ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1557/2017

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.02.2011 și Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată nr. 5215636 din 21.02.2011, cu consecința înlăturării obligației de plată a sumelor reprezentând plata TVA pentru operațiunile de vânzare de imobile din patrimoniul personal, în valoare de 2.084.061, majorări de întârziere în valoare de 1.860.781 RON și penalități de întârziere în valoare de 312.610 RON. Totodată, a solicitat desființarea tuturor actelor prin care s-au instituit măsuri asigurătorii și suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect anularea actelor atacate, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. 1.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul chemării în judecată și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, solicitând anularea și suspendarea Deciziei de soluționare a contestației nr. 472/07.12.201, iar în ceea ce privește cererea inițială a arătat că înțelege să se judece cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București ca reprezentant al Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice, obligația stabilită în urma soluționării contestației fiind de 4.189.753 RON. 1.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut, în esență, că nu a avut niciodată obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată pentru vânzările de imobile din patrimoniul personal anterior anului 2010, actul contestat fiind astfel lipsit de bază legală. În ceea ce privește obligarea sa la plata accesoriilor la datoria principală, reclamantul a considerat că și această măsură este ilegală, întrucât, în primul rând, datoria principală nu există, urmând a se reține un raționament de tip "accesorium sequitur principalae", iar, în subsidiar, nu există vinovăție în atitudinea omisivă de a nu se fi înregistrat la plata TVA, având în vedere atât caracterul confuz al normelor legale, cât și atitudinea echivocă a organelor fiscale. 1.

Prin întâmpinarea formulată, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu și ca reprezentant al Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Direcției și inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerea actelor administrative fiscale contestate, fiind temeinice și legale. 1.

Prin încheierea din 02.04.2012, Curtea de apel a apreciat că nu se mai impune discutarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și inadmisibilității acțiunii. 1.

Prin încheierea din 30.04.2012, Curtea de apel a respins cererea de suspendare provizorie a executării Deciziei nr. 472 din 07.12.2011, Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.02.2011 și Deciziei de impunere nr. 5215636 din 21.02.2011, ca inadmisibilă, întrucât reclamantul nu a achitat cauțiunea stabilită în sarcina sa. 2. Soluția instanței de fond 2.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1151 din 6 aprilie 2011, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală. Totodată, a anulat parțial Decizia de soluționare a contestației nr. 472 din 07.12.2011, Decizia de impunere nr. 5215636 din 21.02.2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 21.02.2011, în sensul menținerii actelor contestate doar în ceea ce privește TVA suplimentar de plată în sumă de 403.272,15 RON și accesoriile aferente calculate până la data de 15.02.2011 în sumă de 48.858,55 RON, obligând pârâtele să plătească reclamantei suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. 2.2. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia de impunere nr. 5215636/21.02.2011, care a avut la bază Raportul de inspecție fiscală nr. x din 21 februarie 2011, s-a stabilit în sarcina reclamantului TVA suplimentar de plată în sumă de 2.084.061 RON, majorări de întârziere în sumă de 1.860.781 RON și penalități de întârziere în sumă de 312.610 RON. S-a reținut că, în perioada 01.01.2006 - 31.12.2009, reclamantul a încheiat o serie de tranzacții imobiliare (vânzări de construcții noi) pentru care a încasat sume de bani fără a colecta, constitui și vira la bugetul general consolidat taxa pe valoarea adăugată datorată. Prin Decizia nr. 472 din 07 decembrie 2011 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația fiscală formulată de reclamant cu privire la sumele de 2.035.976 RON TVA, 1.848.368 RON majorări de întârziere și 305.399 RON penalități de întârziere, fiind admisă contestația doar pentru sumele de 48.075 RON TVA, 12.413 RON majorări de întârziere și 7.211 RON penalități de întârziere. ● Prima instanță a apreciat că susținerea reclamantului, potrivit căreia nu ar fi avut niciodată obligația de a se înregistra ca persoană plătitoare de TVA și că până la data de 01.01.2010 nu a existat o bază legală în temeiul căreia să fi avut obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA, nu este întemeiată. Astfel, în perioada în litigiu 01.01.2006 - 31.12.2009, existau prevederi clare în legislația fiscală din care rezulta calitatea de persoană impozabilă a persoanei fizice care obținea venituri cu caracter de continuitate din vânzarea de construcții noi, precum și obligația acesteia de a se înregistra ca plătitor de TVA și de a colecta și plăti TVA aferent unor astfel de tranzacții. În acest sens, au fost reținute prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc. și ale art. 141 alin. (2) lit. f) în forma în vigoare în anul 2007, din același cod și în forma în vigoare începând cu 01.01.2008, dar și dispozițiile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2003, în forma în vigoare în anul 2006. Față de susținerea reclamantului că tranzacțiile efectuate în anul 2007 au constat în încheierea doar a unor antecontracte de vânzare cumpărare, operațiune care nu este translativă de proprietate și nu se încadrează în sfera operațiunilor impozabile și implicit nu avea obligația de a colecta TVA pentru avansurile primite și prevederile art. 1341 alin. (3) din C. fisc. invocate, prima instanță a reținut că aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 1342 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din C. fisc. Astfel, situația încasării de către reclamant a avansurilor primite în baza unor antecontracte de vânzare-cumpărare se încadrează în excepția reglementată de art. 1341 alin. (2) lit. b) din C. fisc. în care exigibilitatea TVA intervine la data la care se încasează avansul. Referitor tot la tranzacțiile efectuate în anul 2007, reclamantul a mai invocat prevederea cuprinsă în art. 141 alin. (2) lit. f), apreciind că nu datorează TVA întrucât nu a putut să-și exercite dreptul de deducere, însă în mod neîntemeiat, întrucât textul se referă la faptul că persoana impozabilă să-și fi exercitat ori să fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. Prin urmare, este suficient ca reclamantul să fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere aferent achiziției, ci nu obligatoriu să-și fi exercitat acest drept. Or, în cazul de față, în condițiile în care reclamantul se înregistra ca plătitor de TVA, colecta și plătea TVA aferent tranzacțiilor în discuție, avea și dreptul de a-și deduce TVA aferent achiziției imobilelor, neexistând vreo dispoziție legală în sens contrar și de altfel, reclamantul nu a invocat vreo prevedere legală care să-i interzică dreptul de deducere. Față de susținerea reclamantului că în anul 2007 a perfectat și un contract de vânzare-cumpărare a unui teren cu destinația agricol care ar fi scutit de TVA, s-a reținut, din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, că organele fiscale au considerat respectiva tranzacție ca fiind scutită de TVA, astfel că afirmațiile reclamantului nu au relevanță pentru respectiva taxă stabilită suplimentar, prin actele contestate. Referitor la perioada 01.01.2008 - 31.12.2008, cu privire la care reclamantul a susținut că nu datorează TVA pentru tranzacția care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31.12.2008 întrucât construcția ar fi una veche iar operațiunea ar fi fost ocazională, prima instanță a reținut că partea se află în eroare, întrucât, din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, rezultă că tranzacția aferentă acestui contract a fost considerată de organele fiscale ca fiind scutită de TVA și nu a fost avută în vedere la calculul respectivei taxe stabilită suplimentar în sarcina reclamantului. În opinia reclamantului, s-ar fi putut reține cel mult că a depășit plafonul pentru a putea fi considerat plătitor de TVA în luna decembrie 2008, însă și acest argument este neîntemeiat, în condițiile în care reclamantul a depășit respectivul plafon încă din anul 2006 când a vândut construcția nouă și terenul aferent ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu ipotecă autentificat din 02.02.2006, în valoare de 189.000 euro. Prima instanță a apreciat, referitor la perioada 01.01.2009 - 31.12.2009, că sunt întemeiate criticile reclamantului privind TVA stabilită pentru contractul de schimb imobiliar autentificat din 02.12.2009, având ca obiect un loc de parcare, ținând cont de prevederile art. 130 din C. fisc. Prin urmare, s-a considerat că reclamantul a încasat o sumă de bani pentru locul de parcare dat la schimb, dar a și plătit o sumă de bani pentru locul de parcare primit, așa încât efectul acestei tranzacții este zero, cum corect a apreciat și expertul judiciar în cuprinsul raportului de expertiză, astfel că nu se impune ca respectiva tranzacție să fie inclusă în baza de impunere a TVA. Referitor la Contractul de donație autentificat din 03.12.2009, s-a reținut că prin decizia de soluționare a contestației a fost admisă contestația reclamantului cu privire la TVA stabilită pentru această tranzacție și accesoriile aferente, fiind desființată parțial decizia de impunere. În ceea ce privește Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24.09.2009, prima instanță a reținut că organele fiscale nu au calculat TVA în sarcina reclamantului, așa încât afirmațiile acestuia privind scutirea de TVA care ar opera în cazul acestei tranzacții nu sunt relevante. ● Totodată, au fost apreciate ca neîntemeiate și criticile reclamantului referitoare la TVA stabilită de organele fiscale pentru contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele nr. 4, 6, 13, 14, 15 și 16 situate în , București. Astfel, reclamantul a cumpărat în anul 2006 trei loturi de teren și construcțiile edificate pe acesta, iar, ulterior, în anul 2007 a alipit cele trei loturi de teren, a demolat construcțiile vechi existente și a edificat o construcție nouă S+P+3E+M cu mai multe apartamente, finalizată în anul 2008. În anul 2009, reclamantul a vândut o parte din apartamentele aflate în construcția menționată, și anume apartamentele 4, 6, 13, 14, 15 și 16, considerând în mod greșit că operațiunile de vânzare-cumpărare nu sunt supuse TVA, deși rezultă că reclamantul s-a manifestat ca un profesionist, desfășurând o veritabilă activitate economică în scopul obținerii unui profit din valorificarea unui imobil pe care a realizat o construcție cu mai multe apartamente prin folosirea experienței sale în domeniu. Prin urmare, operațiunile de vânzare-cumpărare ale celor 6 apartamente nu reprezintă o simplă exercitare de către reclamant a prerogativelor dreptului de proprietate privată, ci o activitate de exploatare a unui imobil, desfășurată de un profesionist în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel încât situația vânzărilor celor 6 apartamente se încadrează în prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc., cum în mod corect au reținut și organele fiscale. Textul de lege menționat se referă nu numai la comercianți, ci și la alte persoane care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că nu este relevant faptul că reclamantul nu a fost înregistrat drept comerciant. De asemenea, prima instanță a reținut că situația reclamantului este similară cu cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din cauza Salomie și Oltean C-183/14 în considerentele căreia s-a reținut că dispozițiile cuprinse în art. 127 și art. 141 din C. fisc. și cele ale pct. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 stabilesc în mod suficient de clar și precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, în anumite cazuri, este supusă TVA. Cât privește critica reclamantului că organele fiscale nu au avut în vedere că veniturile din tranzacțiile imobiliare aparțineau atât reclamantului A. cât și soției acestuia, prima instanță a constatat că aceasta nu poate fi analizată, nefăcând obiectul cererii deduse judecății. Prima instanță a apreciat întemeiate criticile reclamantului privind modul de calcul al TVA de către organele fiscale prin metoda adăugării acestei taxe la prețul stabilit prin contractele de vânzare-cumpărare și încasat efectiv de reclamant, precum și cele privind refuzul autorităților fiscale de a lua în considerare deductibilitatea TVA achitată de reclamant aferentă cheltuielilor efectuate cu realizarea construcțiilor înstrăinate. În legătură cu primul aspect, s-a avut în vedere Hotărârea din cauzele conexate Tulică și Pavlosin C-249/12 și C-250/12 în ceea ce privește interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78. Prima instanță a reținut că în cauză este aceeași situație, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamant și considerate ulterior de organele fiscale ca fiind supuse TVA, părțile au stabilit prețul fără a face vreo mențiune privind TVA, iar reclamantul nu mai are la dispoziție vreo procedură prin care ar putea obține obligarea cumpărătorilor la plata acestei taxe, motiv pentru care organele fiscale trebuiau să aplice dispozițiile C. fisc. conform prevederilor comunitare și cu interpretarea acestora dată de CJUE, și anume să considere că prețul include deja TVA. ● În ceea ce privește, cel de-al doilea aspect, prima instanță a reținut că organele fiscale aveau obligația de a recunoaște reclamantului dreptul de deducere aferent cheltuielilor făcute de acesta cu edificarea construcțiilor vândute, chiar dacă, în concret, nu a îndeplinit toate condițiile formale impuse de legislația fiscală internă pentru deductibilitatea acestor cheltuieli, esențial fiind faptul că reclamantul a dovedit efectuarea respectivelor cheltuieli. Prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - Hotărârea din Cauza Salomie și Oltean C-183/14. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că reclamantul avea obligația de a achita TVA pentru tranzacțiile reținute de organele fiscale, însă organele fiscale au calculat greșit această taxă prin metoda adăugării la preț și au refuzat în mod eronat să recunoască caracterul deductibil al TVA achitate de reclamant pentru achizițiile necesare realizării imobilelor înstrăinate. Prin urmare, a apreciat că se impune să fie avute în vedere la stabilirea TVA datorate de reclamant și a accesoriilor aferente, calculul și concluziile expertului contabil din raportul de expertiză efectuat în cauză. De asemenea, a ținut cont de aprecierile corecte ale expertului contabil privind existența unor erori comise de notari și neajustate de inspectorii fiscali. Astfel, trebuia avut în vedere principiul considerației primite efectiv de reclamant, iar calculul prețului primit de acesta în rate trebuia făcut în RON la cursul de schimb din ziua plății. S-a reținut că există erori și în ceea ce privește valoarea de 40.080 euro, în loc de 50.080 euro și prețul din Contractul autentificat sub nr. 4587/2008 în care notarul a adunat greșit plățile. Așa fiind și ținând cont de calculul efectuat de expert, s-a reținut că TVA datorată de reclamant pentru tranzacțiile în litigiu este de 951.985,99 RON, iar TVA la care reclamantul are drept de deducere este de 548.713,84 RON, rezultând în urma compensării că reclamantul datorează către bugetul de stat, iar actele contestate sunt legale și temeinice pentru suma de 403.272,15 RON, la care se adaugă accesoriile aferente calculate până la data de 15.02.2011, în sumă de 48.858,55 RON. Prima instanță a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 și art. 276 din C. proc. civ. Calea de atac exercitată 3.1. Împotriva sentinței pronunțate a formulat recurs reclamantul A., formulând critici care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - 1865 și susținând, în esență, următoarele: - nu a existat temei legal pentru obligarea sa la plata TVA pentru tranzacții imobiliare din propriul patrimoniu, din moment ce nu a fost înregistrat în calitate de comerciant; - actele administrative fiscale au fost emise fără temei legal, fiind vorba de tranzacții imobiliare anterioare datei de 01.01.2010; - pe cale de consecință, nu a existat temei legal și nici vinovăție din partea sa în ceea ce privește obligarea la plata accesoriilor aferente TVA stabilită; - în mod greșit a respins instanța de fond argumentele sale cu privire la nerespectarea principiului răspunderii individuale fiscale a persoanelor, el fiind obligat/impus și în locul soției sale. 3.2. Împotriva sentinței pronunțate în cauză a formulat recurs ANAF, precum și DGRFP București, în reprezentarea AFP Sector 1 București, care a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - 1865 și au susținut, în esență, următoarele critici: - în mod greșit a reținut instanța de fond modul de calcul al TVA prin metoda aplicării la prețul stabilit (suta micșorată), din moment ce în contractele în litigiu părțile nu au făcut nicio mențiune în acest sens cu privire la TVA, situație în care TVA trebuia adăugată la prețul stabilit (suta mărită), în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) și art. 140 din C. fisc., pct. 23 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aplicarea Titlului VI așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 6/2014 a Comisiei Fiscale Centrale; - soluția instanței de fond este greșită și cu privire la deducerea TVA aferentă cheltuielilor făcute de reclamant pentru realizarea construcțiilor vândute, din moment ce reclamantul nu a solicitat organelor fiscale acest lucru și nici nu a prezentat acestora documentele/facturile de achiziție, conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc.; - în mod greșit, instanța de fond a obligat autoritatea fiscală la plata cheltuielilor de judecată, în cauză nefiind îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - 1865. În concluzie, autoritățile recurente au solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii formulate, actele administrative fiscale urmând să fie menținute. Soluția și considerentele Înaltei Curți 4.1. Recursul formulat de reclamantul A. este nefondat potrivit considerentelor care vor fi prezentate în continuare Astfel, recurentul-reclamant a susținut, în primul rând, în esență, că până la data de 1.01.2010, nu a existat temei legal pentru obligarea persoanelor fizice la plata TVA și a accesoriilor aderente, pentru tranzacții imobiliare. Criticile sunt neîntemeiate, deoarece în mod corect instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2), cât și a dispozițiilor art. 1251 pct. 18 din C. fisc., care definesc atât persoana impozabilă, ca fiind acea persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc activități de natura celor prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități, cât și înțelesul noțiunii de activități economice, ca fiind și exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri, cu caracter de continuitate. Astfel, a apreciat în mod corect că activitatea reclamantului de a construi locuințe și de a le vinde ulterior împreună cu terenul aferent constituie o activitate economică în sensul legii fiscale cât și calitatea acestora de persoane impozabile în scop de TVA, care aveau obligația de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire cât și obligația depunerii declarației de înregistrare în scop de TVA. Într-adevăr, prevederile alin. (21) din art. 127 din C. fisc., prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării operațiunilor economice vizate de actele fiscale, ceea ce a fost invocat ca temei de către reclamant, că aplicarea lor ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii. Într-adevăr, potrivit art. III din O.U.G. nr. 109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct. 98 din acest act normativ, la art. 127, după alin. (2) a fost introdus un aliniat nou, alin. (21) cu următorul conținut: " situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme". Deci, potrivit art. 127 alin. (21) din C. fisc., prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situații noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situațiile la care se refereau alin. (1) și alin. (2) de la art. 127, care se refereau generic la noțiunea de persoane. Or, în cazul actelor administrative normative, normele metodologice în cauza de față, aplicarea acestora/intrarea lor în vigoare/coincide cu data intrării în vigoare a legii/dispozițiile din lege pe dare le explicitează/exemplifică. Or, la art. 127 alin. (2), fraza a II-a din C. fisc., se specifică în mod expres că "De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri-cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitatea/exemplificată prin normele metodologice. Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispozițiile alin. (21) din art. 127 rămân constituționale, dispozițiile normelor metodologice de aplicare a art. 127 din C. fisc. rămân pe deplin legale și aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art. III din O.U.G. nr. 109/2009. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că reclamantul are calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA și deci obligația de a se înregistra la organul fiscal teritorial ca plătitor de TVA, după depășirea plafonului de scutire urmare a vânzării bunurilor imobiliare pe teritoriul României, activitate economică din care reclamanții au obținut venituri cu caracter de continuitate prin efectuarea acestor tranzacții imobiliare care nu sunt scutite de TVA, având totodată obligația de a colecta și plăti la bugetul statului TVA pentru activitatea desfășurată . Deoarece operațiunile efectuate de reclamant în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, se încadrează în categoria operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA conform art. 126 alin. (1) din C. fisc. și întrucât valoarea tranzacțiilor efectuate a depășit plafonul de scutire de TVA, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au stabilit că aceștia aveau obligația de a se înregistra ca plătitori în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., după depășirea plafonului de scutire de TVA. 4.2. Recursurile formulate de ANAF și de DGRFP București, în reprezentarea AFP Sector 1 București sunt nefondate potrivit considerentelor care vor fi prezentate în continuare Astfel, criticile referitoare la modul de calcul al TVA, însușit de instanța de fond, sunt neîntemeiate, în raport cu jurisprudența CJUE și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA). Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată". Or, în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă și nicio susținere din parte autorităților fiscale, cum că recurentul reclamant/furnizorul ar mai avea posibilitatea de a recupera de la cumpărători/dobânditori taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală. De asemenea, criticile referitoare la recunoașterea de către instanța de fond a dreptului de deducere a TVA, sunt neîntemeiate, în raport cu jurisprudența CJUE și anume din cauzele conexe Salomie și Oltean, Cauza C-183/14. Astfel, potrivit Hotărârii din 9 iulie 2015, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate". Recurentul-reclamant a mai susținut, în al doilea rând, cu alte cuvinte, că obligațiile fiscale trebuiau repartizate/distribuite și în raport cu soția sa, imobilele tranzacționate aparținând ambilor. Or, în cauză, este necontestat că aceste susțineri au fost formulate la data de 16.03.2016, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, iar nu în condițiile cerute la art. 132 din C. proc. civ. - 1865, astfel încât instanța de recurs a constatat că judecătorul fondului a reținut în mod întemeiat că acest aspect nu s-a regăsit nici în contestația fiscală și nici în acțiunea formulată și completată/modificată de recurentul-reclamant. În ceea ce privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată date de instanța de fond, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate, cheltuielile fiind reduse în raport cu faptul că acțiunea formulată a fost admisă doar în parte, judecătorul fondului raportându-se la prevederile art. 274 și art. 276 C. proc. civ. - 1865. În concluzie, având în vedere considerentele de la pct. 4.1. și pct. 4.2 ale prezentei decizii, rezultă că recursurile formulate sunt nefondate, fiind respinge ca atare, Înalta Curte constatând că soluția instanței de fond este legală și temeinică.