Decizia nr. 2813/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de la data de 27 decembrie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Inspecția Muncii, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (ANAF) și Administrația Finanțelor Publice Sector 2 (AFP Sector 2), a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 373 din 19 septembrie 2011 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia de soluționare a contestației"), ca urmare a Deciziei de impunere nr. F-S2 73 din 28 februarie 2011 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia de impunere") emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 28 februarie 2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Raportul de inspecție fiscală") încheiat de organele de inspecție fiscală din cadrul AFP Sector 2, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea în totalitate a contestației formulate și, pe cale de consecință, desființarea Deciziei de soluționare a contestației și Deciziei de impunere și obligarea pârâtei AFP Sector 2 să returneze suma de 1.582.085 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată plătită de Inspecția Muncii. Prin cererea modificatoare, reclamanta Inspecția Muncii a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere doar în ceea ce privește obligațiile de plată accesorii stabilite prin Raportul de inspecție fiscală, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3132 din 11 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanta Inspecția Muncii în contradictoriu cu pârâtele ANAF și AFP Sector 2, a anulat Decizia de soluționare a contestației și Decizia de impunere și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Prin sentința civilă nr. 5192 din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Inspecția Muncii privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 3132 din 11 mai 2012 a aceleiași instanțe, în sensul obligării pârâtei să achite reclamantei suma de 1.582.085 RON, cu titlu de restituire TVA, în condițiile legale.

Recursurile declarat împotriva hotărârii menționate la pct. I.2 Împotriva sentinței civile nr. 3132 din 11 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Inspecția Muncii. Împotriva sentinței civile nr. 3132 din 11 mai 2012 și a sentinței civile nr. 5192 din 21 septembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele ANAF și AFP Sector 2. Prin Decizia nr. 1358 din 18 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: - admite recursurile declarate de pârâtele AFP Sector 2 și ANAF; - casează sentințele atacate și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare; - ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamanta Inspecția Muncii împotriva sentinței civile nr. 3132 din 11 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârile pronunțate de instanța de rejudecare Prin sentința civilă nr. 839 din 24 martie 2015 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Sentința nr. 839/2015"), Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Inspecția Muncii în contradictoriu cu pârâtele AFP Sector 2 și ANAF, a anulat Decizia de soluționare a contestației și Decizia de impunere și a suspendat executarea Deciziei de impunere. Prin sentința civilă nr. 1830 din 23 iunie 2015 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Sentința nr. 1830/2015"), Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantei Inspecția Muncii privind completarea dispozitivului sentinței nr. 839/2015 a aceleiași instanțe, în sensul obligării pârâtei AFP Sector 2 să restituie reclamantei suma de 1.582.085 RON, având în vedere capetele de cerere din acțiunea introductivă.

Recursurile declarate împotriva hotărârii menționate la pct. I.4 Împotriva sentinței nr. 839/2015 au declarat recurs pârâtele AFP Sector 2 și ANAF Împotriva sentinței nr. 1830/2015 a declarat recurs pârâta AFP Sector 2.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 423 din 17 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - admite excepția nulității parțiale a recursului declarat de AFP Sector 2 împotriva sentinței nr. 839/2015 și excepția nulității recursului declarat de AFP Sector 2 împotriva sentinței nr. 1830/2015; - constată nulitatea recursurilor declarate de AFP Sector 2 împotriva sentințelor nr. 839/2015 și nr. 1830/2015; - respinge, ca nefondat, recursul declarat de AFP Sector 2 împotriva soluției de suspendare a actelor administrativ fiscale contestate; - admite recursul declarat de ANAF împotriva sentinței nr. 839/2015; - modifică în tot sentința nr. 839/2015, completată prin sentința nr. 1830/2015, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cererea de revizuire Împotriva deciziei civile nr. 423 din 17 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire Inspecția Muncii, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând modificarea dispozitivului hotărârii atacate în limitele obiectului recursului declarat de ANAF. În esență, revizuenta susține că instanța de recurs s-a pronunțat extra petita, în sensul că a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât ANAF a declarat recurs numai împotriva sentinței nr. 839/2015, fără a fi indicată în cererea de recurs sentința nr. x/2015 și fără a fi formulate critici cu privire la ultima sentință. Totodată, revizuenta învederează faptul că cele două sentințe pronunțate în dosar nr. x/2011* vizează capete de cerere distincte, admise de instanța de fond, iar instanța de recurs a admis individualitatea celor două sentințe atacare, deoarece a constatat nulitatea recursului declarat de AFP Sector 2 împotriva sentinței nr. 1830/2015, deși această parte nu a declarat recurs împotriva sentinței respective, astfel că instanța de recurs a admis excepția tardivității cu privire la ceea ce nu s-a formulat. În ipoteza în care ar fi fost declarate recursuri împotriva sentinței civile nr. 1830/2015, care nu au fost comunicare Inspecției Judiciare, se invocă încălcarea dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului contradictorialității. II. Considerentele Înaltei Curți Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea este nefondată pentru considerentele arătate în continuare. Cererea de revizuire formulată în cauză este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., conform cărora: "Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: […] 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut." Din analiza dispozițiilor citate, rezultă că ipoteza reglementată de textul de lege are în vedere situația în care instanța a omis să se pronunțe ori s-a pronunțat minus petita sau extra petita în raport cu petitele din cererea de chemare în judecată, astfel că, se reține, prima facie, că motivul de revizuire nu este aplicabil în circumstanțele expuse ale litigiului de față care nu vizează capetele de cerere din acțiunea formulată de reclamantă în sensul celor expuse la pct. I.1. Pe de altă parte, este de observat faptul că, prin cererea introductivă, astfel cum a fost modificată, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat, în principal, anularea actelor administrative-fiscale contestate (Decizia de soluționare a contestației și Decizia de impunere) și, în subsidiar, obligarea la restituirea sumei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, achitată în temeiul actelor administrative-fiscale a căror anulare se solicită. Or, chiar în condițiile în care instanța de recurs a constatat nulitatea recursurilor declarate de AFP Sector 2 împotriva sentințelor nr. 839/2015 și nr. 1830/2015, este necontestat faptul că instanța, ca o consecință a caracterului devolutiv al recursului în materia contenciosului administrativ și fiscal, și ca efect al admiterii recursului declarat de ANAF împotriva sentinței civile nr. 839/2015, a rejudecat litigiul în fond, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, pronunțându-se cu privire la acțiunea reclamantei, în integralitatea sa. Astfel fiind, nu poate fi primită susținerea revizuentei în sensul că, soluționând calea de atac exercitată de ANAF, instanța de recurs era ținută să se pronunțe numai cu privire la sentința nr. 839/2015, deci numai cu privire la petitele principale referitoare la actele administrative-fiscale contestate, fără a avea căderea de a se pronunța și cu privire la petitul subsidiar referitor la restituirea sumei achitate de reclamantă în temeiul actelor respective, soluționat prin sentința nr. 1830/2015 de completare a sentinței nr. 839/2015. Prin raționamentul expus, revizuenta tinde să obțină menținerea hotărârii de completare a dispozitivului, prin care instanța de fond s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere subsidiar (restituirea sumei achitate în temeiul actelor contestate). Însă, un asemenea raționament este eronat, atâta timp cât soluția dată capătului de cerere subsidiar nu poate fi contrară soluției pronunțate - cu ocazia rejudecării în fond a litigiului ca urmare a admiterii recursului - cu privire la capătul de cerere principal (vizând anularea actelor administrative-fiscale). În circumstanțele expuse, cele două hotărâri pronunțate de instanța de rejudecare (Sentința nr. 839/2015 și nr. 1830/2015), prin care a fost soluționat atât petitul principal, cât și petitul subsidiar, indisolubil legat de capătul principal, reprezintă un act unic de soluționare în integralitate a acțiunii deduse judecății, astfel că nu pot fi tratate, din perspectiva propusă de revizuentă, ca hotărâri cu o individualitate absolut distinctă numai pe baza faptului că sunt supuse recursului în privința căruia termenul de declarare se calculează de la momente diferite de timp. Pentru identitate de rațiune, similar ipotezei actelor normative, în cazul cărora art. 62 din Legea nr. 24/2000 prevede că "dispozițiile […] de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta", și în situația dedusă judecății se apreciază că hotărârea judecătorească prin care a fost soluționată cererea de completare în condițiile art. 2812 C. proc. civ. și instanța s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere subsecvent (omis cu ocazia pronunțării primei hotărâri), se încorporează în hotărârea judecătorească a cărei completare s-a solicitat, identificându-se cu aceasta. Contrar susținerilor revizuentei, Înalta Curte constată că AFP Sector 2 a declarat recurs împotriva sentinței nr. 1830/2015 (aflat la filele 16-22 ale dosarului de recurs), care a fost comunicat intimatei-pârâte Inspecția Muncii la data de 24 septembrie 2015 (conform dovezii de comunicare a actului de procedură aflată la fila 26 a dosarului de recurs). Pentru considerentele expuse, se reține că argumentele invocate de revizuentă nu demonstrează temeinicia motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de Inspecția Muncii. <BR><BR>