ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2497/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2497/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată în

ședința publică din 5 aprilie 2006, în dosarul nr. 28733/2/2005 (2827/M/2005),

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 lit. d), art.

13 și 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României,

respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecția

informațiilor clasificate.

S-a suspendat judecarea cauzei pe

durata soluționării excepției de neconstituționalitate.

A fost menținută starea de arest a

inculpaților B.V., D.S., B.I., M.P., S.M., P.G., P.A., C.I.E., S.A., U.C., S.S.

și B.I.

S-au respins, ca nefondate, cererile

de revocare a măsurii arestării preventive și de înlocuire a acesteia cu

obligarea de a nu părăsi țara/localitatea formulată de inculpații M.P. și S.M.

S-a fixat termen pentru verificarea

stării de arest a inculpaților la data de 24 mai 2006, ora 13,00.

Pentru a dispune astfel, instanța a

apreciat, după cum urmează:

I. Cu privire la excepția de

neconstituționalitate a art. 10, art. 11 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991

privind siguranța națională a României, respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr.

182/2002, privind protecția informațiilor clasificate s-a apreciat că aceasta

este admisibilă, îndeplinind cele trei condiții cumulative înscrise în art. 29

din Legea nr. 47/1992, astfel: neconstituționalitatea vizează o lege sau o

ordonanță (ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ) aflată în vigoare;

respectiva prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale; respectiva prevedere are legătură

cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

În ce privește prima condiție,

instanța de apel a apreciat că atât Legea nr. 51/1991, privind siguranța

națională a României cât și Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor

clasificate, sunt acte normative în vigoare.

De asemenea, în ce privește cea de a

doua condiție, s-a reținut că niciunul din textele de lege sus-menționate nu au

fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale.

În cauza de față, o parte din

textele invocate au mai format obiectul unor sesizări anterioare a Curții

Constituționale fără însă a fi constatate ca neconstituționale, ceea ce

înseamnă că o nouă sesizare a Curții și cu privire la acestea este admisibilă.

S-a apreciat ca fiind îndeplinită și

cea de a treia condiție de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate,

astfel:

Unul din mijloacele de probă avute

în vedere la soluționarea cauzei îl reprezintă înregistrările unor convorbiri

telefonice purtate între inculpați, interceptate în baza Legii nr. 51/1991,

privind siguranța națională a României, atât înainte cât și după modificarea

Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003.

Acest act normativ impune existența

unui mandat emis de către procuror care autorizează interceptarea

comunicațiilor în situația existenței unor amenințări la adresa siguranței

naționale a României.

În cauză, deși inculpații au fost

trimiși în judecată pentru infracțiuni contra siguranței naționale,

înregistrările convorbirilor telefonice efectuate în baza Legii nr. 51/1991, au

fost depuse la dosar și au fost avute în vedere de prima instanță la

soluționarea cauzei, fără însă ca, alături de aceste înregistrări, să se depună

și mandatele în baza cărora aceste convorbiri au fost înregistrate.

Cu ocazia soluționării apelurilor declarate

de către inculpați, o parte dintre aceștia au solicitat atașarea la dosar a

mandatelor emise de procuror, situație în care, ținând seama de dispozițiile art.

10 din Legea nr. 51/1991, potrivit cu care „activitatea de informații pentru

realizarea siguranței naționale are caracter de secret de stat”, instanța a

cerut parchetului să întreprindă demersurile necesare în vederea desecretizării

mandatelor fără însă ca, până în acest moment, să se fi obținut vreun rezultat

concret în această privință.

Deși parchetul este autoritatea

emitentă, potrivit Legii nr. 51/1991, a mandatelor de interceptare, această

instituție a cerut altor instituții să analizeze oportunitatea desecretizării

mandatelor, respectiv S.R.I. și Ministerul de Interne, urmând ca în final,

decizia în sensul desecretizării, să aparțină Guvernului în condițiile art. 124

alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Prin urmare, instanța de apel a

constatat că se află în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul legalității

sale un mijloc de probă avut în vedere la soluționarea cauzei, respectiv

înregistrările audio efectuate în baza Legii nr. 51/1991, fiind împiedicată în

acest demers de conduita unor autorități din afara puterii judecătorești,

conduită întemeiată tocmai pe dispozițiile legale al căror control de

constituționalitate Curtea îl solicită Curții Constituționale.

Astfel, instanța de apel a

considerat că este îndeplinită și cea de a treia condiție de admisibilitate,

respectiv legătura cu cauza a dispozițiilor legale vizate de excepția de

neconstituționalitate.

Referitor la constituționalitatea

dispozițiilor legale vizate, instanța de apel a apreciat, după cum urmează:

Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 51/1991

încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție,

deoarece instituie o inegalitate de tratament din perspectiva obținerii

aceluiași mijloc de probă (înregistrări audio) între persoane cercetate pentru

infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoane cercetate

în condițiile Legii nr. 51/1991, privind siguranța națională.

Astfel, până la modificarea Codului

de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, înregistrările audio sau video se

efectuau în baza unei autorizări motivate a procurorului anume desemnat de prim

procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel (art. 91

1

C. proc.

pen.), în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie

amenințări la adresa siguranței naționale a României se vor efectua în baza

unui mandat emis de procuror în condițiile legii privind siguranța națională a

României (art. 13 din Legea nr. 51/1991).

Pe de altă parte, potrivit art. 10

din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței

naționale are caracter de secret de stat, iar accesul la informații secrete de

stat este permis numai anumitor persoane după o procedură de verificare a

acestora de către O.R.N.I.S.S.

În timp ce autorizațiile emise de

procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul

cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise tot

de procuror, însă în baza Legii nr. 51/1991 erau și sunt considerate a avea

secret de stat, în condițiile art. 100 din aceeași lege, ceea ce face practic

imposibilă cenzurarea lor și implicit, a mijloacelor de probă obținute în

condițiile acestei legi de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici

acesteia și cu atât mai puțin, părților.

Această diferențiere are implicații

în ce privește drepturile părților în procesul penal, fiind de natură a aduce

atingere dreptului la apărare consfințit de art. 24 din Constituție, precum și

accesului liber la justiție, inclusiv dreptului la un proces echitabil

recunoscut de art. 21 din Constituție, întrucât poate conduce la o conduită

abuzivă a autorităților statului, materializată în interceptarea unor

convorbiri telefonice urmată de folosirea acestora ca și mijloace de probă,

fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată

și deci cenzurată de instanța investită cu soluționarea cauzei.

O asemenea situație este cu atât mai

mult de neconceput, atunci când, inițial cercetările au fost efectuate în baza

Legii nr. 51/1991, considerându-se că există amenințări la adresa siguranței

naționale, iar ulterior finalizării cercetărilor în faza de urmărire penală,

inculpații sunt trimiși în judecată pentru infracțiuni de drept comun, altele

decât cele care privesc siguranța națională.

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 contravin art. 16 alin.

(1) și (2), art. 21 și art. 124 alin. (2) din Constituție, în măsura în care se

atribuie caracter de secret de stat informațiilor care urmează a fi utilizate

ca și mijloace de probă în procesul penal, inclusiv a actelor procedurale care

au stat la baza obținerii acestora, cum sunt mandatele prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 11 lit. d) din

Legea nr. 51/1991, care prevăd că informațiile din domeniul siguranței

naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală atunci când privesc

săvârșirea unei infracțiuni contravin prevederilor art. 21, art. 124 alin. (2)

și art. 126 alin. (1) din Constituție, întrucât neagă accesul instanței la

informații, probe sau mijloace de probă, valorificate și evaluate de organul de

urmărire penală și în plus, neagă accesul la noi informații necesare justei

soluționări a cauzei.

Caracterul secret al unor asemenea

informații contravine accesului la justiție, dreptului la un proces echitabil

și principiului egalității armelor, deoarece nu sunt accesibile părților, nu pot

fi supuse dezbaterii în contradictoriu, deși acestea au fost cunoscute și

valorificate de organul de urmărire penală în acuzare.

În plus, probele nedivulgate trebuie

să fie cunoscute de către judecător.

În cauză, eforturile repetate ale

instanței de apel, în sensul obținerii probelor și mijloacelor de probă

(inclusiv mandatele de interceptare și suporții originali ai înregistrărilor)

au rămas până în acest moment fără un rezultat.

Dispozițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991,

potrivit cărora mandatul în baza căruia se interceptează comunicații în scopul

culegerii de informații în legătură cu amenințări la adresa siguranței

naționale este emis de către procuror, contravin art. 16 alin. (1) și (2) și art.

124 alin. (2) din Constituție, întrucât instituie o inegalitate în fața legii

între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de

procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991,

privind siguranța națională.

După intrarea în vigoare, la 1

ianuarie 2004, a modificărilor aduse Codului de procedură penală,

înregistrările audio sau video, pot fi autorizate pentru infracțiunile

enumerate în art. 91 alin. (2), numai de către un judecător.

Aceste modificări în materia

înregistrărilor audio sau video au avut în vedere ca și cele în materia

arestării preventive, faptul că anumite restrângeri ale drepturilor

fundamentale ale omului nu pot fi dispuse decât de către un tribunal

independent și imparțial, adică un organ caracterizat prin independență față de

executiv.

În ciuda acestor modificări ale

Codului de procedură penală, Legea nr. 521/1991 permite și astăzi, ca în cazul

unor amenințări la adresa siguranței naționale, interceptarea comunicațiilor

unei persoane să se facă în baza unui mandat emis de către un procuror, ceea ce

este de natură să aducă atingere dreptului la viața intimă, familială și

privată, prevăzut în art. 26 din Constituție și secretului corespondenței,

prevăzut de art. 28 din Constituție.

Astfel, dacă în primul caz,

autorizare înregistrărilor se face de către judecător, în cel de-al doilea caz,

mandatul este emis în continuare, de către procuror.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 51/1991

care prevăd ca în anumite situații care ar impune „înlăturarea unor pericole

iminente pentru siguranța națională”, interceptarea comunicațiilor să se facă

pe o perioadă limitată de timp (cel mult 48 ore) de către organele specializate

în materia informațiilor, fără a exista autorizarea prevăzută de lege,

contravin art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție,

întrucât instituie un regim discriminatoriu între persoanele cercetate pentru

infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele

cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991, privind siguranța națională.

S-a apreciat că această inegalitate

în fața legii este cu atât mai evidentă, în condițiile în care informațiile

obținute în baza Legii nr. 51/1991 sunt utilizate ca mijloace de probă pentru

alte infracțiuni decât cele care vizează siguranța națională, ceea ce ar

permite eludarea cadrului legal reglementat de Codul de procedură penală în

privința interceptărilor și înregistrărilor audio sau video, inclusiv a

garanțiilor oferite în această materie.

Dispozițiile art. 24 alin. (4) din

Legea nr. 182/2002, potrivit cărora informațiile clasificate ca fiind secrete

de stat pot fi declasificate prin H.G. la solicitarea motivată a emitentului,

încalcă dispozițiile art. 1 alin. (4), a art. 21 alin. (3) și a art. 24 din

Constituție, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare

ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.

Întrucât, într-o asemenea ipoteză,

atât inițiativa cât și decizia finală în ce privește declasificarea unor atare

informații aparțin unor instituții din afara puterii judecătorești, rezultă că

se limitează dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție, ca și

dreptul la apărare.

În prezenta cauză, respectând cadrul

legal în materie, curtea de apel s-a adresat parchetului ca instituție

emitentă, pentru ca acesta să întreprindă demersurile necesare în vederea

declasificării mandatelor emise în baza Legii nr. 51/1991. La rândul său,

parchetul s-a adresat S.R.I. și Ministerului de Interne, pentru ca aceste

instituții să aprecieze asupra oportunității declasificării mandatelor de

interceptare. În final, chiar și în situația în care se va formula o solicitare

de declasificare a acestor informații, decizia va aparține Guvernului.

Rezultă, așadar, că instanța

investită cu soluționarea cauzei nu are, potrivit legislației în vigoare, nici

un mijloc procedural, inclusiv măsuri de constrângere, prin care să determine

instituții din afara puterii judecătorești să declasifice informații ce sunt

necesare aflării adevărului și justei soluționări a cauzei, aducându-se

atingere prin conduita acestor instituții, înfăptuirii actului de justiție ce

constituie esența și menirea puterii judecătorești.

Pentru toate aceste considerente,

instanța de apel a dispus sesizarea Curții Constituționale, în vederea

soluționării excepției de neconstituționalitate a textelor sus-menționate,

suspendând judecarea cauzei pe durata soluționării excepției.

II. Cu privire la starea de arest a

inculpaților B.V., D.S., C.Șt., B.I., M.P., S.M., P.G., P.A., C.I.E., S.A., U.C.,

S.S. și B.I., Curtea de Apel București a considerat că se mențin temeiurile de

fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

împotriva inculpaților, impunându-se în continuare, cercetarea lor în stare de

arest.

S-a apreciat că și la acest moment

procesual există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., că

inculpații ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală, probatoriile

administrate până în prezent, inclusiv în această fază procesuală, neputând

conduce la o altă concluzie.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.I.I.C.O.T. București și inculpații B.I., P.A., M.P. și S.M.

Recursurile sunt nefondate.

Încheierea pronunțată este temeinică

și legală.

Examinând recursurile declarate, în

raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului, de cazurile de

casare invocate, precum și din oficiu, se apreciază de Înalta Curte, că

recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

În mod neîntemeiat se susține de

către parchet că excepția de neconstituționalitate a art. 10, 11 lit. d), art. 13

și 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României, respectiv art.

24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate,

nu are legătură cu cauza.

Înalta Curte consideră că relevanța

excepției de neconstituționalitate se poate aprecia în funcție de momentul în

care este invocată, de starea de fapt și de probele administrate.

Astfel, se reține că, în prezent,

cauza se află în faza procesuală a apelului când instanța de apel, ca instanță

de control judiciar, capătă nu numai dreptul ci și obligația de a cenzura

hotărârea primei instanțe sub toate aspectele în fapt și în drept, în ce

privește aspectele de drept substanțial și material, în limitele prevăzute de art.

371 alin. (1) C. proc. pen., deci sub acest aspect, invocarea excepției are

relevanță.

Se mai reține, de asemenea, că

excepția invocată se referă la mijloace de probă administrate în cauză, în baza

cărora au fost condamnați inculpații, respectiv înregistrările audio efectuate

în baza Legii nr. 51/1991.

Având în vedere că instanța de apel,

care trebuie să pronunțe o soluție corespunzătoare legii și adevărului, se află

în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul legalității sale, un mijloc de

probă care a stat la baza soluționării pe fond a cauzei, se poate aprecia că de

soluționarea excepției va depinde și soluționarea cauzei.

Înalta Curte nu poate reține nici

critica parchetului referitoare la lipsa efectelor asupra prezentei cauze a

excepției de neconstituționalitate care, în situația în care ar fi admisă nu ar

acționa decât pentru viitor.

Efectele deciziei de constatare a

neconstituționalității sunt erga omnes. Dispozițiile constate ca

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Având în vedere că invocarea

excepției de neconstituționalitate s-a făcut în faza de judecare a recursului,

în cauză nepronunțându-se o hotărâre definitivă, o eventuală admitere a

excepției invocate ar avea efecte și asupra prezentei cauze.

Cât privește recursurile declarate

de inculpații B.I., P.A., M.P. și S.M., urmează ca și acestea să fie respinse,

în cauză menținându-se temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte apreciază că și la

acest moment procesual există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc.

pen., că inculpații ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de

probele administrate până în această fază procesuală.

În ce privește incidența, în

continuare, a dispozițiilor art. 148 lit. h) C. proc. pen., Înalta Curte reține

că faptele pentru care inculpații sunt cercetați au un grad ridicat de pericol

social, determinat de împrejurările în care se reține că ar fi fost comise și

care justifică că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret

pentru ordinea publică, cu atât mai mult o parte din inculpați nu se află la

primul conflict cu legea penală.

Cenzurarea stării de arest a

inculpaților nu presupune o analiză a vinovăției inculpaților în comiterea

faptelor pentru care sunt cercetați, întrucât aceasta ar echivala cu o ante

pronunțare asupra fondului cauzei.

Împrejurarea că, în opinia instanței

de apel anumite texte de lege contravin Constituției, nu poate conduce la

concluzia schimbării sau inexistenței temeiurilor avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, întrucât, pe de o parte, singura autoritate

competentă să statueze asupra constituționalității este Curtea Constituțională,

iar pe de altă parte, mijloacele de probă puse în discuție, respectiv

înregistrările convorbirilor telefonice, nu se referă la toți inculpații aflați

în stare de arest și au fost avute în vedere, prin coroborare cu alte mijloace

de probă, la stabilirea de către prima instanță a vinovăției persoanelor

cercetate.

De asemenea, dată fiind

complexitatea cauzei, se apreciază că „termenul rezonabil” nu este depășit,

fiind respectate astfel și dispozițiile art. 6 alin. (1) al C.E.D.O.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. București și de inculpații B.I., P.A., M.P. și

S.M. împotriva încheierii din 5 aprilie 2006, pronunțată în dosarul nr. 28733/2/2005

al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie.

Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.

București și de inculpații B.I., P.A., M.P. și Ș.M. împotriva încheierii din 5

aprilie 2006, pronunțată în dosarul nr. 28733/2/2005 al Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați B.I., P.A.,

M.P. și S.M. la câte 60 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

aprilie 2006.