ÎCCJ, Decizia nr. 214/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2672/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva ordonanței nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut ordonanța atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin ordonanța nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, între altele, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de C.M. și P.M. – judecător la Judecătoria Fălticeni, F.O. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni, T.C. – executor judecătoresc și Z.D. – avocat Baroul Suceava, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 2339/1195/II/2/2009 din 12 martie 2009. Procurorii au reținut că modul de soluționare a unei cauze nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 278 1 C. proc.

pen. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva ordonanței nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr. 1052 din 26 mai 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate. Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petentul B.I. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații C.M., P.M., F.O., T.C. și Z.D. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual. Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în cauză nu există indicii în sensul săvârșirii de către magistrați a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., aceștia îndeplinindu-și în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de judecată sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. De asemenea, nu se poate reține în sarcina magistraților nici săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., neaflându-ne în prezența falsificării unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reține în sarcina executorului judecătoresc T.C., săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen., în condițiile în care acesta, în desfășurarea procedurilor impuse de soluționarea dosarului de executare nr. 131/P/2004, s-a conformat întrutotul dispozițiilor date de instanța de judecată. Intimatul avocat Z.D. a respectat îndatoririle ce îi reveneau în calitate de apărător ales, având dreptul să formuleze în numele și pentru clientul său toate acele cereri pe care le-a apreciat ca fiind necesare și utile apărării cauzei, respectiv soluționării litigiului civil ivit între petent și numitul G.C.

Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane sau că ar fi falsificat un înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia așa încât, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În ceea ce privește susținerea recurentului petent, în sensul că magistratul M.C.B., care a pronunțat sentința atacată, ar fi participat la judecarea recursului împotriva unei soluții privind ordonanța nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009, Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului constată că magistratul indicat a participat la soluționarea recursului declarat de petent împotriva sentinței nr. 874 din 12 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea împotriva unei alte rezoluții, respectiv nr. 1134/P/2006 din 5 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

În concluzie, nu există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 C. proc. pen. În ceea ce privesc susținerile recurentului petent în sensul că sentința atacată nu a fost motivată sau că nu i-au fost luate în considerare cereri esențiale, acestea nu se susțin, sentința atacată fiind legal, temeinic și corespunzător motivată, plângerea sa fiind soluționată cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. În concluzie, susținerile petentului privind existența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9 și 10 C. proc. pen., vor fi respinse, ca nefondate. Criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva ordonanței nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică este legală și temeinică. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2672/1/2009. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2672/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.