ÎCCJ, Decizia nr. 217/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 944

din 2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 37/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petenta N.A. împotriva rezoluției nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul

Teritorial Alba și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentei la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr.

176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza

dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de M.D., N.N.C.G., C.M.F. și L.E.M.

,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții,

petenta a formulat plângere la procurorul șef serviciu al DNA – Serviciul

Teritorial Alba, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 5/II/2/2010

din 8 ianuarie 2010.

S-a apreciat că în

raport de faptele concrete reclamate și totalitatea actelor de la dosar că,

activitatea persoanelor reclamate, în calitatea lor de membre ale completului

de judecată, pe parcursul derulării cauzei a fost în perfect acord cu dispozițiile

legale procesuale.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA, Serviciul Teritorial Alba,

plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr. 944 din 2 iunie 2010

a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că aspectele

invocate de petentă nu pot constitui temei al răspunderii penale pentru

persoanele reclamate, constituite într-un complet legal de judecată a unei

cauze civile, activitatea acestora fiind în acord cu normele procesual civile

și probele cauzei.

Împotriva acestei

sentințe de respingere a plângerii, petenta N.A. a declarat recurs, solicitând

potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii

urmăririi penale.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatele M.D., N.N.C.G., C.M.F. și L.E.M.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

prevăzute

art. 13

2

din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aspectele reclamate de

petentă nu constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu ce s-ar

circumscrie răspunderii penale, ci constituie erori de judecată, care ar putea

atrage o eventuală răspundere disciplinară a magistraților.

Astfel,

împrejurarea că nu s-a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea cererii

de strămutare nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale, întrucât nu

există o dispoziție expresă în acest sens din partea instanței căreia i s-a

solicitat strămutarea.

Pe

de altă parte, chiar în situația în care în cuprinsul unei încheieri de ședință

s-ar fi făcut o mențiune nereală, fapt ce nu s-a putut stabili, nu era de

natură să producă consecințe juridice în condițiile în care ulterior acelui

termen, judecata a continuat.

Respingerea

cererii cu privire la îndreptarea erorii materiale a fost motivată de către

instanța de judecată, iar faptul că după soluționarea cererii de recuzare s-a

procedat la judecarea cauzei, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 31

și următoarele C. proc. civ.

De

asemenea, din examinarea confirmării de primire existente la dosarul cauzei a

rezultat că intimatul M.Z. a semnat pentru citația pe care exista aplicată

inclusiv ștampila de la destinație, astfel încât nu se poate trage concluzia că

procedura de citare a fost falsificată.

Potrivit dispozițiilor

art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza

probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma

examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii

vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petenta este nemulțumită de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de judecată sau

că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile

pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor

de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât

instanța penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu

se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate

pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă

instanță.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatele ar fi săvârșit

acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

prevăzute de

art. 13

2

din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen., așa încât

în mod corect s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de acestea.

Criticile recurentei

petente reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei

instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai

sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi

de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția

primei instanțe de respingere a plângerii petentei împotriva rezoluției nr. 176/P/2009

din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Alba este legală și temeinică.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A.

împotriva sentinței nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 37/1/2010.

Totodată, în baza

art.192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata

sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta N.A. împotriva sentinței nr. 944 din 2

iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 37/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.