ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

A. Judecata în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată la 30 iunie 2005, reclamanta SC

G.R.R. SA a chemat în judecată pe pârâta M.C.I. și pe pârâtul O.S.I.M.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea

certificatului de protecție tranzitorie cu titlul „Sare monosodică a acidului 4–amino–1–hidroxibutiliden-I,

1-bisfosfonic și compoziția farmaceutică ce o conține”, a cărui titulară este

pârâta.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat în esență că:

Legea nr. 93/1998 privind protecția

tranzitorie a brevetelor de invenție și Normele nr. 211/1998 de aplicare a

Legii nr. 93/1998 emise de O.S.I.M. nu prevăd o recunoaștere de plano a

brevetului de referință și, din acest motiv, recunoașterea efectelor brevetului

pe teritoriul României se face după verificarea condițiilor referitoare la

noutate și la activitatea inventivă, pe care trebuie să le îndeplinească

invenția pentru a fi brevetată.

În speță, însă, recunoașterea

efectelor brevetului de referință, eliberat de Oficiul European de Brevete - pe

teritoriul României nu s-a făcut în conformitate cu legea, deoarece invenția

din acest brevet de referință nu este nouă și nu prezintă activitate inventivă.

Astfel, în ce privește revendicarea

1, la data de depozit a brevetului de referință, 9 iunie 1989, compusul chimic

revendicat în acest brevet era divulgat publicului. Sarea monosodică a acidului

4-anino-l-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic și compoziția farmaceutică ce o

conține au fost descrise de angajații pârâtei sub forma unui poster și a

rezumatului publicat în cadrul Simpozionului „Third International Symposium on

Drug Analysis”, care a avut loc în mai 1989 la Antwerp, Belgia, iar documentul distructiv de noutate a fost ulterior publicat în Journal of

Pharmaceuticals & Biomedical Analysis vol. 7 nr. 12, pag. 1719-1727, 1989.

Posterul prezentat reprezintă

„stadiul tehnicii” conform art. 22 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a

Legii nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție, prin

aceea că compusul chimic prezentat în acest poster a fost făcut cunoscut în

scris publicului prin dezvăluirea denumirii și structurii sale chimice în mai

1989, înaintea zilei de 9 iunie 1989.

A mai arătat reclamanta că, potrivit

Secțiunii 3 din Normele nr. 211/1998 pentru acordarea protecției tranzitorii,

O.S.I.M. poate găsi și alte documente din stadiul tehnicii care sunt anterioare

datei de depozit sau de prioritate ale brevetului de referință, documente care

nu au fost luate în considerare de către Oficiul European de Brevete la data

acordării brevetului de referință.

Pârâta însăși a știut, la data

priorității brevetului de referință, că substanța chimică din revendicarea 1

este divulgată, astfel că în forma sa depusă inițial cererea de brevet european

se referea exclusiv la un procedeu de producere a acidului

4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic sau de săruri ale acestuia. Abia în

cursul procedurii de examinare la Oficiul European de Brevete solicitanta cererii de brevet a depus la dosar revendicări în completare, în special o

revendicare de substanță referitoare la compusul chimic trihidrat al sării monosodice

a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic.

Faptul că pârâta și-a dat acordul

pentru divulgarea de către J.D.D.M. a substanței din revendicarea 1 a brevetului în mai 1989 rezultă din anexa 7 depusă de pârâtă la cererea de brevet în fața O.E.B.,

în care se face referire la această prezentare.

De altfel, pârâta a recunoscut

divulgarea în cursul unor acțiuni în justiție din străinătate; astfel, în fața

High Court of Justice din Marea Britanie a declarat că nu intenționează să mai

apere aceste revendicări privind compusul chimic, iar în Germania revendicările

privind produsul au fost, de asemenea, abandonate.

Referitor la activitatea inventivă,

reclamanta a arătat că forma cristalină a sării monosodice trihidrat a acidului

4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic este divulgată și evidentă.

Privitor la revendicarea 2,

reclamanta a arătat că forma unei pulberi cu curgere liberă era evidentă din

stadiul tehnicii la data priorității brevetului de referință, rezultând în mod

evident din cunoștințele oricărui specialist care dorește că condiționeze o

pulbere sub formă de capsule.

Cât privește revendicarea 4, aceasta

este în primul rând lipsită de o soluție tehnică pentru o compoziție

farmaceutică, deoarece nu sunt indicate componentele acestei compoziții și nici

măcar nu este amintit faptul că în compoziția farmaceutică este necesar a fi un

material suport sau de diluare acceptabil din punct de vedere farmaceutic.

Revendicarea 4 nu este susținută de descrierea invenției și nu îndeplinește

condiția legală de a putea fi revendicată.

Administrarea orală a bifosfonaților

aparținea cunoștințelor generale la data de 8 iunie 1990 și se dovedise deja că

utilizarea acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l, 1-bisfosfonic și a sării sale

monosodice pentru tratamentul afecțiunilor legate de distrugerea excesivă a

sistemului osos este eficace din punct de vedere terapeutic, fiind anticipată

de brevetul GB 2 118 042/1982.

Certificatul de protecție

tranzitorie RO 2.086T B nu conține nici o dezvăluire privind modul de

administrare a compoziției farmaceutice revendicate, nu dezvăluie nici un dozaj

al acestei compoziții pentru a obține efectul terapeutic sau preventiv

revendicat în revendicarea 4 și, prin aceasta, nu sunt îndeplinite prevederile art.

26 din Norme, înțelegând prin aplicarea industrială și aplicarea terapeutică

pentru o compoziție farmaceutică.

În drept, reclamanta a invocat

prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 93/1998 și ale art. 24 și 25 din

Normele nr. 211/1998 pentru aplicarea Legii nr. 93/1998.

La data de 8 septembrie 2005,

reclamanta și-a completat cererea introductivă de instanță cu încă un motiv de

anulare a certificatului de protecție tranzitorie, arătând că acesta este nul,

deoarece brevetul de referință EP 0 402 152 B1, în baza căruia a fost acordat,

a fost anulat pe cale judecătorească de înalta Curte de Justiție din Marea

Britanie prin hotărârea HC 02C00845 din 10 februarie 2003.

Pe cale de consecință, certificatul

de protecție tranzitorie rămâne fără obiect, iar efectele sale încetează de

drept, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998.

Pârâta - intimată M.C.I. s-a opus

admiterii pe fond a acțiunii și a invocat, de asemenea, excepțiile lipsei

calității procesuale active a reclamantei și lipsei de interes, iar Tribunalul

București, secția a V-a civilă, s-a pronunțat în sensul respingerii lor, prin

încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2006.

Pe fond, prin sentința civilă nr. 724

din 8 iunie 2006 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâta M.C.I. a obținut în România o

protecție tranzitorie pentru sarea monosodică trihidrat a acidului

4-amino-1-hidroxibutiliden-I, 1-bisfosfonic, prin recunoașterea efectelor

brevetului european EP 0 402 152 B1, în baza Legii nr. 93/1998 și a Normelor nr.

211/1998, primind certificatul de protecție tranzitorie RO 2.086T B.

I. Primul motiv de anulare a

protecției tranzitorii acordate societății pârâte pentru brevetul în cauză este

acela că brevetul de referință EP 0 402 152 B1 a fost anulat în parte

(modificat) de Înalta Curte de Justiție din Marea Britanie prin hotărârea HC 02 C 00845 din 10 februarie 2003, în sensul că revendicările nr. 1 - 4 care se referă la produsul

obținut au fost eliminate din brevet.

În conformitate cu prevederile art. 6

alin. (3) coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 93/1998,

o astfel de împrejurare ar fi, într-adevăr, de natură să ducă la anularea

certificatului de protecție tranzitorie, câtă vreme nu mai este îndeplinită

condiția privind existența în vigoare a brevetului de referință și, totodată, o

astfel de cerere de anulare poate fi formulată în tot cursul duratei de

protecție tranzitorie.

Însă, față din conținutul hotărârii

indicate de către reclamantă, rezultă doar dispoziția de modificare a EP 0 402

152 B1, dar nu rezultă în mod clar modalitatea de modificare, făcându-se

trimitere la „exemplarul din specificații anexat prezentului ordin”.

În al doilea rând, nu s-a făcut

dovada caracterului executoriu al sentinței britanice invocate, deoarece nu s-a

arătat în ce măsură aceasta ar mai fi supusă exercitării altor căi de atac și

nici data când acest efect s-ar produce.

II. Cât privește al doilea motiv de anulare,

referitor la neîndeplinirea condiției noutății revendicării 1 a brevetului de protecție tranzitorie, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr.

64/1991, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 203/2002,

„divulgarea invenției nu este luată în considerare în cazul în care emană de la

inventator sau succesorul său în drepturi și s-a produs în intervalul de 12

luni care a precedat înregistrarea cererii de brevet de invenție sau a

priorității recunoscute.”

Or, în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile impuse de textul de lege, cât privește termenul și persoana de la

care a emanat divulgarea invenției.

Cel de-al treilea motiv de anulare,

privitor la lipsa activității inventive face referire la trei documente

anterioare: posterul prezentat Ia „Third International Symposium on Drug

Analysis”, brevetul american US 4 407761/1981 care ar fi cuprins forma

cristalină a sării monosodice trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-l,

1-bifosfonic și brevetul britanic GB 2 118 042/1982.

Primul document indicat a fost

înlăturat ca referință pentru lipsa activității inventive.

Privitor la celelalte două

documente, tribunalul a considerat că ar fi fost necesară o expertiză de

specialitate, deoarece legea impune în art. 9, ca reper obiectiv pentru

aprecierea activității inventive, „o persoană de specialitate în acel domeniu”.

În lipsa unei astfel de expertize

instanța a reținut că, din lecturarea brevetului GB 2 118 042/1982 nu rezultă

faptul că ar fi fost documentată la acea dată forma cristalina a sării

monosodice trihidrat a acidului 4-amino-1-hidroxibutiliden-I, 1-bifosfonic. Mai

mult, brevetul invocat nu face nici măcar referire la substanța în cauză, ci la

o altă substanță (acid 4-amino-1-hidroxibutan-I, bifosfonic) și în nici un caz

la forma de pulbere a acesteia.

Cel din urmă document, brevetul US 4

407 761/1981 a fost depus la dosar în limba engleză, astfel că instanța a

apreciat că nu poate fi analizat nici măcar prin lecturare, iar cele două

expertize extrajudiciare ce fac referire la acesta nu au fost luate în

considerare, deoarece s-ar nesocoti prin aceasta principiul administrării

nemijlocite a probelor.

Instanța a înlăturat, de asemenea,

ca fiind vădit nefondate, susținerile reclamantei referitoare la faptul că

revendicarea 4 este lipsită de o soluție tehnică pentru o compoziție

farmaceutică. Aceasta deoarece, așa cum reclamanta însăși a arătat,

revendicările recunoscute prin certificatul de protecție tranzitorie RO 2.086T

B sunt toate revendicări de substanță și nu revendicări de procedeu, astfel că

nu există nici o rațiune pentru care în cuprinsul acesteia să existe și o

„soluție tehnică”.

De asemenea, nu se poate reține că

revendicarea nu ar întruni condiția aplicabilității industriale, câtă vreme nu

cuprinde dozajul compoziției farmaceutice sau modul de administrare, deoarece,

în materia produselor farmaceutice ceea ce se protejează prin brevet este

substanța activă, a cărei folosire și administrare este ulterior determinată de

către producător și medic. În nici un caz aplicarea industrială nu poate fi

condiționată de existența în cuprinsul revendicării a posologiei specifice

compoziției farmaceutice.

B. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 268/ A din 4

decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins excepția privind lipsa interesului

și lipsa calității procesuale active invocate de către pârâtă și, totodată, a

respins apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut reținut următoarele:

În fața primei instanțe,

pârâta-intimată a invocat aceleași excepții, cu aceeași motivație cu cea expusă

prin întâmpinarea depusă în faza apelului, iar tribunalul le-a respins.

În situația în care există o

hotărâre a primei instanțe în privința respectivelor apărări formulate de către

pârâtă pe calea unor excepții peremptorii, absolute, iar partea care le-a

invocat nu a înțeles să atace această hotărâre corespunzător exigențelor art. 282

alin. (2) coroborat cu art. 268 alin. (1) și (3) și art. 295 alin. (1) din C. proc.

civ., soluția pronunțată în privința lor a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, ele nu pot fi reanalizate de instanța de control judiciar, pe cale de

excepție, pentru că deja au făcut obiectul unei judecăți, soluția pronunțată

nefiind atacată în condițiile legii.

Pe fond, curtea de apel a considerat

sentința legală și temeinică, cu următoarea motivare:

I. Cauza de nulitate a menționatului

certificatul de protecție tranzitorie constând în împrejurarea că brevetul de

referință în baza căruia s-a acordat ar fi fost modificat prin hotărâre

judecătorească nu se verifică în speță, în raport de ansamblul probelor

administrate.

Din această perspectivă, este

esențial a se determina brevetul de referință în considerarea căruia a fost

eliberat pârâtei-intimate certificatul de protecție tranzitorie a cărui anulare

se solicită.

Din conținutul certificatului

protecție tranzitorie nr. RO 2.086T B rezultă că brevetul de referință este

reprezentat de brevetul european cu nr. EP 0 402 152 Bl, care a fost eliberat

de către Oficiul European de Brevete, având desemnate 14 state printre care și

Marea Britanie.

Potrivit art. 64 alin. (1) din

Convenția privind eliberarea brevetelor europene adoptată al Munchen în anul

1973, la care România a aderat prin Legea nr. 611/2002, din ziua publicării

anunțului de eliberare a brevetului european acesta conferă titularului său, în

fiecare dintre statele contractante, aceleași drepturi pe care le-ar conferi un

brevet național acordat în acest stat.

Pe de altă parte, prin art. 138 alin.

(1) din aceeași Convenție se stabilește faptul că „(…) un brevet european poate

fi declarat nul, pe baza legislației unui stat contractant, cu efect asupra

teritoriului acelui stat, (....)”, iar în alin. (2) al aceluiași articol se

prevede că „dacă motivele de anulare afectează doar o parte a brevetului

european, anularea se va pronunța într-o limitare corespunzătoare acestui

brevet. Dacă legislația națională o permite, limitarea se poate face sub forma

modificării revendicărilor, a descrierii sau a desenelor”.

Constatând că brevetul de referință

este unul eliberat de către O.E.B., producând efecte în mai multe state expres

desemnate, nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că brevetul de

protecție tranzitorie în litigiu ar fi fost acordat în considerarea unui brevet

de referință eliberat de autoritățile statului englez - omologul O.S.I.M. din

România, așa încât limitarea/ modificarea dispusă de instanțele engleze să fie

de natură a afecta beneficiul protecției tranzitorii obținute pe teritoriul

României de către pârâtă.

Brevetul european conferă

titularului lui, în fiecare dintre statele desemnate, aceleași drepturi pe care

le-ar oferi brevetul național eliberat de acel stat, iar efectele anulării lui

într-unul dintre statele desemnate - care poate avea forma limitării ori

modificării brevetului european, potrivit cu legislația statului în care se

dispune o asemenea măsură - sunt limitate la teritoriul respectivului stat.

În aceste condiții, este lipsit de

relevanță faptul că brevetul european EP 0 402 152 Bl eliberat de către O.E.B.

a fost modificat, în sensul restrângerii limitelor protecției acordate de

acesta, pe teritoriul unuia dintre statele desemnate, Marea Britanie, în situația

în care respectivul brevet nu și-a încetat valabilitatea/existența - cu privire

la revendicările de produs analizate în speță - pe teritoriul celorlalte state

desemnate, corespunzător exigențelor art. 2 alin. (2) raportat la art. 1 din

Legea nr. 93/1998.

În analiza expusă s-a dat eficiență

caracterului definitiv și executoriu al hotărârii pronunțate la data de 10

februarie 2003 de Înalta Curte de Justiție din Marea Britanie, în considerarea

faptului că autoritățile britanice au dat eficiență acestui act de jurisdicție

prin emiterea documentului cu nr. 0402152 C, care atestă amendarea brevetului european analizat în speță, în sensul în care s-a stabilit prin hotărârea

judecătorească invocată de reclamantă.

Chiar în conținutul acestui din urmă

document se face însă mențiunea potrivit căreia „modificarea specificației este

valabilă doar pentru Marea Britanie, în conformitate cu planul de pe verso”.

II. Sub aspectul criticilor

referitoare la neîndeplinirea condițiilor de brevetabilitate a invenției - respectiv,

să fie nouă, să rezulte dintr-o activitate inventivă și să fie susceptibilă de

aplicare industrială, curtea de apel a reținut că aceste aspecte constituie

împrejurări care implică cunoașterea părerii unor specialiști, situație față de

care a administrat, corespunzător prevederilor art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză în specialitățile farmacie și proprietate industrială.

Potrivit concluziilor raportului de

expertiză întocmit de experții desemnați în cauză - astfel cum acestea au fost

completate în urma încuviințării obiecțiunilor părților, dar și a chestiunilor

suplimentare solicitate de instanță în privința unor aspecte din raportul

inițial depus, care implicau de asemenea lămuriri din partea specialiștilor –

curtea de apel a ajuns la concluzia că toate condițiile de brevetabilitate apar

ca fiind îndeplinite la data cererii de cordare a protecției.

Curtea a mai considerat că

declarației extrajudiciare - întocmită sub forma unui înscris sub semnătură

privată - care aparține unei persoane străine de procedura de judecată aflată

în curs și în privința căreia nu se verifică în vreun mod respectarea rigorilor

impuse prin art. 11 - 14 din O.G. nr. 2/2000, nu i poate acorda o eficiență

superioară opiniei exprimate de experții autorizați, desemnați de instanță în

condițiile art. 201 și urm. C. proc. civ., spre a fi înlăturată proba

științifică astfel administrat.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, structurându-și motivele în două categorii, și anume: motive care

privesc condiții de formă și motive care privesc condiții de fond, dezvoltate

după cum urmează:

I. Motive care privesc condițiile de

formă

l. Hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta arată că instanța de apel nu analizat argumentele aduse de ea

în susținerea afirmației potrivit căreia un brevet european, în general, nu

poate fi acceptat ca brevet de referință.

Astfel, a susținut că un brevet care

nu are o durată de valabilitate clar stabilită și unitară pentru întregul

teritoriu pe care își produce efectele sau care nu are un conținut al

protecției identic pe întregul teritoriul nu poate constitui un brevet de

referință așa cum cere legea română, respectiv Legea nr. 93/1998.

Dacă brevetul european în abstract,

adică având în vedere toate țările pentru care a fost acordată protecția, și nu

o anumită țară determinată, ar putea constitui un brevet de referință în sensul

legii române, prima problemă care s-ar pune ar fi determinarea conținutului

sferei protecției acordate prin acest brevet, având în vedere faptul că pentru

12 state sunt atât revendicări de produs, cât și revendicări de procedeu, iar

pentru alte două state sunt numai revendicări de procedeu, nu și revendicări de

produs.

În plus, dat fiind faptul că

brevetul acordat pentru Marea Britanie a fost modificat, renunțându-se la

revendicările de produs, s-ar pune problema dacă această modificare nu ar

trebui avută în vedere de asemenea.

Interpretarea contrară contravine

art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece produce o

discriminare bazată pe proveniența brevetului de referință – după cum provine

de la O.E.B. sau de la un birou național - nejustificată în vreun fel.

Certificatul de protecție tranzitorie

în litigiu indică drept „brevet de invenție de referință” brevetul EP 0 402 152

Bl - țară de origine Marea Britanie (GB).

Pârâtul O.S.I.M. însuși a verificat

plata anuităților în Marea Britanie, verificând așadar existența valabilă a

acelui brevet.

Or, instanța de apel nu a răspuns în

nici un fel acestor argumente esențiale, ci s-a mulțumit să conchidă că

brevetul de referință este brevetul european în general, fiind lipsit de

relevanță faptul că cel din Marea Britanie a fost modificat.

Se încalcă astfel dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care arată că orice hotărâre civilă trebuie să

cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, iar sancțiunea

aplicabilă de către instanța de recurs în examinarea neîndeplinirii

„îndatoririi de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și

pertinent – în partea numită considerentele hotărârii” - care ar trebui să

constituie „o garanție pentru împricinați în fața eventualului arbitrariu

judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea

exercita real controlul judecătoresc”, conduce la modificarea în tot a acestei

hotărâri.

De asemenea, în jurisprudența

C.E.D.O. se arată că dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu,

motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut

dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunțarea

problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat trebuie să-i

permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs.

Acest drept nu este absolut. Astfel,

judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți.

Argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să-și

găsească reflectare în hotărâre.

În concluzie, în lipsa analizei

vreunuia dintre argumentele decisive indicate de noi în susținerea tezei că

brevetul european în general nu poate fi un brevet de referință, instanța a

încălcat atât dreptul intern cât și articolul 6 al C.E.D.O.

2.Hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal și a fost pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Legea nr. 93/1998 are în vedere

brevetul prin care se protejează invenția respectivă în alte state, numit

„brevet de referință” în art. 4 alin. (1), astfel:

Cererea de protecție tranzitorie,

redactată în limba română, se depune la O.S.I.M., prin mandatar autorizat, și

va conține:

a) solicitarea expresă de protecție

tranzitorie;

b) numele sau denumirea, adresa/ sediul

și semnătura titularului brevetului de invenție de referință;

c) numărul brevetului de invenție de

referință și titlul invenției, perioada pentru care a fost eliberat și țara în

care a fost eliberat.

Valabilitatea certificatului de

protecție tranzitorie însăși depinde de valabilitatea brevetului de referință

în țara de referință, conform articolului 2 alin. (2) al Legii nr. 93/1998,

care prevede:

Protecția tranzitorie începe de la data

depunerii cererii la O.S.I.M. și încetează la data expirării valabilității

brevetului de invenție, la data anularii acestuia sau la data decăderii din

drepturi a titularului de brevet, fără a putea depăși 20 de ani de la data

depozitului reglementar în țara de origine.

În aceste condiții, anumite elemente

cum ar fi conținutul protecției și durata de protecție a brevetului de

referință și existența sa valabilă în sistemul țării de referință - adică să nu

fi fost anulat sau să nu fi existat o decădere din drepturi - sunt esențiale în

sistemul de protecție tranzitorie implementat de legiuitorul român.

Din aceste motive, un brevet care nu

are o durată de valabilitate clar stabilită și unitară pentru întregul

teritoriu pe care își produce efectele sau a cărui valabilitate nu poate fi

stabilită în mod unitar pe întregul teritoriu pe care își produce efectele sau

care nu are un conținut al protecției identic pe întreg teritoriul pe care își

produce efectele nu poate constitui un brevet de referință așa cum cere legea

română.

Brevetul european EP 0 402 152 B1 în

abstract, adică având în vedere toate țările pentru care a fost acordată

protecția, și nu o anumită țară determinată, nu poate constitui un brevet de

referință în sensul legii române.

Dacă lucrurile ar sta altfel, prima

problemă care s-ar pune ar fi determinarea conținutului, sferei protecției

acordate prin acest brevet, având în vedere faptul că pentru 12 state sunt atât

revendicări de produs cât și revendicări de procedeu, iar pentru alte două

state sunt numai revendicări de procedeu, nu și revendicări de produs. În plus,

dat fiind faptul că brevetul acordat pentru Marea Britanie a fost modificat,

renunțându-se la revendicările de produs, s-ar pune problema dacă această

modificare nu ar trebui avută în vedere de asemenea.

Mai mult, se pune problema ce s-ar

întâmpla dacă într-unul din statele contractante s-ar prelungi durata de

valabilitate a brevetului sau dacă într-unul din statele desemnate brevetul ar

fi pur și simplu anulat, rămânând valabil în celelalte.

O asemenea interpretare și soluție

introduce o discriminare bazată pe proveniența brevetului de referință

nejustificată în vreun fel și care ar încălca flagrant articolul 14 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului combinat cu art. 1 al Primului Protocol

Adițional al respectivei Convenții, precum și Protocolul 12 al respectivei

Convenții contravine și jurisprudenței C.E.D.O., care, conform art. 20 din

Constituție face parte din dreptul intern, legile interne trebuind să fie

interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care

România este parte.

Conform jurisprudenței Curții, nu

orice diferență de tratament constituie totodată, în mod automat, o încălcare a

art. 14. Trebuie stabilit că persoanele plasate în situații analoage sau

comparabile se bucură de un tratament preferențial și că această distincție nu

este obiectiv și rezonabil justificată, adică nu urmărește un scop legitim sau

nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul vizat.

În speță este clar că pârâta s-ar

bucura de un tratament preferențial față de persoanele ce invocă un brevet de

referință național. Iar această diferență de tratament, bazată pe proveniența

brevetului de referință (național sau european) nu este justificată în nici un

fel.

În cazul de față pârâta însăși a

înțeles să indice ca referință brevetul european cu efectele produse de acesta

în Marea Britanie, iar nu brevetul european in abstracto, indicând expres Marea

Britanie ca țară de referință, ca țară de proveniență a brevetului. Pârâta a

acceptat astfel, implicit, să supună protecția tranzitorie acordată în România

condițiilor de valabilitate, duratei și efectelor pe care brevetul european le

are în Marea Britanie.

Mai mult, O.S.I.M. a acordat

protecția tranzitorie analizând condițiile în raport de brevetul european

pentru Marea Britanie, nu pentru brevetul european in abstracto - de altfel,

acest lucru nu ar fi fost posibil, având în vedere că, în cazul de față,

conținutul protecției este diferit pentru țările desemnate de pârâtă. De aceea,

o anulare, totală sau parțială a brevetului european în Marea Britanie,

lipsește de suport și protecția tranzitorie în România.

II. Motivele de recurs ce privesc

condițiile de fond

aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta susține, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere

prevederile Convenției Europene a Brevetului, la care România a aderat prin

Legea nr. 611/2002 și nici practica constantă a Oficiului European de Brevete.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr.

611/2002, în caz de conflict între prevederile Convenției privind eliberarea

brevetului european și cele ale Legii nr. 611/2002 sau ale Legii nr. 64/1991, cu

modificările și completările ulterioare, prevederile Convenției prevalează.

Rezultă de aici importanța cunoașterii practicii Oficiului European de Brevete.

Datorită existenței acestui articol,

interpretarea și aplicarea legii române anterioare se va face, așadar, în mod

obligatoriu, în conformitate cu Convenția.

Convenția a jucat un rol de

unificare a dreptului brevetelor din țările care au aderat la ea, acestea

adoptând reglementări similare, în dreptul intern, cu cele revăzute de

Convenție; de asemenea, interpretarea și aplicarea noțiunilor introduse în baza

reglementărilor Convenției s-a făcut, în doctrina și practica celor state,

avându-se în vedere și soluțiile pronunțate de O.E.B., deși, în general, în

aceste țări, nu exista un text legal similar articolului 3 alin. (2) din Legea

611/2002 care să le oblige la acest lucru.

Or, instanța de apel nu a procedat

în acest mod nici când a analizat activitatea inventivă și nici când a analizat

noutatea.

detaliat argumentele pentru care invenția nu întrunea, la data brevetării, cele

două condiții și pe care instanța de apel nu le-a analizat, ceea ce atrage, în

opinia recurentei și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceste argumente nu vor mai fi

redate în detaliu, deoarece analiza motivelor de recurs privitoare la

condițiile de fond ale protecției nu vor mai fi analizate de Înalta Curte

pentru considerente ce se vor arăta ulterior.

Recurenta solicită modificarea în

tot a deciziei, iar, pe fond, admiterea acțiunii și anularea certificatului de

protecție tranzitorie, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de acest litigiu.

Intimații M.C.I. și Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci nu au depus la dosar întâmpinare.

Intimata M.C.I. a învederat că în

cadrul său a avut loc o reorganizare, depunând la dosar actul constitutiv

actualizat, precum și actul de adoptare al acestuia, și că se numește în

prezent M.S.D.C.

Recurenta a depus un set de

înscrisuri noi în baza art. 305 C. proc. civ.

Analizând motivele de recurs, Înalta

Curte a considerat necesar să pună în discuția părților, cu prioritate,

sesizarea instanței de contencios administrativ pentru a se pronunța asupra

excepției de nelegalitate a secțiunii a 3-a din capitolul II al Normelor nr. 211/1998

emise de O.S.I.M. în aplicarea Legii nr. 93/1998.

Aceasta deoarece pe tot parcursul

judecății reclamanta a susținut în mod constant că atât legea cât și normele de

aplicare a acesteia prevăd un examen de fond al condițiilor de brevetabilitate

cu ocazia soluționării cererii de cordare a certificatului de protecție

tranzitorie, or, verificând această susținere Înalta Curte a constatat că legea

nu prevede un atare examen, care este reglementat exclusiv prin normele de

aplicare.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr.

93/1998, statul român recunoaște o protecție tranzitorie titularilor de

brevete, cu dată de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991, dintr-un

stat membru al Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale

sau al Organizației Mondiale a Comerțului, pentru invențiile care au ca obiect

substanțele obținute prin metode nucleare, chimice, produse medicamentoase,

metode de diagnosticare și tratament medical, dezinfectante, produse alimentare

și condimente, precum și soiuri noi de plante, tulpini de bacterii și ciuperci,

noi rase de animale și viermi de mătase.

Potrivit art. 3 din aceeași lege,

protecția tranzitorie se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele

condiții:

a) invenția face obiectul unui

brevet de invenție în vigoare într-un stat membru al Uniunii de la Paris sau al Organizației Mondiale a Comerțului, cu dată de prioritate anterioară datei de 21

ianuarie 1991;

b) obiectul invenției nu a fost

brevetat în România și se încadrează în categoriile prevăzute la art. 1;

c) produsul care face obiectul

brevetului de referință nu a fost comercializat în România anterior datei de 31

decembrie 1993;

d) cererea pentru acordarea

protecției tranzitorii a fost depusă într-un termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.

În art. 4 se prevăd actele care

trebuie depuse odată cu cererea de acordare a protecției tranzitorii, iar în art.

5 obligațiile care incumbă O.S.I.M. în soluționarea cererii.

Nici o dispoziție a legii nu prevede

că, pentru acordarea protecției, în afara condițiilor menționate anterior,

O.S.I.M. mai face vreo verificare de fond cu privire la condițiile de

brevetabilitate pe care ar trebui să le îndeplinească invenția pentru care se

cere protecție tranzitorie pe teritoriul României.

În schimb, Normele nr. 211/1998

emise de O.S.I.M. în aplicarea legii reglementează în secțiunea 1 din Capitolul

II „Examinarea preliminară a cererii”, prin prisma art. 3, art. 4 și art. 5 din

Legea nr. 93/1998, iar în secțiunea a 3-a a aceluiași capitol „Examinarea cu

privire la îndeplinirea condițiilor de fond pentru acordarea protecției

tranzitorii”.

În această din urmă secțiune sunt

reglementate condițiile privind noutatea, activitatea inventivă și

aplicabilitatea industrială, care sunt specifice activității de brevetare ce

face obiectul Legii nr. 64/1991, dar care nu se regăsesc în Legea nr. 93/1998.

În legătură cu necesitatea sesizării

instanței de contencios administrativ pentru a se pronunța asupra excepției de

nelegalitate a unui act administrativ unilateral, emis anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte a avut în vedere următoarele:

Alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, se referă doar la

legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, iar alin.

al 2-lea se referă la actul administrativ unilateral, fără a face distincție

după cum este cu caracter normativ sau cu caracter individual.

Pe fondul acestei reglementări au

apărut în practică soluții neunitare cu privire la admisibilitatea invocării

într-un litigiu pendinte a excepției de nelegalitate a unui act administrativ

cu caracter normativ, cum este și cazul în speță, respectiv al Normelor nr. 211/1998

emise de O.S.I.M. în aplicarea Legii nr. 93/1998.

Pentru unificarea practicii s-a

adoptat de către secția de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J.

soluția de principiu din data de 29 septembrie 2008, prin care s-a statuat că o

astfel de excepție este admisibilă în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007.

În ceea ce privește chestiunea dacă

o astfel de excepție poate fi invocată și cu privire la acte administrative

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, practica secției de

contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J. este constantă în sens afirmativ

(ex.: Decizia nr. 2767 din 17 august 2006), cu motivarea că art. 11 alin. (4)

din lege prevede posibilitatea atacării oricând a actelor administrative cu

caracter normativ care se consideră a fi nelegale, dar și cu aceea potrivit

căreia Legea nr. 554/2002 este prin excelență procesuală și se aplică imediat,

actele administrative emise anterior intrării ei în vigoare putând fi cenzurate

sub aspectul legalității prin mecanismele procesuale existente la data

demarării demersului judiciar.

Sesizarea instanței de contencios

administrativ nu a mai fost necesară în prezenta cauză deoarece, după punerea

în discuție a acestei chestiuni prealabile, prin cererea depusă la dosar la

data de 15 februarie 2010, recurenta a renunțat expres la toate motivele de

recurs care vizează nelegalitatea aprecierii condițiilor de fond de

brevetabilitate.

Dând efect principiului

disponibilității, care guvernează procesul civil, Înalta Curte a luat act de

această restrângere a recursului și de faptul că a rămas învestită numai cu

motivele privitoare la condițiile de formă ale menținerii certificatului de

protecție tranzitorie.

În raport de cererea de recurs

astfel restrânsă, intimata pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, solicitând

respingerea recursului ca nefondat, cu următoarea motivare:

procedural potrivit căruia hotărârea judecătorească nu ar fi motivată este

neîntemeiat.

Hotărârea instanței de apel cuprinde

motivele pe care se sprijină. Instanța de apel arată în mod detaliat

considerentele pentru care motivele de apel invocate de apelantă sunt

neîntemeiate, analizând fiecare dintre aceste motive de apel. De asemenea,

instanța de apel a analizat probele administrate în cauză.

Motivarea hotărârii judecătorești nu

este o problemă de volum, ci una de conținut.

Așa cum s-a arătat în literatura de

specialitate, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu

trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca

din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod

implicit.

Recurenta reproșează instanței de

apel că nu a răspuns tuturor argumentelor invocate. Or, această împrejurare nu

poate constitui motiv de recurs și nu se încadrează la motivul prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, acest motiv de recurs,

dacă ar fi considerat întemeiat, ar duce la casarea deciziei instanței de apel

și la trimiterea cauzei spre rejudecare, iar nu la modificarea acesteia cum

solicită recurenta. Chiar din împrejurarea ca recurenta solicită modificarea

deciziei rezultă că nici măcar ea nu crede în temeinicia acestui pretins motiv

de recurs.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat pentru următoarele

considerente:

Recurenta susține, în esență, că

orice amendare a brevetului de referință britanic determină anularea

certificatului de protecție tranzitorie și că instanța de judecată trebuie să

dispună această anulare începând cu data de 10 februarie 2003.

Obiectul prezentei cauze îl

constituie anularea certificatului de protecție tranzitorie, iar nu constatarea

încetării protecției tranzitorii.

Se impune precizarea că pe parcursul

procesului, reclamanta a solicitat anularea certificatului de protecție

tranzitorie, pe motiv că a fost anulat brevetul de referință, pentru ca apoi să

menționeze drept consecință a anulării brevetului de referință rămânerea fără

obiect a certificatului de protecție tranzitorie, efectele acestuia încetând de

drept.

În concluziile orale în fața

instanței supreme a perpetuat această atitudine evazivă precizând că ceea ce

solicită de fapt este invalidarea protecției tranzitorii.

În realitate, instituțiile juridice

respective au efecte diferite și nu se pot confunda.

Ori este vorba de anulare ori de

rămânere fără obiect sau de o încetare a efectelor ori invalidare. În nici un

caz nu se poate pune semnul egalității între anularea certificatului de

protecție tranzitorie, rămânerea sa fără obiect sau încetarea acestuia.

În cazul anulării certificatului de

protecție tranzitorie, ca de altfel în cazul anulării oricărui act juridic,

cauzele de anulare sunt concomitente încheierii actului. În consecință, pentru

a se vorbi de anularea certificatului în litigiu trebuie mai întâi analizat

dacă la data eliberării sale exista respectiva cauză de anulare, respectiv dacă

brevetul de referință era anulat.

Recurenta-reclamantă a susținut că art.

6 alin. (3) din Legea nr. 93/1998 ar impune denumirea de anulare într-un sens

specific, înglobând orice cauză de ineficacitate a certificatului de protecție

tranzitorie și că unica acțiune având ca obiect constatarea unei asemenea cauze

ar li acțiunea în anulare.

În realitate, lectura art. 6 alin. (3)

nu justifică această interpretare. Astfel, potrivit textului „anularea

certificatului de protecție tranzitorie pentru neîndeplinirea condițiilor

prevăzute în prezenta lege se poate cere în tot cursul duratei de protecție și

se judecă de către Tribunalul București”.

„Condițiile prevăzute în prezenta

lege” sunt menționate în art. (3) din respectivul act normativ: „protecția

tranzitorie se acordă, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții (…)”.

După cum se vede, Legea nr. 93/1998

prevede numai condiții specifice acordării protecției tranzitorii, condiții

care trebuie îndeplinite la momentul acestei acordări, adică la momentul

eliberării certificatului de protecție tranzitorie. Or, din conținutul

condiției ca „invenția să facă obiectul unui brevet de invenție în vigoare

într-un stal membru al Uniunii de la Paris sau al Organizației Mondiale a

Comerțului, cu data de prioritate anterioară datei de 21 ianuarie 1991” nu rezultă că această protecție ar trebui să fie în vigoare la o altă dată decât aceea a

acordării protecției. Dacă la data acordării protecției această condiție este

îndeplinită, certificatul de protecție tranzitorie este acordat în mod valabil

și are durata prevăzută de art. 2 alin. (2) din lege. Astfel, potrivit

respectivului text „protecția tranzitorie începe de la data depunerii cererii la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și încetează la data expirării valabilității

brevetului de invenție, la data anulării acestuia sau la data decăderii din

drepturi a titularului de brevet, fără a putea depăși 20 de ani de la data

depozitului reglementar în țara de origine”.

Dacă recurenta reclamantă ar fi

considerat că protecția ar fi încetat în temeiul acestui text atunci ar fi

trebuit să introducă nu o acțiune în anulare, ci o acțiune în constatarea

încetării protecției tranzitorii întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.

În orice caz, recalificarea acțiunii

în etapa recursului nu este permisă. Cel mult, în cazul în care instanța de

recurs ar ajunge la concluzia că instanțele ordinare nu au calificat corect

acțiunea, se pune problema casării cu trimitere spre rejudecare în vederea unei

calificări corecte și a examinării fondului cauzei din perspectiva acestei

calificări.

Împrejurarea că recurenta solicită

invalidarea protecției tranzitorii, respectiv să se constate încetarea

efectelor protecției tranzitorii, demonstrează o dată mai mult că nu există o

cauză de anulare și deci acțiunea în anulare este neîntemeiată, iar soluția

instanțelor judecătorești este legală.

părților următoarea problemă: „întrucât în certificatul de protecție

tranzitorie a cărui anulare se solicită este menționat ca brevet de referință

un brevet european în care figurează 14 state destinatare, care este

semnificația menționării în același certificat a unui singur stat ca fiind țara

de origine?”

Așa cum chiar instanța a menționat,

brevetul european în cauză este valabil în 14 state.

Regula în materie de brevete este că

un brevet de referință este emis de autoritatea specializată a unui stat membru

al Uniunii de la Paris.

Brevetele europene fac însă excepție

de la această regulă, ele fiind emise de Oficiul European de Brevete, care este

un organ al unei organizații interguvernamentale, respectiv Organizația

Europeană de Brevete.

Brevetul astfel emis produce, în

fiecare din statele membre desemnate de solicitant, efectele unui brevet

național, conform art. 2 din Convenția privind eliberarea brevetelor europene.

Întrucât brevetul european nu este

emis de un stat, dar are aceleași efecte ca un brevet emis în fiecare din

statele desemnate, solicitantul unui certificat de protecție tranzitorie nu

poate indica Organizația Europeană de Brevete ca țară în care s-a emis brevetul

de referință, ci, pentru completarea formularului cererii de eliberare a unui

certificat de protecție tranzitorie, el trebuie să indice una din țările

desemnate prin brevetul european la alegerea sa.

În acest sens, cu prilejul

concluziilor orale O.S.I.M. a confirmat că a fost aleasă Marea Britanic de

către O.S.I.M., întrucât în această țară brevetul avea cea mai veche dată de

prioritate, iar acest aspect interesa sub aspectul duratei protecției

tranzitorii în România. Dacă ar fi fost aleasă o altă țară din cele 14, dar în

care înregistrarea s-a făcut ulterior, ar fi fost depășit termenul de 20 de ani

în raport cu data priorității. În condițiile în care O.S.I.M. a ales prima țară

în care s-a făcut înregistrarea din cele 14, întreaga documentație solicitată

s-a referit doar la Marea Britanie.

dosarului rezultă că nu există o hotărâre judecătorească de anulare a

brevetului de referință. De altfel, cu prilejul concluziilor orale, recurenta a

precizat că recunoaște acest aspect și că este vorba de o renunțare la anumite

revendicări, renunțare care emană de la titularul brevetului. În opinia

recurentei, însă, această renunțare determină anularea certificatului de

protecție tranzitorie întrucât art. 2 alin. (2) din Legea nr. 93/1998 vizează

toate cazurile în care se produc amendări ale brevetului de referință, inclusiv

prin renunțări sau tranzacții. O asemenea susținere este neîntemeiată.

Este cert și recunoscut chiar de

recurentă că hotărârile judecătorești invocate de ea și în raport cu care

solicită invalidarea protecției tranzitorii nu au dispus anularea brevetului de

referință.

Astfel, cât privește hotărârea

britanică depusă la dosar - HC 03 C 02266 a Curții Regale de Justiție din Londra, aceasta se referă la un litigiu de contrafacere declanșat de M. împotriva

Societății G, după cum se statuează expres în această hotărâre (a se vedea

paragraful 3): acțiunea în speță se baza „pe descrierea procesului confidențial

care a fost furnizată de pârât. La o consultare privind gestionarea cazului din

14 iulie acest an, înainte de notificarea dată apărării, s-a adoptat un program

pentru audierea rapidă a problemei contrafacerii. S-a ordonat de asemenea, ca,

dacă pârâtul contestă validitatea, hotărârea în acea problemă urma să fie

suspendată până după încheierea acestui proces de contrafacere. Pârâtul a

înaintat o cerere reconvențională pentru invaliditate. Pentru motivele de mai

sus nu este o problemă care trebuie hotărâtă acum”.

În consecință, așa cum se arată în

continuare, în respectivul litigiu nu s-a avut în vedere decât interpretarea

brevetului în scopul stabilirii limitelor protecției care era necesară pentru

soluționarea litigiului de contrafacere. „Construction of the patent” înseamnă

„interpretarea brevetului”, iar nu „construcția brevetului”, cum în mod

defectuos s-a tradus în limba română în traducerea depusă de reclamantă.

De asemenea, în cadrul litigiului

din Anglia cu A.G.L. hotărârea a vizat acordarea cheltuielilor de judecată,

împrejurare recunoscută, de altfel, de reclamantă în cadrul răspunsului la

întrebarea nr. 2 din interogatoriu. Chiar în conținutul hotărârii instanța

engleză a precizat că „este inevitabil ca în cazul soluționării unei cauze

înainte de sesizarea instanței aceasta să ajungă să ia în considerare problema

costurilor în necunoștință de cauză. Dacă așa cum se întâmplă în cazul de față

instanța nu a văzut materialele pentru proces decât în măsura în care acestea

sunt prezentate în scopul solicitării de costuri, instanța trebuie să aibă

grijă să nu facă presupuneri care la o perspectivă de ansamblu asupra cauzei să

se dovedească nejustificate” ( a se vedea în acest sens paragraful 11 din

considerentele hotărârii). Considerentele instanței continuă cu menționarea

documentului D.M., dar trebuie avut în vedere faptul că această mențiune are în

vedere doar conduita procesuală a pârâtei M., care, în procesul respectiv nu a

administrat probe în legătură cu acest document. Potrivit dreptului britanic o

asemenea conduită procesuală este relevantă pentru aprecierea de către instanță

a chestiunii cheltuielilor de judecată.

Pe prima pagină a acestei hotărâri,

în traducerea depusă chiar de reclamantă, se arată că hotărârea a survenit „în

urma cererii pârâtei (M.C.I.) de modificare a brevetului european (Marea

Britanie)”.

Aceeași mențiune figurează și în

documentul intitulat proces verbal asupra sentinței: „în urma cererii pârâtei

prin notificarea de cerere din data de 28 ianuarie 2003 (…)”.

Este, așadar, neîndoielnic că

modificarea brevetului britanic a survenit ca urmare a manifestării de voință a

titularului său, ceea ce corespunde în terminologia legislației române a

brevetelor cu o renunțare parțială la brevet, conform art. 38 din Legea nr. 64/1991.

Renunțarea la brevet nu se confundă

cu anularea - art. 54 - 55 din Legea nr. 64/1991 și art. 6 alin. (3) din Legea nr.

93/1998 -, expirarea valabilității - art. 31 coroborat cu art. 25 din Legea nr.

64/1991 - sau decăderea - art. 43 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

În consecință, este cert și fără

putință de tăgadă că a fost vorba de o renunțare la anumite revendicări, din

rațiuni de politică economică, renunțare valabilă doar pe teritoriul Marii

Britanii, care nu determină anularea certificatului de protecție tranzitorie.

Ca urmare, brevetul de referință s-a

modificat ca urmare a acestei renunțări la o parte din revendicări dar această

diminuare a protecției este rezultatul exclusiv al voinței titularului de

brevet, iar nu ca urmare a unei hotărâri judecătorești de anulare.

Or, renunțarea titularului de brevet

la anumite revendicări pe teritoriul anumitor state nu constituie caz de

încetare a protecției tranzitorii. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr.

93/1998 protecția tranzitorie începe de la data depunerii cererii la O.S.I.M. și încetează la data expirării valabilității brevetului de invenție, la data

anulării acestuia sau la data decăderii din drepturi a titularului de brevet,

fără a putea depăși 20 de ani de la data depozitului reglementar în țara de

origine. În speță, nu a expirat brevetul de referință, nu a fost anulat și nu

este vorba nici de o decădere din drepturi a titularului său.

Întrucât vizează pierderea unui

drept, textul art. 2 alin. (2) este de strictă interpretare și aplicare.

Oricum, el n-ar putea fi extins prin analogie la acte voluntare cum este

renunțarea la brevetul de referință, întrucât nici una dintre cele trei

modalități de încetare a brevetului de referință enumerate