ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3818/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.10.2014, astfel cum a fost completată prin cererea depusă la dosar în data de 14.01.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 375 din 01 octombrie 2014 și, pe cale de consecință, în principal, anularea integrală a deciziei de impunere din 27 august 2014, a raportului de inspecție fiscală, precum și a somației și a titlului executoriu din 22 decembrie 2014, iar, în subsidiar, anularea parțială a acestor acte administrativ-fiscale, respectiv cu privire la impozitul pe clădiri în sumă de 2.351.034 RON, stabilit suplimentar pentru anii 2012, 2013 și semestrul I al anului 2014, inclusiv penalitățile aferente.

Prin sentința nr. 783 din data de 19 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, invocată de către pârât și a respins ca inadmisibilă cererea completatoare depusă de reclamantă la termenul din data de 14.01.2015, având ca obiect anularea titlului executoriu și a somației nr. 148419 din 22 decembrie 2014, a admis în parte acțiunea în anulare formulată de către reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, a anulat decizia nr. 375 din 01 octombrie 2014 de soluționare a contestației și, pe cale de consecință, a anulat în parte decizia de impunere nr. 089055 din 27 august 2014 (cu privire la impozitul pe clădiri în sumă de 2.351.034 RON), precum și raportul de inspecție fiscală nr. 089055 din 27 august 2014 (cu privire la constatările efectuate în cadrul Capitolului III.1-Impozitul pe clădiri), exonerând reclamanta de la plata sumei de 2.351.034 RON, din care 1.858.374 RON impozit pe clădiri stabilit suplimentar la plată pentru anii 2012, 2013 și semestrul I 2014, iar 492.660 RON accesoriile. Totodată a suspendat executarea deciziei de impunere nr. 089055 din 27 august 2014, cu privire la suma de 2.351.034 RON, reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar la plată pentru anii 2012, 2013 și semestrul I 2014 și accesoriile aferente, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, prin două memorii diferite, criticând modul de soluționare atât a acțiunii în anulare cât și a cererii de suspendare a executării actului administrativ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în tot a acțiunii.

Susține recurenta-pârâtă că noțiunea de reevaluare nu poate exista în afara actelor normative care o reglementează, ea putând să existe doar dacă respectă prevederile exprese ale acestor acte normative, anume OMFP nr. 1553/2003, OMFP nr. 1752/2005, OMFP nr. 3055/2009 și OMFP nr. 1802/2014. În aceste condiții o construcție poate fi ori reevaluată conform normelor contabile, împreună cu celelalte clădiri (conform pct. 123 OMFP nr. 3055) sau este doar evaluată, cum s-a întâmplat în speța de față, situație în care construcția nu poate beneficia de o cotă redusă de impozitare.

Referitor la cererea de suspendare a executării, recurentul apreciază că în cauză nu era îndeplinită cea de a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu s-a făcut dovada producerii unei pagube iminente.

În ceea ce privește acțiunea în anulare a actelor administrativ-fiscale, arată că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile pct. 123 din OMFP 3055/2009 și cele ale art. 253 alin. (5) C. fisc., recurentul apreciind că aceste reglementări obligă contribuabilii să respecte anumite cerințe restrictive și nu doar să procedeze la o simplă actualizare a valorii de piață a construcțiilor printr-o simplă evaluare.

Prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2017 a fost admis în principiu recursul stabilindu-se ca soluționarea cauzei să se realizeze în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs părțile au prezentat jurisprudența favorabilă propriului punct de vedere.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților, Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea acesteia.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate decizia de soluționare a contestației nr. 375 din 01 octombrie 2014 prin care recurentul-pârât Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești i-a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere din 27 august 2014 și a raportului de inspecție fiscală aferent, al aceluiași emitent.

În esență, prin actele administrativ fiscale arătate s-a stabilit că intimata-reclamantă are de plătit suma de 1.869.293 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar, precum și suma de 502.354 RON reprezentând majorări de întârziere aferente.

Organele de control fiscal au reținut că societatea reclamantă a procedat la evaluarea doar a activelor imobilizate deținute impozabile, nefiind reevaluate construcțiile speciale (platformă staționare auto, branșament gaze, rezervor metalic, împrejmuiri, etc.), acestea din urmă nefiind supuse impozitării. Așadar, s-a concluzionat că societatea nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate, care fac parte din aceeași grupă, așa cum stipulează dispozițiile pct. 123 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care statuează că reevaluarea se aplică simultan asupra întregii grupe din care face parte activul, respectiv asupra bunurilor de aceeași natură aflate în exploatarea unei entități, pentru a se evita reevaluarea selectivă.

Contrar intimaților, instanța de fond a identificat corect problemele de drept în dispută și le-a dat o dezlegare adecvată, însușită de instanța de control judiciar.

Principala chestiune supusă analizei vizează stabilirea modalității de reevaluare a clădirilor din patrimoniul unei persoane juridice, respectiv dacă este obligatorie reevaluarea simultană a tuturor acestora sau ceea ce interesează în materie fiscală este obligația contribuabilului de a suporta o sarcină just așezată prin raportare la valoarea reală a imobilului.

Potrivit art. 253 alin. (1) și (2) C. fisc.:

"în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București", respectiv ale art. 253 alin. (5) și (6) C. fisc.:

"În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică (…)"; "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anterior anului fiscal de referință; b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință".

Sensul prevederilor legale citate, corect aplicate de prima instanță, confirmă poziția reclamantei, în sensul că este suficientă reevaluarea fiecărei clădiri din trei în trei ani, nefiind necesară evaluarea întregii grupe de clădiri.

Principiul ierarhiei forței juridice a actelor normative determină, în plus, concluzia că prevederile Ordinului nr. 3055/2009 nu pot adăuga la textele C. fisc., care se referă la reevaluarea "unei clădiri", iar nu a tuturor clădirilor.

Organele de inspecție fiscală au imputat societății reclamante faptul că nu ar fi reevaluat toate construcțiile, indiferent că acestea erau sau nu supuse impozitului pe clădiri (mai precis, indiferent dacă îndeplinește sau nu condițiile expres prevăzute de art. 249 alin. (5) C. fisc. Împrejurarea că respectivele construcții reevaluate nu sunt supuse impozitului pe clădiri nu este contestată de recurenta-reclamantă, care a menționat însă cât se poate de clar în raportul de inspecție fiscală că nu toate construcțiile au fost supuse reevaluării, astfel cum ar impune art. 123 din OMFP nr. 3055/2009, fiind reevaluate doar construcțiile impozabile nu și cele scutite de plata impozitului potrivit art. 250 alin. (2) C. fisc..

Mai mult, organele fiscale au reținut că reclamanta, la data de 31.12.2011 nu a reevaluat toate construcțiile, ci a procedat doar la reevaluarea celor supuse impozitului pe clădiri, astfel că a fost încălcată norma contabilă prevăzută la pct. 123 din OMFP nr. 3055/2009 cu consecința considerării ca nevalabile a reevaluării din anul 2011. În aceste condiții, în stabilirea impozitului pe clădiri aferent perioadei fiscale 2012-2014 s-au raportat la reevaluarea din anul 2008, considerând că aceasta ultima reevaluare efectuată potrivit dispozițiilor legale și au aplicat dispozițiile legale cu caracter sancționator cuprinse în art. 253 alin. (6).

Înalta Curte reține că în mod judicios prima instanță a înlăturat constatările cuprinse în actele administrativ fiscale atacate statuând că art. 256 alin. (6) C. fisc. se aplică doar în situația expres reglementată, anume atunci când clădirile nu au fost supuse reevaluării, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Societatea reclamantă a reevaluat clădirile aflate în patrimoniul său (așa cum reiese din raportul de evaluare întocmit pentru imobilizările corporale din patrimoniul societății) rămânând neevaluate anumite construcții speciale, care oricum nu îndeplineau cerințele prevăzute de art. 249 alin. (5) C. fisc. pentru a fi considerate clădiri, aspect necontestat de recurenta-pârâtă.

Or, din punct de vedere fiscal, neevaluarea unor astfel de construcții speciale nu poate avea relevanță sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 253 alin. (6) C. fisc., întrucât aceste dispoziții se referă la clădirile reevaluate și nicidecum la construcții neevaluate. Mai mult, pentru astfel de construcții speciale societatea nu datorează impozit.

Așadar, reținând că reclamanta a reevaluat la nivelul anului 2011 toate clădirile aflate în patrimoniul său și care sunt supuse impozitării, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 253 alin. (5) C. fisc., prin aplicarea cotei prevăzute de art. 253 alin. (2) (de la 0,25 la 1,5%) conform Hotărârii Consiliului Local) asupra valorii contabile rezultate în urma reevaluării, înregistrate ca atare în contabilitatea proprietarului-persoană juridică.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat că intenția legiuitorului a fost aceea de a sancționa pasivitatea sau reaua credință a contribuabilului de natură a prejudicia statul prin neplata impozitului la valoarea impozabilă reală a clădirii, or în cauză construcțiile speciale care nu au făcut obiectul reevaluării nu erau supuse impozitării, astfel că bugetul statului nu a suferit niciun prejudiciu.

În raport de soluția definitivă pronunțată cu privire la cererea de anulare a actelor administrativ fiscale, nu se mai impune analizarea criticilor formulate cu privire la admiterea cererii de suspendare a executării respectivelor acte, suspendare dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea n. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ., se vor respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești împotriva sentinței nr. 783 din 19 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2017.