ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2180/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2180/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 5722 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pârâte B.F., a fost

admisă acțiunea formulată de această reclamantă, în contradictoriu cu pârâta

reclamantă M.S., s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților, în sensul că

s-a atribuit reclamantei pârâte imobilul compus din apartament cu două camere

și dependințe situat în Craiova, județul Dolj; a fost obligată reclamanta

pârâtă la plata unei sulte în cuantum de 44.323,87 lei către pârâta reclamantă,

acordându-se termen pentru achitarea sumei de bani respective; s-a dispus

anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 36/2008 eliberat de BNP S.C.,

în sensul excluderii din masa succesorală rămasă în urma decesului autorului M.V.

a cotei de 5/8 din apartamentul sus-menționat.

A fost admisă, în

parte, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă. S-a constatat

calitatea de unic moștenitor a pârâtei reclamante M.S. de pe urma defuncților M.M.

și M.V.; a fost respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de

întreținere nr. 2458 din 15 iulie 2003, ca neîntemeiat; cu cheltuieli de

judecată în sarcina pârâtei reclamante.

Hotărârea primei

instanțe a fost menținută prin decizia nr. 825 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului

Dolj, secția civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de pârâta

reclamantă M.S. împotriva acestei sentințe, cu obligarea apelantei la

cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei către intimată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta reclamantă, criticând-o pentru insuficienta

motivare a soluției de respingere a obiecțiunilor formulate la raportul de

expertiză întocmit în cauză, neindicându-se, în considerentele deciziei,

motivația în drept a respingerii lor, fiind încălcate dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ.; pentru însușirea greșită a concluziilor raportului de

expertiză, de către instanță, deși expertul a nesocotit indicii privind

evaluarea imobilului trecuți în „Buletinul Documentar-Expertiză tehnică” nr. 103/2007,

pentru nemotivarea, în hotărâre, a înlăturării probei testimoniale, pentru

greșeli de interpretare a obiectului actului juridic dedus judecății, pentru

încălcarea art. 673

6

și art. 276 C. proc. civ.

La data de 6 mai

2010, recurenta pârâtă M.S. a formulat cerere scrisă prin care a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin. (49) pct. 111

1

din Legea nr. 219/2005, cât și a art. I alin. (1) pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

solicitând sesizarea Curții Constituționale, în acest sens.

În motivarea cererii,

a arătat că cele două dispoziții legale arătate ca fiind neconstituționale au

abrogat dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., fiind încălcate, în

acest mod, dispoziții de drept intern din Constituție - art. 20 și art. 21,

precum și art. 6 și art. 45 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că vechile

dispoziții legale abrogate întăreau posibilitatea instanței de fond și apel ca,

în baza rolului activ conferit de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

să analizeze cauza atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei.

S-a susținut că sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției mai sus invocate,

prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de

neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un

asemenea act normativ în vigoare, dispoziția respectivă nu a fost constatată ca

fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și

are legătură cu soluționarea cauzei, excepția putând fi invocată în orice fază

a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Prin încheierea de

ședință din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins cererea recurentei pârâte M.S. privind

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin. (49) pct. 111

1

din Legea nr. 219/2005, cât și a art. I alin. (1) pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din interpretarea per

a contrario a acestor dispoziții legale și în baza art. 29 alin. (6) din

același act normativ, dacă excepția este inadmisibilă, contrară prevederilor

alin. (1), în sensul că privește neconstituționalitatea unor dispoziții legale

în vigoare, dar care nu au legătură cu soluționarea cauzei, instanța respinge,

printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Împrejurarea că legea

stabilește că nu în toate cazurile aflate pe rolul instanței este oportun a fi

sesizată Curtea Constituțională, situație în care instanța are posibilitatea să

nu înainteze sesizarea la instanța de contencios constituțional - reprezintă o

transpunere legislativă a uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii

civile, respectiv interesul.

În cauză, observând

motivele de recurs, Curtea a constatat că recurenta pârâtă a invocat, ca

temeiuri de drept ale controlului judiciar ce se exercită pe calea recursului,

cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., neinvocând

clar și explicit dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 din același cod, abrogate

prin dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o invocă.

Corelativ acestui

aspect, respectiv în lipsa unor asemenea motive, nu se regăsesc, printre argumentele

în susținerea recursului, nici trimiteri directe sau indirecte la dispozițiile

legale abrogatoare a căror neconstituționalitate și neconvenționalitate se

invocă.

Un argument în acest

sens îl constituie chiar și cel arătat de recurentă prin apărător, în

susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, potrivit căruia nu se

invocă direct limitarea controlului judiciar în recurs, ci faptul că, înainte

de abrogare, instanțele de fond, în exercitarea rolului activ, manifestau mai

multă preocupare în analizarea cauzei atât sub aspectul legalității, cât și al

temeiniciei.

De asemenea, chiar și

în situația în care ar interveni declararea neconstituționalității dispozițiilor

legale abrogatoare, prevederile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. nu reintră

în vigoare ca efect al deciziei Curții Constituționale, având în vedere și

dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă,

potrivit cărora abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter

definitiv, cu excepția situației în care prevederile din ordonanțele Guvernului

care au prevăzut norme de abrogare, au fost respinse prin lege, de către

Parlament.

Or, chiar și în

ipoteza în care s-ar admite că, prin declararea neconstituționalității textelor

abrogatoare, reintră în vigoare textele abrogate sau, ulterior, prin

legiferare, se reintroduc dispoziții legale asemănătoare sau identice cu cele

abrogate, recurenta nu mai este în măsură să completeze motivele de recurs,

având în vedere dispozițiile art. 303 C. proc. civ. cu privire la termenul

motivării recursului.

De asemenea, în

această din urmă ipoteză, se au în vedere și data pronunțării deciziei recurate,

dar și dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul

intrării în vigoare a unei legi de procedură noi, hotărârea pronunțată înaintea

acestui moment rămâne supusă căilor de atac și termenelor prevăzute de legea

sub care au fost pronunțate.

În concluzie, recurenta

pârâtă tinde să pună în discuție chestiuni care nu sunt de folos și pe care nu

le poate opune cu succes în cauza aflată pe rol, de vreme ce nu invocă

neconstiuționalitatea unor dispoziții legale aplicabile, de procedură sau de

drept material - incidente și care au legătură cu soluționarea cauzei.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs pârâta M.S., criticând-o pentru următoarele motive:

Soluția instanței de

recurs a fost dată cu încălcarea art. 29 alin. (1)- (3) și alin. (6) din Legea nr.

47/1992.

Astfel, ambele acte

normative cu privire la care s-a invocat excepția de neconstituționalitate sunt

în vigoare, excepția a fost ridicată în faza recursului și dispozițiile legale

respective nu au făcut obiectul vreunei cercetări sub aspectul

neconstituționalității, de către Curtea Constituțională.

Recurenta justifică

interesul în invocarea excepției de neconstituționalitate deoarece netemeinicia

unei hotărâri care a comportat două faze procesuale, fond și apel, nu mai poate

face obiectul unor critici în recurs, ceea ce contravine art. 20 din

Constituția României cu referire la art. 6 și art. 45 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Aceste dispoziții

întăreau posibilitatea instanțelor de fond și apel ca, în baza art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., să analizeze cauza sub toate aspectele.

Este real că nu au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în mod expres,

în cererea de recurs, dar temeiul juridic invocat prin cerere, respectiv art. 304

pct. 9 din același cod este în deplină concordanță și indisolubil legat de pct.

10 și 11, abrogate prin dispoziții legale neconstituționale.

De altfel, recurenta

critica implicit hotărârile atacate pentru netemeinicie, conform motivelor de

la punctele 1, 2 și 3 din cererea de recurs.

A solicitat admiterea

căii de atac, modificarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de

sesizare a Curții Constituționale.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304

1

și art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Analizând încheierea

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și

de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a

considerat în mod corect, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992,

că cerințele de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute în acest text de

lege, trebuie întrunite în mod cumulativ și că, în speță, nu este îndeplinită

cea referitoare la legătura dispozițiilor cu privire la care s-a invocat

neconstituționalitatea cu soluționarea cauzei [art. 29 alin. (1) din Lege].

Într-adevăr,

dispozițiile invocate ca fiind contrare legii fundamentale se regăsesc în lege,

respectiv într-o ordonanță de urgență, acte normative care pot forma obiect al

controlului de constituționalitate, fiind enumerate în art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992.

Excepția poate fi

invocată de parte, în orice fază procesuală, în consecință, și în recurs, iar

textele de lege respective nu au fost declarate neconstituționale printr-o

decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Cu toate acestea,

dispozițiile legale menționate nu au legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a

reținut, în mod corect, și Curtea de Apel.

Prin motivele de

recurs, astfel cum au fost prezentate în precedent și după cum a reținut și

Curtea, nu s-au adus critici care să se poată încadra în motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în prezent, abrogate, prin

dispozițiile legale în legătură cu care s-a invocat neconstituționalitatea.

Astfel, critica

privind nemotivarea unei hotărâri în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

și anume cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, ca și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Argumentele

referitoare la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății sunt

susceptibil de a fi încadrate în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar susținerile

referitoare la încălcarea textelor de lege enumerate mai sus vizează motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Chiar dacă, în

motivarea căii de atac, recurenta face referire la probe, ea invocă aspecte

legate de insuficienta motivare a hotărârii raportat la respingerea sau

înlăturarea unora dintre aceste probe sau chestiuni generice, care țin de

aprecierea instanței asupra încuviințării unor probe sau refacerii lor, iar nu

critici care să poată fi încadrate în textele de lege abrogate și cu privire la

care s-a invocat neconstituționalitatea, astfel încât să justifice legătura

dispozițiilor legale respective cu soluționarea cauzei.

Recurenta nu susține

nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate,

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ. abrogat

prin art. I pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000, introdus ulterior

prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005) și nici greșita stabilire a

situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate (art.

304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

De altfel, însăși

partea arată în motivarea de la pct. 1 a cererii de recurs că „nu este vorba

despre critici aduse probatoriului (respectiv a raportului de expertiză), ci de

o argumentație insuficientă atât a instanței de fond, cât și a celei de apel”.

În ceea ce privește „legătura

indisolubilă” dintre motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și cele în prezent abrogate, prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 din

același cod, și care, pentru acest motiv, ar permite invocarea excepției de

neconstituționalitate în legătură cu ultimele două, această susținere

reprezintă o simplă afirmație, care nu se poate încadra în vreunul dintre

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nici nu se subsumează

unei veritabile alte critici, care să constituie motiv de recurs în condițiile

art. 304

1

din același cod.

În plus, cele trei

motive de recurs au fost distinct reglementate în Codul de procedură civilă,

pct. 9 din art. 304 reprezentând un motiv de nelegalitate, iar pct. 10 și 11,

în prezent abrogate, reprezentând motive de netemeinicie a hotărârii recurate.

De asemenea,

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma de la data pronunțării

încheierii recurate, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în

aflarea adevărului judiciar și în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale nu justifică sesizarea Curții Constituționale deoarece nu s-a formulat,

în recurs, vreo critică în legătură cu acest text de lege și nici nu se

circumscrie vreunui motiv de ordine publică, care să poată fi invocat separat

de motivele căii de atac formulate în scris, de către pârâta reclamantă.

Prin urmare, în mod

corect, constatând că dispozițiile legale prin care s-au abrogat cele două

motive de casare nu au legătură cu soluționarea cauzei deoarece nu s-au

formulat critici în recurs, care să permită încadrarea în textele de lege

abrogate și care să justifice interesul reclamantei în a obține înlăturarea

dispozițiilor de abrogare, pe calea excepției de neconstituționalitate, Curtea

de Apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în forma actuală.

Ca atare, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta

pârâtă reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta M.S. împotriva încheierii din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în

dosarul nr. 15996/215/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 martie 2011.