ÎCCJ, Decizia nr. 214/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1052 din 26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 2672/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul B.I. împotriva ordonanței nr. 144/P/2009 din 12 februarie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut ordonanța atacată, cu

obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin ordonanța nr. 144/P/2009

din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, între

altele, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de C.M. și P.M. –

judecător la Judecătoria Fălticeni, F.O. – procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Fălticeni, T.C. – executor judecătoresc și Z.D. – avocat Baroul

Suceava,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 2339/1195/II/2/2009

din 12 martie 2009.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei cauze nu poate constitui temei pentru atragerea

răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru

contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac

prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva ordonanței nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr.

1052 din 26 mai 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul B.I. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații C.M., P.M., F.O., T.C. și Z.D.

ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals

intelectual.

Analizând actele și

lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în cauză nu există indicii în

sensul săvârșirii de către magistrați a infracțiunii prevăzute de art. 246 C.

pen., aceștia îndeplinindu-și în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a

cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de judecată sau

că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile

pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor

de atac niciun alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât

instanța penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu

se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate

pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă

instanță.

De asemenea, nu se

poate reține în sarcina magistraților nici săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 289 C. pen., neaflându-ne în prezența falsificării unui înscris oficial cu

prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar aflat în exercițiul

atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele

date sau împrejurări.

Înalta Curte

apreciază că nu se poate reține în sarcina executorului judecătoresc T.C.,

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen., în

condițiile în care acesta, în desfășurarea procedurilor impuse de soluționarea

dosarului de executare nr. 131/P/2004, s-a conformat întrutotul dispozițiilor

date de instanța de judecată.

Intimatul avocat Z.D.

a respectat îndatoririle ce îi reveneau în calitate de apărător ales, având

dreptul să formuleze în numele și pentru clientul său toate acele cereri pe

care le-a apreciat ca fiind necesare și utile apărării cauzei, respectiv

soluționării litigiului civil ivit între petent și numitul G.C.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații, în exercitarea

atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale

unei persoane sau că ar fi falsificat un înscris oficial cu prilejul întocmirii

acestuia așa încât, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de aceștia.

În ceea ce privește

susținerea recurentului petent, în sensul că magistratul M.C.B., care a

pronunțat sentința atacată, ar fi participat la judecarea recursului împotriva

unei soluții privind ordonanța nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009, Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului constată că magistratul indicat

a participat la soluționarea recursului declarat de petent împotriva sentinței

nr. 874 din 12 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea împotriva unei alte

rezoluții, respectiv nr. 1134/P/2006 din 5 martie 2007 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

În concluzie, nu

există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 C. proc. pen.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent în sensul că sentința atacată nu a fost

motivată sau că nu i-au fost luate în considerare cereri esențiale, acestea nu

se susțin, sentința atacată fiind legal, temeinic și corespunzător motivată,

plângerea sa fiind soluționată cu respectarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

În concluzie,

susținerile petentului privind existența cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen., vor fi respinse, ca nefondate.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva ordonanței

nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică este legală și

temeinică.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I.

împotriva sentinței nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2672/1/2009.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 1052 din

26 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 2672/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 martie 2011.