ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2180/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5722 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pârâte B.F., a fost admisă acțiunea formulată de această reclamantă, în contradictoriu cu pârâta reclamantă M.S., s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților, în sensul că s-a atribuit reclamantei pârâte imobilul compus din apartament cu două camere și dependințe situat în Craiova, județul Dolj; a fost obligată reclamanta pârâtă la plata unei sulte în cuantum de 44.323,87 lei către pârâta reclamantă, acordându-se termen pentru achitarea sumei de bani respective; s-a dispus anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 36/2008 eliberat de BNP S.C., în sensul excluderii din masa succesorală rămasă în urma decesului autorului M.V.

a cotei de 5/8 din apartamentul sus-menționat. A fost admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă. S-a constatat calitatea de unic moștenitor a pârâtei reclamante M.S. de pe urma defuncților M.M. și M.V.; a fost respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de întreținere nr. 2458 din 15 iulie 2003, ca neîntemeiat; cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei reclamante. Hotărârea primei instanțe a fost menținută prin decizia nr. 825 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj, secția civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de pârâta reclamantă M.S. împotriva acestei sentințe, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei către intimată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta reclamantă, criticând-o pentru insuficienta motivare a soluției de respingere a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în cauză, neindicându-se, în considerentele deciziei, motivația în drept a respingerii lor, fiind încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; pentru însușirea greșită a concluziilor raportului de expertiză, de către instanță, deși expertul a nesocotit indicii privind evaluarea imobilului trecuți în „Buletinul Documentar-Expertiză tehnică” nr. 103/2007, pentru nemotivarea, în hotărâre, a înlăturării probei testimoniale, pentru greșeli de interpretare a obiectului actului juridic dedus judecății, pentru încălcarea art. 673 6 și art. 276 C. proc.

civ. La data de 6 mai 2010, recurenta pârâtă M.S. a formulat cerere scrisă prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin. (49) pct. 111 1 din Legea nr. 219/2005, cât și a art. I alin. (1) pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, solicitând sesizarea Curții Constituționale, în acest sens. În motivarea cererii, a arătat că cele două dispoziții legale arătate ca fiind neconstituționale au abrogat dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., fiind încălcate, în acest mod, dispoziții de drept intern din Constituție - art. 20 și art. 21, precum și art. 6 și art. 45 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A arătat că vechile dispoziții legale abrogate întăreau posibilitatea instanței de fond și apel ca, în baza rolului activ conferit de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., să analizeze cauza atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei. S-a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției mai sus invocate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ în vigoare, dispoziția respectivă nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și are legătură cu soluționarea cauzei, excepția putând fi invocată în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Prin încheierea de ședință din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea recurentei pârâte M.S.

privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin. (49) pct. 111 1 din Legea nr. 219/2005, cât și a art. I alin. (1) pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale și în baza art. 29 alin. (6) din același act normativ, dacă excepția este inadmisibilă, contrară prevederilor alin. (1), în sensul că privește neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, dar care nu au legătură cu soluționarea cauzei, instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Împrejurarea că legea stabilește că nu în toate cazurile aflate pe rolul instanței este oportun a fi sesizată Curtea Constituțională, situație în care instanța are posibilitatea să nu înainteze sesizarea la instanța de contencios constituțional - reprezintă o transpunere legislativă a uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv interesul.

În cauză, observând motivele de recurs, Curtea a constatat că recurenta pârâtă a invocat, ca temeiuri de drept ale controlului judiciar ce se exercită pe calea recursului, cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., neinvocând clar și explicit dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 din același cod, abrogate prin dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o invocă. Corelativ acestui aspect, respectiv în lipsa unor asemenea motive, nu se regăsesc, printre argumentele în susținerea recursului, nici trimiteri directe sau indirecte la dispozițiile legale abrogatoare a căror neconstituționalitate și neconvenționalitate se invocă.

Un argument în acest sens îl constituie chiar și cel arătat de recurentă prin apărător, în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, potrivit căruia nu se invocă direct limitarea controlului judiciar în recurs, ci faptul că, înainte de abrogare, instanțele de fond, în exercitarea rolului activ, manifestau mai multă preocupare în analizarea cauzei atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei. De asemenea, chiar și în situația în care ar interveni declararea neconstituționalității dispozițiilor legale abrogatoare, prevederile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.

nu reintră în vigoare ca efect al deciziei Curții Constituționale, având în vedere și dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă, potrivit cărora abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv, cu excepția situației în care prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare, au fost respinse prin lege, de către Parlament. Or, chiar și în ipoteza în care s-ar admite că, prin declararea neconstituționalității textelor abrogatoare, reintră în vigoare textele abrogate sau, ulterior, prin legiferare, se reintroduc dispoziții legale asemănătoare sau identice cu cele abrogate, recurenta nu mai este în măsură să completeze motivele de recurs, având în vedere dispozițiile art. 303 C. proc.

civ. cu privire la termenul motivării recursului. De asemenea, în această din urmă ipoteză, se au în vedere și data pronunțării deciziei recurate, dar și dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul intrării în vigoare a unei legi de procedură noi, hotărârea pronunțată înaintea acestui moment rămâne supusă căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate. În concluzie, recurenta pârâtă tinde să pună în discuție chestiuni care nu sunt de folos și pe care nu le poate opune cu succes în cauza aflată pe rol, de vreme ce nu invocă neconstiuționalitatea unor dispoziții legale aplicabile, de procedură sau de drept material - incidente și care au legătură cu soluționarea cauzei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta M.S., criticând-o pentru următoarele motive: Soluția instanței de recurs a fost dată cu încălcarea art. 29 alin. (1)- (3) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992. Astfel, ambele acte normative cu privire la care s-a invocat excepția de neconstituționalitate sunt în vigoare, excepția a fost ridicată în faza recursului și dispozițiile legale respective nu au făcut obiectul vreunei cercetări sub aspectul neconstituționalității, de către Curtea Constituțională. Recurenta justifică interesul în invocarea excepției de neconstituționalitate deoarece netemeinicia unei hotărâri care a comportat două faze procesuale, fond și apel, nu mai poate face obiectul unor critici în recurs, ceea ce contravine art. 20 din Constituția României cu referire la art. 6 și art. 45 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste dispoziții întăreau posibilitatea instanțelor de fond și apel ca, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să analizeze cauza sub toate aspectele. Este real că nu au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în mod expres, în cererea de recurs, dar temeiul juridic invocat prin cerere, respectiv art. 304 pct. 9 din același cod este în deplină concordanță și indisolubil legat de pct. 10 și 11, abrogate prin dispoziții legale neconstituționale. De altfel, recurenta critica implicit hotărârile atacate pentru netemeinicie, conform motivelor de la punctele 1, 2 și 3 din cererea de recurs. A solicitat admiterea căii de atac, modificarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel a considerat în mod corect, față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, că cerințele de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute în acest text de lege, trebuie întrunite în mod cumulativ și că, în speță, nu este îndeplinită cea referitoare la legătura dispozițiilor cu privire la care s-a invocat neconstituționalitatea cu soluționarea cauzei [art. 29 alin. (1) din Lege].

Într-adevăr, dispozițiile invocate ca fiind contrare legii fundamentale se regăsesc în lege, respectiv într-o ordonanță de urgență, acte normative care pot forma obiect al controlului de constituționalitate, fiind enumerate în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Excepția poate fi invocată de parte, în orice fază procesuală, în consecință, și în recurs, iar textele de lege respective nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional. Cu toate acestea, dispozițiile legale menționate nu au legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a reținut, în mod corect, și Curtea de Apel. Prin motivele de recurs, astfel cum au fost prezentate în precedent și după cum a reținut și Curtea, nu s-au adus critici care să se poată încadra în motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ., în prezent, abrogate, prin dispozițiile legale în legătură cu care s-a invocat neconstituționalitatea. Astfel, critica privind nemotivarea unei hotărâri în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., și anume cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ca și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Argumentele referitoare la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății sunt susceptibil de a fi încadrate în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar susținerile referitoare la încălcarea textelor de lege enumerate mai sus vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Chiar dacă, în motivarea căii de atac, recurenta face referire la probe, ea invocă aspecte legate de insuficienta motivare a hotărârii raportat la respingerea sau înlăturarea unora dintre aceste probe sau chestiuni generice, care țin de aprecierea instanței asupra încuviințării unor probe sau refacerii lor, iar nu critici care să poată fi încadrate în textele de lege abrogate și cu privire la care s-a invocat neconstituționalitatea, astfel încât să justifice legătura dispozițiilor legale respective cu soluționarea cauzei. Recurenta nu susține nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005) și nici greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate (art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000). De altfel, însăși partea arată în motivarea de la pct. 1 a cererii de recurs că „nu este vorba despre critici aduse probatoriului (respectiv a raportului de expertiză), ci de o argumentație insuficientă atât a instanței de fond, cât și a celei de apel”. În ceea ce privește „legătura indisolubilă” dintre motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și cele în prezent abrogate, prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 din același cod, și care, pentru acest motiv, ar permite invocarea excepției de neconstituționalitate în legătură cu ultimele două, această susținere reprezintă o simplă afirmație, care nu se poate încadra în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nici nu se subsumează unei veritabile alte critici, care să constituie motiv de recurs în condițiile art. 304 1 din același cod. În plus, cele trei motive de recurs au fost distinct reglementate în Codul de procedură civilă, pct. 9 din art. 304 reprezentând un motiv de nelegalitate, iar pct. 10 și 11, în prezent abrogate, reprezentând motive de netemeinicie a hotărârii recurate.

De asemenea, dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma de la data pronunțării încheierii recurate, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului judiciar și în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale nu justifică sesizarea Curții Constituționale deoarece nu s-a formulat, în recurs, vreo critică în legătură cu acest text de lege și nici nu se circumscrie vreunui motiv de ordine publică, care să poată fi invocat separat de motivele căii de atac formulate în scris, de către pârâta reclamantă.

Prin urmare, în mod corect, constatând că dispozițiile legale prin care s-au abrogat cele două motive de casare nu au legătură cu soluționarea cauzei deoarece nu s-au formulat critici în recurs, care să permită încadrarea în textele de lege abrogate și care să justifice interesul reclamantei în a obține înlăturarea dispozițiilor de abrogare, pe calea excepției de neconstituționalitate, Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în forma actuală. Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta M.S. împotriva încheierii din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 15996/215/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.