ÎCCJ, Decizia nr. 217/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 37/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta N.A. împotriva rezoluției nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Alba și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de M.D., N.N.C.G., C.M.F. și L.E.M. , sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petenta a formulat plângere la procurorul șef serviciu al DNA – Serviciul Teritorial Alba, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 5/II/2/2010 din 8 ianuarie 2010. S-a apreciat că în raport de faptele concrete reclamate și totalitatea actelor de la dosar că, activitatea persoanelor reclamate, în calitatea lor de membre ale completului de judecată, pe parcursul derulării cauzei a fost în perfect acord cu dispozițiile legale procesuale. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA, Serviciul Teritorial Alba, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr. 944 din 2 iunie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că aspectele invocate de petentă nu pot constitui temei al răspunderii penale pentru persoanele reclamate, constituite într-un complet legal de judecată a unei cauze civile, activitatea acestora fiind în acord cu normele procesual civile și probele cauzei. Împotriva acestei sentințe de respingere a plângerii, petenta N.A. a declarat recurs, solicitând potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatele M.D., N.N.C.G., C.M.F. și L.E.M. , ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aspectele reclamate de petentă nu constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu ce s-ar circumscrie răspunderii penale, ci constituie erori de judecată, care ar putea atrage o eventuală răspundere disciplinară a magistraților.

Astfel, împrejurarea că nu s-a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea cererii de strămutare nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale, întrucât nu există o dispoziție expresă în acest sens din partea instanței căreia i s-a solicitat strămutarea. Pe de altă parte, chiar în situația în care în cuprinsul unei încheieri de ședință s-ar fi făcut o mențiune nereală, fapt ce nu s-a putut stabili, nu era de natură să producă consecințe juridice în condițiile în care ulterior acelui termen, judecata a continuat. Respingerea cererii cu privire la îndreptarea erorii materiale a fost motivată de către instanța de judecată, iar faptul că după soluționarea cererii de recuzare s-a procedat la judecarea cauzei, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 31 și următoarele C. proc.

civ. De asemenea, din examinarea confirmării de primire existente la dosarul cauzei a rezultat că intimatul M.Z. a semnat pentru citația pe care exista aplicată inclusiv ștampila de la destinație, astfel încât nu se poate trage concluzia că procedura de citare a fost falsificată. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală. În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că petenta este nemulțumită de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de judecată sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatele ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. și art. 281 alin. (1) C. pen., așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acestea. Criticile recurentei petente reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentei împotriva rezoluției nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Alba este legală și temeinică. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A. împotriva sentinței nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 37/1/2010. Totodată, în baza art.192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A. împotriva sentinței nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 37/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.