ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1142/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1142 din 21 februarie 2006 Curtea de Apel București, secția I penală, prin încheierea pronunțată la 16 februarie 2006, în dosarul nr. 3741/2005, în baza dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului S.D. arestat în temeiul mandatului de arestare preventivă nr. 2/ UP din 18 octombrie 2005, emis de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 3361/2005, cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu excepția zilelor când trebuie să se prezinte la instanță. Totodată, s-a dispus punerea în libertate a respectivului inculpat, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a pronunța încheierea, instanța a avut în vedere următoarele: La termenul de judecată 16 februarie 2006, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 5 alin. (1) și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în aceeași infracțiune, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (3) din aceeași lege, în opinia sa această din urmă încadrare juridică răspunzând concordanței dintre conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret. Față de această cerere, procurorul a susținut că audierea martorului denunțător D.P.C., care deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță, analizarea lui în mod nemijlocit nu este de natură a schimba situația de fapt.

Apărătorul ales al inculpatului a insistat în a cere audierea respectivului martor denunțător și a apreciat că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive odată ce inculpatul nu are culpă în amânările succesive ale cauzei datorate neprezentării martorului, el a recunoscut fapta așa cum a fost reținută în rechizitoriu, a colaborat cu organul de urmărire penală și față de momentul la care s-a luat măsura arestării preventive, nu mai subzistă cazul prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv nu există probe certe din care să rezulte că lăsarea lui în stare de libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Față de cele ce preced, instanța a reținut că arestarea preventivă, ca instituție a dreptului procesual penal funcționează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal, prin obstacolele, dificultățile și derutările pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale. În egală măsură, arestarea preventivă este extremă și vizează privarea de libertate, menținerea ei impunând dispunere numai dacă se reține că s-ar afecta grav buna desfășurare a procesului penal și ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.

Ca atare, instanța, considerând că în raport de materialul probator administrat și stadiul cercetării judecătorești, în cadrul acesteia fiind audiat unul din cei doi martori denunțători, față de cel de-al doilea făcându-se diligențe pentru a fi ascultat nemijlocit în condițiile în care procurorul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, s-au schimbat. De asemenea, considerând circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, atitudinea avută în faza urmăririi penale, buna desfășurare a procesului penal nu este împiedicată, odată ce nu s-au conturat indicii că lăsat în stare de libertate, inculpatul ar mai săvârși fapte prevăzute de legea penală, că ar fugi sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin alterarea probelor sau influențarea martorilor.

Starea de libertate constituie normalitate, iar concluzia că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică trebuie să se întemeieze pe convingerea, dată de tot materialul probator al cauzei, că inculpatul, liber, va săvârși fapte cu conotație penală, se va sustrage cercetării judecătorești sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, aceste situații nefiind dovedite. În consecință, s-a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, nu aduce atingere scopului măsurilor preventive consacrat în art. 136 C. proc. pen.

Instanța, în hotărâre, a dezvoltat și jurisprudența derivată din activitatea C.E.D.O., cu referire la persistența motivelor de a se crede că temeiurile avute în vedere la privarea de libertate ca măsură preventivă, subzistă în justificarea menținerii acesteia, persoana având dreptul la o judecată în termen rezonabil, prevenția neputând a fi transformată în detenție. În acest sens, s-a subliniat că inculpatul a fost arestat preventiv la 17 octombrie 2005, termenele de judecată s-au acordat urmare constatării lipsei nejustificate a martorilor, inculpatul a fost sincer, astfel se justifică revocarea măsurii arestării sale preventive și înlocuirea ei cu măsura prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen. Împotriva încheierii, a formulat recurs parchetul, critica vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii în ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. În esență, parchetul a susținut că de la data arestării inculpatului, măsura a fost prelungită succesiv, s-au respins cererile pentru înlocuirea ei cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara și situația de fapt nu a suferit nici o modificare. Chiar dacă inculpatul, pe parcursul procesului penal, a fost sincer și a manifestat regret, aceste atitudini procesuale, nu înlătură incidența dispozițiilor art. 148 lit. b) și h) C. proc. pen., lăsarea în libertate prezentând pericol concret pentru ordinea publică în care se induce o stare de neliniște și sentiment de insecuritate, generate de rezonanța socială negativă.

Dacă inculpatul, autor al unei infracțiuni de corupție ar fi lăsat în stare de libertate, s-ar încuraja comiterea de astfel de fapte. Recursul declarat nu este fondat. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 136 C. proc. pen., măsurile preventive, între care la alin. (1) lit. d) se înscrie și măsura arestării preventive urmăresc asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, în vederea realizării scopului prevăzut de art. 1 din același cod. Reprezentând o excepție de la regula de bază a desfășurării procesului penal în stare de libertate, legea procesuală penală a reglementat riguros și limitativ condițiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constituția României, de natură a răspunde și exigențelor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Inculpatul nu a contestat că a fost surprins în flagrant, în momentul primirii sumei de 1000 Euro. În ce privește însă persistența temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în cauză, acesta nu a fost stabilit în baza unor probe certe. A raționa astfel, în sensul că punerea în primejdie a colectivității prin lăsarea în libertate a inculpatului sau rezonanța faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura și gravitatea acesteia, sau elementele ținând de profesia, funcția avute anterior și că, deci, pericolul social concret nu trebuie să rezulte neapărat din probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanța să se pronunțe cu neobservarea condițiilor expres stabilite prin textul de lege menționat, ceea ce este inadmisibil față de libertatea persoanei, prezumată nevinovată.

Nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reținută și nu privește direct, cauzal, actul de justiție care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfășurare a procesului penal în vederea pronunțării de soluții corespunzătoare legii și adevărului, prin oferirea imparțială a protecției judiciare. Ca atare, încheierea pronunțată este legală și temeinică, recursul declarat de parchet nefiind fondat. Conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins.