ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 429/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 429/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Ședința publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC A.P.
SRL prin administrator judiciar A.P.M. SPRL prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Arad, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL prin lichidator E.
SPRL, a solicitat să se constate că a cumpărat de la pârâtă imobilul înscris în
C.F. nr. 300045 Apateu nr. top 466-467/a reprezentând clădire restaurant în
localitatea Apateu jud. Arad, conform facturii nr. 1788 din 31 decembrie 2007,
având valoarea de antecontract întrucât dovedește operațiunea juridică de
vânzare-cumpărare a imobilului la prețul de 200.000 lei și în consecință să se
pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Prin precizarea de acțiune
s-a solicitat constatarea nulității facturii nr. 101076 din 23 februarie 2010
de stornare.
Prin sentința
comercială nr. 169 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea
comercială formulată și precizată de reclamanta SC A.P. SRL prin administrator
judiciar A.P.M. SPRL reținând, în esență, că
în fapt pârâta în calitate de
promitentă - vânzătoare a emis în favoarea reclamantei-cumpărătoare o factură
fiscală pentru suma de 200.000 lei reprezentând prețul de vânzare a imobilului
din litigiu, la data de 31 decembrie 2007. Contractul încheiat nu are valoare
translativă de proprietate întrucât pentru terenuri legea cere forma autentică.
Prin promisiunea de
vânzare-cumpărare, reclamantul promitent-cumpărător nu dobândește decât un
drept de creanță efectul translativ de proprietate nu se produce prin
antecontract, astfel încât dacă promitent-cumpărător vinde imobilul unui terț
care se intabulează, promitentul-vânzător va avea posibilitatea eventuală de a
cere despăgubiri, dar în cauză obiectul litigiului este altul decât
despăgubirile, iar reclamanta nici nu și-a executat obligația de plată a prețului.
Imobilul care a făcut
obiectul vânzării în cadrul procedurii insolvenței s-a vândut unui terț prin
administratorul judiciar cu acordul creditorilor ipotecari, care aveau în
favoarea lor înscrise și interdicții de vânzare-cumpărare.
Instanța de fond a
constatat că față de textul art. 93
1
din Legea nr. 85/2006 și având
în vedere starea de fapt, rezultă că cel puțin prima dintre condiții nu este
îndeplinită.
În aplicarea art. 46 C.
com. și ale art. 6 din Legea nr. 82 din 1991, instanța de fond a apreciat că factura
fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza
înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a
cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu
privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să
trebuiască să îndeplinească cerințele art. 948 C. civ., nici chiar atunci când
probează existența unui act comercial, pentru care părțile nu au întocmit un
instrumentum. Pe cale de consecință s-a apreciat că nu se poate cere
constatarea nulității facturii pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate
ale actului juridic.
Apelul declarat de
reclamanta SC A.P. SRL prin administrator judiciar SCP A.P.M. SPRL, a fost
respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin
decizia comercială nr. 161/A din 20 iunie 2011.
În argumentarea
acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că în ceea ce privește
nepronunțarea primei instanțe asupra capătului de cerere din acțiunea precizată
a reclamantei privind constatarea nulității facturii de stornare nr. 101 din 23
februarie 2010, se constată că prima instanță s-a pronunțat asupra acestuia,
fapt care rezultă atât din dispozitivul hotărârii, prin care se respinge acțiunea
precizată a reclamantei, cât și din expozitivul acesteia, unde este motivată
expres respingerea acestui capăt de cerere.
În ceea ce privește
fondul cauzei, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a constatat că,
contractul încheiat între părți nu are valoare translativă de proprietate
întrucât, fiind vorba despre o clădire cu terenul aferent, pentru terenuri
legea cere forma autentică pentru valabilitatea contractului de
vânzare-cumpărare.
S-a mai reținut că
prin această promisiune de vânzare-cumpărare, reclamanta promitent-cumpărător
nu a dobândit decât un drept de creanță; efectul translativ de proprietate nu
se produce prin antecontract, astfel încât dacă promitent-cumpărător vinde
imobilul unui terț care se intabulează, promitentul-vânzător va avea
posibilitatea eventuală de a cere despăgubiri, dar în cauză obiectul litigiului
este altul decât despăgubirile, iar reclamanta nici nu și-a executat obligația
de plată a prețului.
Imobilul care a făcut
obiectul vânzării în cadrul procedurii insolvenței s-a vândut unui terț prin
administratorul judiciar cu acordul creditorilor ipotecari, care aveau în
favoarea lor înscrise și interdicții de vânzare-cumpărare. Valorificarea
imobilului s-a efectuat în cadrul procedurii insolvenței, la momentul
valorificării fiind verificat de către administratorul judiciar dreptul tabular
de proprietate asupra imobilului; valorificarea imobilului s-a efectuat cu
acordul adunării creditorilor si respectiv a creditorului deținând garanții
reale asupra bunului BRD GSG; valorificarea imobilului s-a efectuat prin filtrul
unui contract de vânzare cumpărare în forma autentica - la momentul
valorificării, notarul asigurându-se ca operațiunea se putea efectua din punct
de vedere juridic.
S-a constatat că
prima condiție prevăzută de art. 93
1
din Legea nr. 85/2006 nu poate
fi îndeplinita având in vedere ca prețul imobilului nu a fost achitat și, chiar
daca reclamantul și-ar arăta disponibilitatea de a achita prețul, bunul nu se
mai află in posesia promitentului cumpărător, fiind valorificat la licitație
publica, iar la data promovării acțiunii bunul nu se mai afla in posesia SC A.P.
SRL.
În ceea ce privește
factura de stornare, cu aplicarea prevederile art. 46 C. com. și ale art. 6 din
Legea nr. 82 din 1991, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima
instanță a reținut că factura fiscală nu este decât un document justificativ,
care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau
prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc
de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic,
care să trebuiască să îndeplinească cerințele art. 948 C. civ.
Pe cale de consecință
nu se poate cere constatarea nulității facturii pentru neîndeplinirea condițiilor
de validitate ale unui act juridic.
Împotriva acestei
decizii reclamanta SC A.P. SRL prin administrator judiciar A.P.M. SPRL a
declarat recurs fără a indica motivele de drept pe care se întemeiază.
În susținerea
recursului declarat, recurenta a criticat hotărârea instanței de apel întrucât
nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea nulității
absolute a facturii de stornare nr. 101076 din 23 februarie 2010 și nici nu a
analizat presupusa motivare a instanței de fond.
În continuarea
motivării, recurenta a prezentat detaliat situația de fapt, părerile sale
referitoare la emiterea facturii nr. 101076 din 23 februarie 2010, consecințele
emiterii acestei facturi și corespondența purtată de către părți privind
bunurile SC A.P. SRL în special a Clădirii Apateu nr. 257 și Clădirea
restaurant, situațiile evidențiate în contabilitatea SC A.P. SRL.
În opinia recurentei, chiar și în
situația în care s-ar fi emis factura de stornare acțiunea nu este admisibilă
prin prisma dispozițiilor art. 93
1
din Legea nr. 85/2006 întrucât
prima condiție nu poate fi îndeplinită având în vedere că prețul imobilului nu
a fost achitat și chiar reclamantul își arată disponibilitatea de a achita prețul,
bunul nu se mai afla în posesia promitentului cumpărător întrucât imobilul
obiect al litigiului a fost valorificat în licitație publică, iar la promovarea
acțiunii bunul nu se mai afla în posesia SC A.P. SRL.
Pentru aceste motive
recurenta a solicitat constatarea nulității respectiv anularea facturii de
stornare nr. 101076 din 23 februarie 2010 alături de capetele de cerere inițial
formulate, admiterea recursului și schimbarea hotărârii recurate în sensul
admiterii acțiunii precizate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar
intimata pârâtă, răspunzând motivelor de recurs indicate de recurentă, a
solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca temeinică
și legală.
Recursul este nefondat.
Examinarea recursului
promovat de reclamantă impune mai întâi precizarea caracterului acestei căi de
atac și a scopului urmărit de legiuitor prin indicarea limitativă a motivelor
de nelegalitate.
Astfel, recursul se
definește drept cale extraordinară de atac, de reformare fără caracter
devolutiv. Aceasta înseamnă că în recurs nu se judecă acțiunea ca atare și nu
se examinează temeinicia susținerilor părților cu privire la drepturile lor
subiective deduse judecății, ci se verifică dacă judecata a respectat dispozițiile
legale, controlul judiciar fiind limitat la motivele de nelegalitate expres
prevăzute de art. 304 alin. (1) – (9) C. proc. civ.. Aceste dispoziții trebuie
coroborate cu cerința impusă de art. 302
1
lit. c) C. proc. civ.
potrivit căreia este obligatoriu ca motivele de nelegalitate pe care se
întemeiază recursul să fie dezvoltate.
Revenind la motivele
de recurs, față de conținutul criticilor aduse deciziei pronunțată de instanța
de apel în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se vor
lua în examinare numai motivele ce se referă la nepronunțarea asupra capătului
de cerere privind constatarea nulității absolute a facturii de stornare, ce va
fi încadrat în punctul 6 al art. 304 C. proc. civ., critica privind faptul că
instanța de
apel
nu
a motivat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a facturii
de stornare și nici nu a analizat presupusa motivare a instanței de fond ce va
fi încadrat în punctul 7 al art. 304 C. proc. civ. și criticele referitoare la
presupusele aspecte de nelegalitate ce vor fi încadrate în punctul 9 al art.
304 C. proc. civ.
Ipoteza de minus
petita pusă în discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.
6 C. proc. civ. nu se regăsește în cauză, întrucât instanța de apel nu a fost
investită cu un capăt de cerere distinct, ci a răspuns criticii formulate de
apelantă prin care a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra
constatării nulității facturii de stornare, reținând în mod corect că prima
instanță s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere lucru ce rezultă atât din
dispozitivul hotărârii cât și din considerentele acesteia unde este motivată
expres respingerea acestui capăt de cerere.
Punctul 7 al art. 304
C. proc. civ.
poate
fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenta a susținut
că instanța de apel
nu
a motivat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a facturii
de stornare nr. 101076 din 23 februarie 2010 și nici nu a analizat presupusa
motivare a instanței de fond.
Critica
este nefondată. Astfel, din motivarea explicită și argumentele aduse în
sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au
fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța
referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile. Din punctul de vedere al
motivului de nelegalitate invocat recurenta nu a demonstrat faptul că hotărârea
nu ar conține elementele obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Este indiscutabil
faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe,
dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este
cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să
dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție
faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să
motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe,
ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Nici criticile
subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
nu pot fi reținute întrucât recurenta pentru a răspunde lipsei temeiului legal,
se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente
din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina
dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
Succesiunea de fapte
și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, simplele referiri la dispozițiile
legale privind factura fiscală nu pot constitui motive de nelegalitate.
De altfel, recurenta
în întreaga sa argumentare a motivelor s-a referit la administrarea probelor de
către instanța de apel, la factura fiscală nr. 101076 din 23 februarie 2010, la
înregistrările în evidențele contabile ale facturilor, a mijloacelor fixe, a
activelor, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul
cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.
În concluzie, cu
referire la motivele invocate se va reține că recurenta prin argumentele aduse
a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în
fond și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul de
aplicare a legii.
Așa fiind, se
constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor
formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest
aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta SC A.P. SRL prin administrator judiciar A.P.M.
SPRL împotriva deciziei comerciale nr. 161/A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel
Timișoara, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 februarie 2012.