ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1318/2006

Deliberând asupra recursului penal

de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 februarie

2006, din Camera de Consiliu, pronunțată în dosarul 1847/2006, Curtea de Apel Ploiești

a admis propunerea formulată de D.N.A. și în baza art. 149

1

C. proc.

pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.C., pentru o perioadă de

29 zile, începând cu 23 februarie 2006 și până la 23 martie 2006, inclusiv.

Totodată, a fost emis mandatul de

arestare preventivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că împotriva inculpatului P.C. prin ordonanța 16/P/2006 din 23

februarie 2006 a D.N.A. s-a pus în mișcare acțiunea penală sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C.

pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că

în cursul lunii ianuarie 2006 a pretins și la data de 22 februarie 2006 a

primit suma de 600 Euro de la denunțătorul F.D., pentru a interveni pe lângă

procurorul M.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, față

de care a lăsat să se creadă că are influență, pentru ca acesta să dea o sluție

favorabilă în care denunțătorul avea tot calitate de învinuit.

În cauză, s-a constatat că fiind

întrunite cerințele prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. b) și h) C. proc.

pen., se impune arestarea preventivă a inculpatului care avea calitatea de

ofițer de poliție judiciară cu grad de inspector în cadrul Poliției municipiului

Târgoviște.

Astfel, instanța de fond a constat că

în cauză există nu numai indicii temeinice, dar și probe din care rezultă

presupunerea că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de trafic de influență,

pentru care legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani, iar lăsarea în

libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a formulat recurs inculpatul P.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Un prim motiv de recurs se referă la

nulitatea procesului-verbal de transcriere a înregistrării discuției dintre

denunțător și inculpatul P.C. în raport de dispozițiile art. 91

1

și

92

2

C. proc. pen.

Astfel, se susține că în dosarul

cauzei există ordonanța de interceptare și înregistrare a convorbirilor dintre  denunțător

și inculpat, dar nu există încheierea motivată a instanței, emisă în condițiile

art. 92

2

alin. (2) și (3) C. proc. pen., de confirmare a ordonanței procurorului.

Se solicită să se constate că

procesul-verbal de redare a înregistrării din 22 februarie 2006 este lovit de

nulitate în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 64 alin.

(2) C. proc. pen. (care prevede că mijloacele de probă obținute în mod ilegal

nu pot fi folosite în procesul penal), având ca efect înlăturarea singurului

temei care ar fi justificat arestarea preventivă a inculpatului.

Al doilea motiv de recurs se referă

la nulitatea actelor și lucrărilor efectuate în cauză ulterior procesului-verbal

de constatare a infracțiunii flagrante din data de 22 februarie 2006, inclusiv

a încheierii atacate.

Astfel, se susține că potrivit

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 78/2000 infracțiunile de corupție, dacă

sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit art. 465 și 467 – art. 479 C.

proc. pen., ori în cauză după întocmirea procesului-verbal de constatare a

infracțiunii flagrante din 22 februarie 2006, în data de 23 februarie 2006 s-a pus

în mișcare acțiunea penală și s-a solicitat instanței arestarea preventivă a

recurentului în calitate de inculpat, conform procedurii prevăzută de art. 149

1

C. proc. pen., cu încălcarea dispozițiilor procedurii speciale privind

urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu sub toate aspectele de

fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul formulat de inculpatul P.C. nu este fondat.

Astfel, instanța de fond, constatând

că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în

sensul că în cauză există nu numai indicii temeinice, dar și probe din care

rezultă că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat,

precum și faptul că există cazurile prevăzute de art. 148 lit. b) (referitor la

infracțiunea flagrantă) și respectiv lit. h) (pentru infracțiunea reținută în

sarcina recurentului legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani iar în cauză

există probe certe din care rezultă că lăsarea în libertate a acestuia prezintă

pericol concret pentru ordinea publică) în temeiul art. 149

1

C.

proc. pen., a dispus arestarea preventivă a recurentului, măsură considerată a

fi necesară în interesul urmăririi penale.

În sarcina recurentului inculpat s-a

reținut că ar fi săvârșit infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art.

257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000,

constând în aceea că în cursul lunii ianuarie 2006 ar fi pretins și, la data de

22 februarie 2006 a primit 600 Euro de la denunțător, pentru a interveni pe

lângă procuror în scopul obținerii unei soluții favorabile denunțătorului.

Cu privire la primul motiv de recurs

se constată că prin încheierea din Camera de Consiliu din 23 februarie 2006 pronunțată

în dosarul 1846/2006 (încheiere depusă în copie, după dezbateri, de către

reprezentantul D.N.A.), Curtea de Apel Ploiești, în temeiul art. 91

2

alin. (3) C. proc. pen., a confirmat ordonanța nr. 16/ P din 22 februarie 2006

a D.N.A. privind înregistrarea imaginilor și convorbirilor ambientale cu

mijloace tehnice speciale, între denunțătorul F.D. și inspectoratul de poliție P.C.,

precum și între denunțătorul F.D. și procurorul M.M., pentru o perioadă de 24

ore, începând cu ora 22 februarie  2006, ora 13,30.

Se constată că primul motiv de

recurs invocat de inculpat a rămas, practic, fără obiect, în condițiile în care

în cauză au fost respectate dispozițiile legale privind înregistrările audio,

ordonanța procurorului fiind confirmată, în termenul de 24 ore, de către

instanța competentă.

Nici cel de al doilea motiv de

recurs formulat de inculpatul P.C. nu este fondat.

Într-adevăr, potrivit art. 21 din

Legea nr. 78/2000 infracțiunile prevăzute în lege ca infracțiuni de corupție,

dacă sunt flagrante se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art. 465 și

art. 467 – art. 479 C. proc. pen. .

Datorită faptului că infracțiunea

este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire,

făptuitorul, martorii, instrumentele cu care a săvârșit infracțiunea și alte

mijloace de probă fiind la îndemâna organului de urmărire penală, s-a impus ca

cercetările și judecarea să fie făcute după o procedură specială.

Această procedură prezintă două

aspecte. Primul îl constituie preocuparea legiuitorului ca făptuitorul să

rămână la dispoziția organului de cercetare penală, prevăzându-se în acest scop

obligativitatea reținerii și luării măsurii arestării preventive, precum și

consemnarea probelor de îndată, într-un proces-verbal.

Al doilea aspect, îl constituie

rapiditatea cu care se desfășoară urmărirea penală și judecata, determinată și

de faptul că organele judiciare au la dispoziție toate elementele pentru

aflarea adevărului.

Dacă urmărirea penală și judecata nu

se pot face în termenele scurte prevăzute de lege, fiind necesară administrarea

de probe noi, continuarea cercetării penale sau a judecății se face după procedura

obișnuită, de drept comun, legiuitorul neprevăzând un act procedural special

privind schimbarea procedurii speciale a infracțiunilor flagrante în procedura

obișnuită.

În cauză, se constată că au fot

respectate dispozițiile art. 21 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 465

și urm. C. proc. pen.

Astfel, constatarea infracțiunii s-a

făcut potrivit dispozițiilor art. 467 C. proc. pen., prin întocmirea

procesului-verbal din 22 februarie 2006, în care au fost consemnate

împrejurările în care s-a reținut că a fost săvârșită fapta, declarațiile

învinuitului și ale celorlalte persoane.

Prin ordonanța din 23 februarie 2006,

pronunțată în dosarul nr. 16/P/2006, D.N.A. a dispus, în raport de îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 136 și 143 C. proc. pen., reținerea învinuitului pe

o durată de 24 ore.

Tot la 23 februarie 2006, procurorul

prin ordonanță a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, în temeiul art. 235

C. proc. pen.

Din aceste acte procedurale, astfel

cum au fost întemeiate în drept, rezultă că procurorul care a instrumentat cauza

a constatat că nu sunt întrunite toate condițiile necesare soluționării cauzei

potrivit procedurii speciale, trecând implicit la procedura de drept comun.

Înalta Curte apreciază că organul judiciar

a procedat corect în concordanță cu dispozițiile legale, respectiv art. 468 alin.

(2) C. proc. pen., având în vedere că, în cauză, strângerea tuturor datelor

necesare soluționării juste a cauzei impune o cercetare mai amănunțită.

Astfel, în aceste condiții au

devenit aplicabile dispozițiile art. 149

1

C. proc. pen., referitor

la arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale, pe o perioadă de maxim 30

zile.

Împrejurarea că în cauză urmărirea

penală nu se mai desfășoară potrivit procedurii speciale privind infracțiunile

flagrante, fiind schimbată în procedura obișnuită, nu înlătură caracterul

flagrant al infracțiunii reținută în sarcina recurentului (potrivit art. 465 alin.

(1) C. proc. pen., este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul

săvârșirii sau imediat după săvârșire) și implicit cazul prevăzut de art. 148 lit.

b) C. proc. pen., care poate sta la baza luării măsurii arestării preventive.

De altfel, în cauză măsura arestării

preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă

cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148

lit. h) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea presupus săvârșită este mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar prezenta pericol pentru ordinea

publică.

Pericolul pentru ordinea publică,

rezultă și din particularitățile cauzei, reținându-se că ar fi fost săvârșită o

infracțiune de corupție, calitatea inculpatului de ofițer de poliție judiciară,

pretinderea unor sume de bani sub pretextul intervenției pe lângă un magistrat.

Pericolul pentru ordinea publică rezidă

și din sentimentul de neîncredere al societății civile în ceea ce privește

înfăptuirea justiției, în condițiile în care subiectul activ al infracțiunii

pretins săvârșite, este ofițer de poliție judiciară.

În consecință, în raport de aceste

considerente, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul formulat de inculpat va fi respins ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii din 23 februarie 2006 a Curții

de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 1847/2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 60 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 februarie 2006.