ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3467/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3467/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 604 din 23

decembrie 2002, Tribunalul Buzău a admis contestația formulată de reclamanta N.M.,

în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Buzău prin primar, SC U. SRL,

Regionala CFR Galați, SC S.C. SRL, SC P.A.C., SC I.A.A., AF S., AF P.A., SC C.S.

SRL și SC C.A. 9 SRL.

S-a anulat dispoziția emisă de

Primăria municipiului Buzău, în sensul că s-au stabilit măsuri reparatorii în

echivalent pentru suprafața de 1473 mp teren, la suma de 1.303.000.000 lei și

s-a respins cererea completatoare ca tardiv formulată. De asemenea, au fost

respinse cererile privind cheltuielile de judecată și cererile reconvenționale

formulate de Primăria municipiului Buzău și SC U.S. SRL Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit prin succesiune de la

părinții săi P.V. și P.D. suprafața de 1473 mp teren, situată în Buzău, iar

prin Decretele nr. 204/1986 și nr. 144/1986 terenul a fost preluat de stat fără

plata vreunei despăgubiri.

Expertiza efectuată în cauză evidențiază

și suprafețe de teren libere de construcții, însă lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul imobil. De aceea, conform art. 11

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate numai măsuri reparatorii în

echivalent.

Terenul a fost evaluat de expert,

iar asupra modului de evaluare nici una din părți nu a formulat obiecțiuni.

Se mai reține, că cererea care are

ca obiect obligarea pârâtelor la plata fructelor obținute de pe teren,

formulată ulterior primului termen de judecată, este tardivă.

Cererea privitoare la plata

cheltuielilor de judecată se respinge, deoarece cheltuielile efectuate cu

deplasarea nu au fost dovedite, iar cele efectuate cu expertiza au profitat

numai reclamantei, pentru că pârâtele au fost de acord, în principiu, cu

acordarea de măsuri reparatorii.

Reține instanța de fond, că se

respinge și cererea reconvențională formulată de Primăria municipiului Buzău,

deoarece nu s-a făcut dovada plății de despăgubiri către reclamantă.

Prin încheierea dată la 11 aprilie

2003, Tribunalul Buzău a admis în parte cererea formulată de reclamantă de

îndreptare a erorii materiale strecurate în această hotărâre.

A dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului

Buzău la plata sumei de 6.640.000 lei cheltuieli de judecată către

contestatoare și s-au îndreptat erorile materiale menționate la pct. 3 din

cerere, în sensul că, în ce privește domiciliul reclamantei s-a înlocuit

mențiunea bl. 4 cu bloc B 14 și s-au înlocuit denumirile pârâtelor astfel: SC S.C.

SRL cu SC S.C. SR , SC P.A.C. cu SC P.A.C. SRL, SC I.A.A. cu SC I.A.A. SNC, SC C.A.

9 SRL cu SC A. 92 SNC, AF P.A. cu PF P. și s-a menționat în dispozitiv SC A.I.

SRL.

Prin decizia civilă nr. 226 din 23

octombrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantă și a admis apelul declarat de Primăria municipiului Buzău, în

sensul că, schimbând în parte sentința apelată, a înlăturat din dispozitivul

acesteia obligarea pârâtei-apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 6.640.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că la data de 8 februarie 2001 reclamanta a formulat

acțiune în revendicare și pentru că aceasta a adresat pârâtei și o notificare

conform Legii nr. 10/2001, la termenul din 28 noiembrie 2001 s-a suspendat

soluționarea acțiunii în revendicare până la rezolvarea notificării.

Ulterior, în proces au fost

introduse societățile comerciale care își au sediul pe terenul revendicat,

reclamanta a formulat cerere pentru constatarea nulității absolute a titlului

deținut de R.C.F. Galați și la dosar a fost depusă decizia nr. 138 din 22

martie 2002 emisă de Primarul municipiului Buzău.

Prin această decizie s-a respins

cererea pentru restituirea în natură a terenului, arătându-se care sunt

motivele ce fac imposibilă restituirea.

Reține instanța de apel, că cererea

reclamantei a fost soluționată corect de instanța de fond, în raport cu art. 11

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că imobilele expropriate se pot

restitui integral în natură dacă nu au fost înstrăinate. Or, suprafața de 850 mp

teren a fost atribuită în proprietate Regionalei Căi Ferate, prin Ordinul nr.

92, din 1 august 1996, iar pe acest teren s-a început construirea unor blocuri

de locuințe.

În cauză nu este aplicabil alin. (3)

al art. 11 din lege, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întreaga suprafață de teren, așa încât măsurile reparatorii

pot fi stabilite numai în echivalent, așa cum s-a dispus prin hotărârea

apelată.

Instanța de apel reține că cererea

privitoare la contravaloarea fructelor, care s-a formulat la data de 28

noiembrie 2001, când s-a acordat termen pentru plata taxei de timbru și a fost

reiterată la 15 mai 2002, fără precizarea pretențiilor și fără să se facă plata

taxelor de timbru, corect a fost respinsă ca nedovedită și „se poate susține în

prezent și ca netimbrată”, deoarece este un capăt de acțiune de sine stătător

și nu o mărire a câtimii, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Se mai reține, că expertul a răspuns

la obiecțiunile formulate de reclamantă, iar aceasta, dacă ar fi fost

nemulțumită, putea să ceară să se efectueze o nouă expertiză, însă nu a

formulat o asemenea cerere, dar a solicitat să se constate nulitatea titlului

deținut de Regionala Căi Ferate, cerere considerată de instanța de fond ca

tardivă, „fiind numai o precizare cu un capăt de cerere nou, dacă se are în

vedere că la 3 aprilie 2002 ea reprezenta doar o excepție”.

Reclamanta nu a menționat în ce

constă nulitatea absolută a actului, iar soluția neacordării contravalorii

fructelor este legală, pentru că reclamanta nu poate beneficia și de

despăgubiri și de beneficiul nerealizat.

Instanța de apel mai reține că,

referitor la susținerile reclamantei, formulate la termenul din 15 noiembrie

2002, corect instanța de fond a socotit că fac parte din cererea completatoare

și nu sunt excepții, iar reclamanta, dacă dorea să atace actele normative la

care se referă, trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de legea

contenciosului administrativ.

De asemenea, se reține că netemeinicia

acțiunii pentru restituirea în natură rezultă și din faptul că reclamanta,

anterior Legii nr. 10/2001 nu a formulat acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, iar cu privire la cheltuielile de

judecată criticile se resping, pentru că cheltuielile au fost acordate prin

încheierea de îndreptare a erorii materiale.

Reține instanța de apel, că este

întemeiat apelul declarat de Primăria municipiului Buzău, deoarece prima

instanță nu putea obliga partea la plata cheltuielilor de judecată în temeiul

art. 281 C. proc. civ., pentru că nu este o eroare de calcul sau o altă eroare

materială, ci o omisiune a instanței, care, conform art. 281

2

C.

proc. civ., se soluționează printr-o hotărâre separată. De altfel, s-au

încălcat și dispozițiile art. 275 C. proc. civ., deoarece Primăria municipiului

Buzău a fost de acord cu plata de despăgubiri prin dispoziția emisă în cauză,

însușită de instanță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, care fără să invoce vreun motiv de recurs, după ce

expune pe larg care sunt cererile cu care a fost investită instanța de fond și

motivele de apel formulate împotriva hotărârii pronunțate de această instanță,

arată că cererea de recurs se întemeiază pe următoarele motive:

- Instanța de apel a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, reținând că reclamanta trebuia să ceară

restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 33/1994, făcând astfel aprecieri

care nu au legătură cu art. 480 C. civ., invocat în acțiunea în revendicare și

refuzând nelegal să se pronunțe asupra excepțiilor privitoare la nelegalitatea

unor acte administrative, cu motivarea că numai instanțele de contencios

administrativ au o asemenea competență.

- Instanța de apel a acordat mai

mult decât s-a cerut, pentru că intimata Primăria municipiului Buzău a declarat

un apel formal, nemotivat, la data de 11 aprilie 2003, iar îndreptarea și

completarea hotărârii apelate s-a dispus ulterior. De aceea, instanța nu a fost

investită cu soluționarea apelului împotriva încheierii de îndreptare și

completare a hotărârii.

- Instanța nu arată temeiul de drept

pe care se fundamentează decizia luată, nu s-a pronunțat asupra cererilor și

motivelor de apel și hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Arată recurenta, că la pag. 5 din

hotărâre se reține că la termenul din 28 noiembrie 2001, instanța de fond a

suspendat judecata până la soluționarea notificării, pentru ca la pag. 6 să se

afirme că la același termen s-a amânat cauza pentru a se depune taxa de timbru.

De asemenea, se reține că „la unul din termene reclamanta a formulat cerere

pentru constatarea nulității absolute a titlului deținut de R.C.F. Galați,

pentru ca ulterior să depună contestație la decizia 138”, deși ambele cereri au

fost depuse la același termen, 3 aprilie 2002.

Mai arată recurenta, că nu se fac

referiri la faptul că există contestație, că hotărârea instanței de fond se

referă exclusiv la această cerere incidentală și că instanța de apel nu a răspuns

criticilor formulate prin cererea de apel, la pct. 1- 5 și pct B.

- Instanța de apel, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul acestuia

lămurit și vădit neîndoielnic, deoarece își însușește punctul de vedere al

instanței de fond, privind cererea incidentală referitoare la contestația

formulată împotriva dispoziției dată de primar, fără să judece cererea

principală care privește acțiunea în revendicare. De aceea, greșit hotărârea se

întemeiază exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- Instanța nu s-a pronunțat asupra

unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, deoarece nu a mai pus în discuție proba

cu expertiza contabilă, prorogată până la efectuarea expertizei tehnice și nu

s-a pronunțat pe fond asupra pretinselor decrete de expropriere, a nulității

absolute a titlului deținut de R.C.F. Galați și ilegalității următoarelor acte

normative: H.C.L. nr. 9/1994, H.C.L. din 16 martie 1995 și 30 ianuarie 1997, H.C.L.

nr. 117/1999, H.G. nr. 1348/2001.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente:

Criticile formulate de recurentă fac

posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Aceste motive de

recurs sunt incidente în cauză.

Instanța de apel a respins apelul

declarat de reclamantă, fără să răspundă tuturor criticilor formulate de

aceasta, rezumându-se la reluarea argumentelor instanței de fond, iar cu

privire la unele cereri a reținut că s-a hotărât altceva decât cele hotărâte prin

sentința apelată, fără trimiteri la toate actele depuse la dosar, care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Hotărârea atacată nu cuprinde

referiri la susținerea din declarația de apel (pct. I 2), că nu există titlu de

preluare a terenului de către stat și că decretele de la dosar nu sunt validate

ca acte normative, iar expertiza tehnică este înlăturată nemotivat, deși

apelanta a susținut că lucrările pentru care s-a dispus „așa-zisa expropriere”

nu ocupă funcțional întregul imobil și că în anexa 6 la raportul de expertiză

se evidențiază ca fiind liberă o suprafață de teren, propusă de expert pentru

retrocedare.

Referitor la critica privitoare la

respingerea cererii care are ca obiect contravaloarea fructelor, hotărârea

atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece se reține că prin sentința

apelată cererea a fost respinsă ca nedovedită, deși instanța de fond a

respins-o ca tardiv formulată.

De asemenea, instanța de apel,

ignorând dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, reține că

această cerere a fost respinsă de instanța de fond ca nedovedită dar „se poate

susține în prezent și ca netimbrată”.

Întemeiată este și susținerea

recurentei că cererile sale au fost analizate numai în raport cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, fără ca hotărârea recurată să cuprindă referiri la art. 480,

art. 481, art. 482 C. civ., texte pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea înregistrată

la data de 8 noiembrie 2001.

Judecata acțiunii în revendicare a

fost suspendată la data de 5 martie 2001, așa cum reține instanța de apel, însă

la data de 9 mai 2001 s-a formulat cerere de repunere pe rol (dosarul nr.

1735/2001, al Judecătoriei Buzău), fixându-se termen de judecată pentru data de

4 iunie 2001.

Judecătoria Buzău a declinat

competența soluționării acțiunii în revendicare în favoarea Tribunalului Buzău,

iar prin cererile ulterioare, depuse la tribunal, reclamanta-recurentă și-a

completat acțiunea, fără să renunțe la judecata cererii de revendicare.

Nulitatea titlului de proprietate, emis

prin ordin al prefectului, nu a fost invocată doar pe cale de excepție la

termenul din 3 aprilie 2002, cum greșit se reține prin hotărârea atacată. La

acest termen s-a depus la dosar cererea, prin care se solicită constatarea

nulității absolute a ordinului nr. 92 din 1 august 1996, emis în temeiul art.

35 din Legea nr. 18/1991, arătându-se, în detaliu, motivele pentru care se

solicită constatarea nulității actului.

De altfel, instanța de apel reține

că această cerere a fost considerată de instanța de fond ca fiind tardiv formulată,

deși în dispozitivul hotărârii apelate se respinge ca tardiv formulată cererea

completatoare, iar în considerente se arată în mod expres că se respinge ca

tardiv formulată cererea privitoare la contravaloarea fructelor.

Referitor la apelul declarat de

Primăria municipiului Buzău la data de 14 februarie 2003 (anterior pronunțării

încheierii de îndreptare și completare a sentinței), motivat la 27 august 2003

(după data pronunțării încheierii), instanța de apel trebuia să se pronunțe

dacă prin cererea care cuprinde motivele de apel s-a declarat apel și împotriva

încheierii de îndreptare și completare a sentinței, deoarece cheltuielile de

judecată fiind acordate printr-o încheiere supusă căilor de atac, înlăturarea

obligării pârâtei-apelante de la plata cheltuielilor de judecată putea fi

dispusă numai prin apelarea încheierii.

Argumentația contradictorie din

hotărârea atacată, omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra tuturor

mijloacelor de apărare invocate de reclamanta-apelantă, înlăturarea nemotivată

a expertizei, soluționarea cererilor formulate de reclamantă fără a se avea în

vedere toate motivele de fapt și dispozițiile legale pe care s-au întemeiat și

soluționarea apelului declarat de pârâtă, fără să se stabilească limitele în

care instanța de apel a fost investită, nu oferă instanței de recurs

posibilitatea de a analiza temeinicia și legalitatea soluției pronunțată prin

hotărârea recurată.

De aceea, potrivit art. 312, art. 313

C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, va fi casată

hotărârea atacată și se va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea

cererilor de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta N.M. împotriva deciziei civile nr. 226 din 23 octombrie 2003 a

Curții de Apel Ploiești, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2005.