilă nr. 782 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă.