ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1869/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr. 3202/31/2010, reclamanții N.P.S. și N.S.K. au chemat în judecată pe pârâții C.C., C.V., SC L. SA, Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate că imobilul situat în București, sector 1 a fost preluat în mod abuziv de statul român și să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 7373 (1241/1/2) și radierea dreptului de proprietate a lui C.C.

și înscrierea dreptului lor de proprietate, precum și radierea dreptului de uzufruct în favoarea Iui SC L. SA și rectificarea cărții funciare nr. 31876 (1241/1/1) prin radierea dreptului de proprietate al lui C.V. și înscrierea dreptului reclamanților de proprietate; în subsidiar, în cazul în care se va considera că apartamentul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat Statul Român și Municipiul București să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv, estimată provizoriu la 2.000.000 lei. Pârâții C.V. și C.C. au invocat, prin întâmpinările formulate la 9 martie 2010, respectiv 6 mai 2010, excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 948 din 04 iunie 2010, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că legitimarea procesuală activă presupune ca persoana ce a formulat cererea de chemare în judecată să fie titulara raportului juridic dedus judecății, respectiv, în speță, este necesar ca reclamanții să fie moștenitorii numitei N.M. Din actele dosarului rezultă că N.M. a fost căsătorită cu P.N., căsătorie din care a rezultat P.C.I., care a decedat la data de 28 mai 2004. Reclamanții, ca fii ai lui B.M.N., în susținerea calității lor de moștenitori ai autorului N.M., de pe urma căreia solicită imobilul, au depus un act de notorietate după decesul lui P.N., fără să depună acte succesorale pentru a demonstra legăturile de rudenie.

Actele de notorietate demonstrează că reclamanții au vocație succesorală, dar, așa cum este afirmat și în cuprinsul acestora, este necesar să se constate printr-un certificat notarial transmiterile, în acest sens fiind și art. 730 - 2 C. civ. francez (afirmația conținută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăși acceptarea succesiunii). Fiind vorba de o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ. și având în vedere că reclamanții nu au demonstrat calitatea lor de moștenitori de pe urma autorului N.M., proprietarul imobilului solicitat, tribunalul a apreciat excepția ca întemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții N.P.S. și N.S.K. Prin motivele de apel formulate, apelanții reclamanți au arătat că în mod greșit și nelegal instanța de fond a admis excepția lipsei calității active.

Reclamanții sunt unicii moștenitori ai bunicii lor N.M., proprietara imobilului din București. În urma decesului bunicii N.M. au rămas unici moștenitori tatăl reclamanților, B.M.N., și unchiul acestora, N.P.C.I., conform actului de moștenire din 22 ianuarie 2003 eliberat de notarii francezi B.B. și J.L.M. Tatăl, B.M.N., a decedat în anul 1998 în Noua Zeelandă, reclamanții fiind moștenitorii acestuia conform testamentului din 11 noiembrie 1997, iar unchiul lor, N.P., a decedat în anul 2004, iar reclamanții sunt moștenitorii acestuia conform actului de moștenire din 05 iunie 2004 eliberat de notarii francezi B.B. și J.L.M. Tribunalul în mod greșit și nelegal a stabilit că actul de moștenire din 05 iunie 2004 constată doar vocația succesorală și nu face dovada calității de moștenitor a reclamanților după unchiul lor, N.P.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a indicat doar art. 730-2 C. civ. francez, menționat în actul de moștenire, fără a analiza și conținutul efectiv al acestui act și nici celelalte aliniate ale art. 730 C. civ. francez redate în acest act. Astfel, pe pagina a doua a actului se arată expres și foarte clar că reclamanții sunt moștenitori ai lui N.P. și că au acceptat succesiunea acestuia („Solicitanții declară că au atestat devoluțiunea succesorală așa cum a fost stabilită mai-sus și certifică faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă la succesiunea în cauză”). Din cuprinsul acestui act rezultă fără îndoială că reclamanții au acceptat succesiunea și sunt moștenitorii unchiului lor, N.P.

Mai mult, dacă instanța de fond ar fi citit în continuarea alin. (2) și alin. (3) și (4) ale art. 730 C. civ. francez, de asemenea indicate în act, ar fi constatat că se precizează în mod expres că persoanele indicate în actul de notorietate au calitatea de moștenitori și că pot dispune liber de bunurile succesiunii, exact ca în speța de față, când reclamanții au formulat acțiune în revendicare. În continuare, apelanții reclamanți au arătat că acest act de moștenire întocmit potrivit legii franceze este corespondentul certificatului de calitate succesorală prevăzut de legea română, care atestă calitatea de moștenitor în situația în care la momentul întocmirii nu se cunosc sau nu există bunuri în patrimoniul defunctului.

Intimatul pârât C.V. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În motivare, a arătat că apelanții reclamanți fac referire la un act de moștenire din 22 ianuarie 2003, care ar stabili că, urmare a decesului bunicii lor N.M., moștenitori ar fi B.N.M. și N.P.C.I. Actul respectiv are vicii de formă și nu reprezintă decât o redactare a unor declarații materializate într-un act de notorietate, fără o valoare juridică. Astfel, pretinsul „act de moștenire” este un înscris emis de un birou notarial care nu are un număr de dosar, face vorbire de un alt act de notorietate care a stat la baza emiterii acestuia, fără a se indica numărul acestuia/proveniența și conținutul; de asemenea, nu se nominalizează notarul care l-a primit.

Apelanții mai fac referire la pretinsul „certificat de moștenitor” din 05 iunie 2004 eliberat de același birou notarial. Înscrisul respectiv este, de fapt, un „act de notorietate” în care sunt consemnate declarații ale unor persoane fizice care pot afirma orice situație de fapt. Acest act nu reprezintă, conform art. 730-2 C. civ. francez, o „acceptare a succesiunii”, deci acesta trebuie coroborat cu un veritabil certificat de moștenitor. Din niciun act nu rezultă că N.C.I. a fost frate cu B.N., ultimul neprezentând niciodată un certificat de moștenitor sau orice fel de act de stare civilă care să ateste că a fost fiul defuncților N.M. și N.P. Apelanții au depus la dosar decizia civilă nr. 557 din 11 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie pronunțată în dosarul nr. 15035/3/2008 (500/2010), precum și, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, opinia legală a doamnei avocat I.U.

Prin decizia civilă nr. 311 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți N.P.S. și N.S.K. în contradictoriu cu intimații pârâți C.C., C.V., SC L. SRL, Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță - Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că în cazul acțiunii în revendicare, care este acea acțiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, calitatea procesuală activă aparține proprietarului bunului respectiv.

De asemenea, în cazul acțiunii în rectificarea cărții funciare prin înscrierea reclamantului ca proprietar este necesar ca titularul cererii să facă dovada calității afirmate, iar, în cadrul pretenției de obligare a statului la plata contravalorii imobilului preluat în mod abuziv, una din condițiile de exercițiu ale acțiunii este aceea a deținerii în patrimoniu de către reclamant sau autorul său a dreptului de proprietate asupra bunului la momentul preluării. Cu actul de vânzare cumpărare din 21 iulie 1934, reclamanții au făcut dovada dobândirii de către M.P.N. a imobilului din București, compus din locul în întindere de circa 360 m.p. În temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., Curtea a reținut că M.P.N.

a fost și proprietara construcției situate pe terenul de mai sus. Potrivit unui înscris care emană de la notarii B.B. și J.L.M., din actul de notorietate primit de unul din membrii biroului notarial la data de 22 ianuarie 2003, rezultă, printre altele, că doamna M.G. - născută la București, pe 10 decembrie 1889, văduvă din prima căsătorie cu domnul P.N. și din a doua căsătorie cu S.P., nerecăsătorită, a decedat la Silverstream (Noua Zeelandă) pe 10 decembrie 1969 și a lăsat ca moștenitori pe B.M.N. - născut la București, pe 20 iunie 1917, de naționalitate britanică prin naturalizare, decedat la Karori (Noua Zeelandă) pe 21 iunie 1998 - și pe P.C.E.N. - născut la Govora, pe 31 iulie 1922, de naționalitate franceză prin naturalizare.

Conform unui înscris întocmit la 05 iulie 2004, notarul B.B., membru al societății denumite „B.M.A.” a primit un act de notorietate, în aplicarea art. 730 A - 730-5 C. civ. (francez), care conține o expunere a solicitanților S.R. și P.N., neprezenți, dar reprezentați printr-un notar asistent, și declarațiile acestora. Astfel, în partea de expunere aceștia au arătat că P.C.E.N. a decedat la Boulogne-Billancourt pe 28 mai 2004, că nu se cunosc dispoziții testamentare sau altele în legătură cu moartea persoanei decedate și că acesta a lăsat ca moștenitori pe S.K.N. și pe P.S.N., nepotul său și nepoata sa, unicii copii ai lui B.M.N., fratele defunctului. La rubrica „declarațiile solicitanților” s-a arătat că aceștia au atestat devoluțiunea legală așa cum a fost stabilită mai sus și au certificat faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă succesiunea în cauză.

Totodată, s-a făcut mențiunea că, potrivit legilor și decretelor în vigoare, notarul a informat persoanele în drept la succesiune despre obligația de a constata într-un certificat notarial toate transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare ce ar putea depinde de aceasta, iar, în final, s-a dat citire în fața solicitanților articolelor 730-2, 730-3 și 730-4 Codul civil (francez). De asemenea, în dosarul nr. P650/98, Curtea Supremă a Noii Zeelande - Registratura din Wellington, în cazul succesiunii lui B.M.N., care a decedat la 21 iunie 1998, a confirmat autenticitatea testamentului acestuia și a fost încredințată spre administrare masa succesorală a acestuia executorilor desemnați în respectivul testament.

Prin testamentul întocmit la 11 noiembrie 1997, B.M.N. a lăsat bunurile neenumerate expres copiilor săi, S.K.N. și P.S.A.N. În ceea ce privește efectele juridice ale celor două acte de notorietate emise în Franța, care constituie chestiunea litigioasă în cauză, Curtea a constatat, cu titlu preliminar, că, întrucât potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional numai în cazul în care moștenirea este lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România, cele două acte succesorale întocmite în Franța pot fi recunoscute pe cale incidentală, conform art. 170 alin. (2) din același act normativ.

De asemenea, potrivit art. 9 din Convenția între Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială, ratificată prin Decretul nr. 77/1975: „Actele notariale și actele cărora legea le conferă valoare de acte autentice, întocmite pe teritoriul unuia dintre cele două state, au, pe teritoriul celuilalt stat, aceeași forță probantă ca și actele corespunzătoare întocmite pe teritoriul acestui stat”. De aceea, deși Franța este parte la Convenția din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine (la data 26 august 1999 actul a fost ratificat prin O.G. nr. 66/1999), nu este necesară apostila, conform art. 3 alin. (2) din această convenție multilaterală.

Dispozițiile legale relevante C. civ. francez sunt cuprinse în Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul II, Secțiunea II: „Despre proba calității de moștenitor”: „Art. 730 Proba calității de moștenitor se face prin orice mijloace. Nu se derogă nici de la dispozițiile, nici de la uzanțele privind eliberarea certificatului de proprietate sau de moștenire de către autoritățile judiciare sau administrative. Art. 730-1 Proba calității de moștenitor poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de un notar, la cererea unuia sau mai multor titulari de drepturi. Actul de notorietate trebuie să aibă în vedere certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă și să menționeze înscrisurile justificative care au putut fi depuse, cum ar fi acte de stare civilă și, eventual, documente privind existența liberalităților pentru cauză de moarte care ar putea avea incidență asupra devoluțiunii succesorale.

Acesta trebuie sa conțină declarația, semnată de unul sau mai mulți titulari de drepturi autori ai cererii, că au vocația, singuri sau împreună cu alte persoane pe care le indică, să primească în tot sau în parte moștenirea defunctului. Orice persoană ale cărei declarații par a fi utile poate fi chemată la întocmirea actului. Pe marginea certificatului de deces se face mențiune despre existența actului de notorietate. Art. 730-2 Declarația cuprinsă în actul de notorietate nu presupune, prin ea însăși, acceptarea succesiunii. Art. 730-3 Actul de notorietate astfel întocmit face dovada până la proba contrară. Persoana care se prevalează de act este prezumată a avea drepturi succesorale, în cota indicată în act.

Art. 730-4 Moștenitorii indicați în actul de notorietate sau mandatarul lor comun sunt considerați față de terții deținători de bunuri succesorale a avea drept de liberă dispoziție cu privire la aceste bunuri și, în cazul fondurilor, libera dispoziție cu privire la acestea, în cota indicată în act. Art. 730-5 Persoanei care, cu știință și cu rea-credință, se prevalează de un act de notorietate inexact i se pot aplica sancțiunile pentru ascunderea unor bunuri ale succesiunii prevăzute de articolul 778, fără a exclude obligarea sa la plata de daune-interese”.

Conform datelor publicate pe site-ul Internet al Ministerului de Justiție din Franța, actul de recunoaștere trebuie deosebit de certificatul de moștenire și de certificatul de proprietate (la care face referire art. 730 alin. (2)). Certificatul de moștenire, care este o creație a practicii administrative, poate fi eliberat de către primar, numai pentru plata unor sume de maxim 5335.72 Euro datorate de către persoane juridice de drept public. Certificatul de proprietate sau a certificatului de transmitere este întocmit de către judecător. Aceasta permite moștenitorilor stabiliți astfel să-și dovedească drepturile asupra bunurilor mobile succesorale deținute de bănci publice sau semi-publice.

Potrivit informațiilor publicate pe site-ului Internet al Camerei Notarilor din Paris, mai există un act juridic care se emite în materie succesorală, și anume actul de atestare a proprietății, ce se întocmește de un notar și constată transmisiunea bunurilor imobiliare către moștenitori sau legatari. Actul se înscrie la instituția administrativă și fiscală care asigură înregistrarea actelor autentice (Conservation des hypothèques) cel mai târziu în termen de patru luni de la data depunerii cererii către notar. Actul nu este necesar în cazul în care un act de partaj este întocmit și înscris în termen de 10 luni de la deces. Din perspectiva celor expuse mai sus, rezultă că, în dreptul civil francez, actul de notorietate face dovada calității de moștenitor, astfel cum rezultă atât din denumirea secțiunii C. civ.

în care este reglementat, cât și din prevederea expresă cuprinsă în art. 730-3 alin. (1). Mențiunea pe care a făcut-o notarul B.B. în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 05 iulie 2004, referitoare la certificatul notarial privind transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare (într-o altă traducere, actul de atestare a proprietății) nu este de natură să înlăture această concluzie, întrucât acest din urmă act are o altă rațiune, și anume aceea de a atesta bunurile imobile care fac parte masa succesorală. Reclamanții din prezenta cauză sunt într-o imposibilitate obiectivă de a obține și acte de atestare a proprietății cu privire la imobilul ce formează obiectul litigiului, întrucât acesta, fiind preluat de stat, nu s-a regăsit în masa succesorală rămasă de pe urma defuncților M.N.

și, respectiv, P.C.E.N. Pe de altă parte, este adevărat că, spre deosebire de dreptul civil român, în dreptul civil francez, obținerea de către succesibili a actelor care atestă calitatea de moștenitori nu are semnificația acceptării moștenirii, regulă explicabilă prin termenul lung de acceptare a moștenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii nr. 2006-728, conform art. 789 rap. la art. 2262 C. civ. francez și, respectiv de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ. francez modificat).

Cu toate acestea, ceea ce prezintă relevanță în contextul în care sunt recunoscute pe teritoriul României efectele actelor notariale emise în Franța, este faptul că, în dreptul civil francez, existența actului de notorietate este suficientă pentru a solicita restituirea bunurilor succesorale de la persoanele care le dețin fără drept, inclusiv în cazul bunurilor imobiliare (care se includ în noțiunea de fonduri, după cum rezultă din Cartea a II-a, Titlul I), regulă prevăzută expres de art. 730-4 C. civ. francez. Față de aceste considerente, reținând că prima instanță nu a stabilit corect efectele juridice ale actelor juridice în materie succesorală emise în Franța, prin care reclamanții au înțeles să își dovedească legitimarea procesuală, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță - Tribunalul București. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București, C.C. , SC L. SRL și C.V. În motivarea recursului, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În speță, instanța de fond în mod corect a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe baza actelor aflate la dosarul cauzei, fără a mai fi necesară cercetarea fondului.

Însă, atunci când a pronunțat decizia atacata, Curtea nu a avut în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Prin urmare, dispozițiile procedurale de mai sus, obliga instanța ca, odată invocată o excepție să o soluționeze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei, ceea ce, în cauză, a și făcut prima instanță - a soluționat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu a avut în vedere că actele de notorietate depuse de reclamanți în dovedirea calității lor procesuale active, pentru a putea produce efecte și pentru a putea fi luate în considerare, era imperios necesar să constate, printr-un certificat notarial, transmiterile succesorale, în acest sens fiind și art. 730-2 C. civ. francez, care arată că afirmația conținută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăși acceptarea succesiunii. Astfel, documentul depus de reclamanți, denumit „act de notorietate” nu reprezintă o acceptare a succesiunii pentru a fi suficient în dovedirea calității procesuale active, fiind necesar un certificat suplimentar, care să ateste calitatea acestora de moștenitori.

În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții C.C. și SC L. SRL au susținut că decizia atacată este netemeinica și nelegală, precum și că instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să aibă în vedere că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecații. Așadar, calitatea procesuală a reclamanților nefiind dovedită, au solicitat respingerea apelului. În cauză, r eclamanții, ca fii ai lui B.M.N., în susținerea calității lor de moștenitori ai autorului N.M., de pe urma căreia solicita imobilul, au atașat un act de notorietate întocmit la data de 05 iulie 2004, după decesul domnului P.N., fără să depună acte succesorale pentru a demonstra calitatea de moștenitori.

Actele de notorietate dovedește faptul că reclamanții au vocație succesorală, dar nu și calitate de moștenitor, aceasta putând fi dovedită cu un certificat de moștenitor. În dreptul romanesc, cât și în cel francez calitatea de moștenitor se dovedește cu acte de stare civilă, etc. Pe de altă parte, potrivit art. 730 C. civ. francez, afirmația conținută în actul de notorietate nu presupune prin ea însăși acceptarea succesiunii. Au mai arătat recurenții că există elemente în conținutul deciziei recurate care contrazic afirmațiile anterioare, în sensul că, spre deosebire de dreptul civil roman, în dreptul civil francez, obținerea de către succesibili a actelor care atesta calitatea de moștenitori nu are semnificația acceptării moștenirii, regulă aplicabilă prin termenul lung de acceptare a moștenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii nr. 2006-728, conform art. 789 raportat la art. 2262 C. civ.

francez și, respectiv, de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ. francez modificat).

În concret, c alitatea de persoană îndreptățită Ia a solicita revendicarea imobilului este dovedită doar cu propria declarație, reclamanții nefăcând dovada legăturilor de stare civilă cu autorul proprietar al imobilului; lipsa actelor de stare civilă nu poate fi suplinită de un act de notorietate, în condițiil e în care, potrivit dreptului românesc, dovada succesiunii se face cu certificat de calitate de moștenitor având Ia bază acte de stare civila, în cauză nefiind probată legătura dintre cei doi presupuși frați decât prin identitatea numelui de familie; dezbaterea succesiunii potrivit dreptului internațional privat se face la locul decesului defunctului, însă, în situația în care acesta are bunuri/drepturi pe teritoriul altor state, acestea sunt supuse regimului juridic stabilit de legea locului unde se află bunurile cele mai importante (și potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanții trebuie să prezinte acte de stare civilă sau testament, însoțit de certificat de moștenitor, adică ambele categorii de acte sunt atât necesare și suficiente pentru demonstrarea calității de moștenitor).

În prezent, nu există acte de stare civilă, iar certificatul de moștenitor este înlocuit de un act având la baza propria declarație a beneficiarului dreptului, fără alte dovezi, așa cum reiese din actul de notorietate dedus judecații. În drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. La rândul său, recurentul C.V. a arătat că instanța de apel a ignorat o serie de probe ce atestă faptul că reclamanții, la data introducerii acțiunii, nu au avut în vedere prevederile art. 109 C. proc. civ., și anume nu au ținut cont de obligația de a face dovada identității dintre persoana reclamantă și temeiul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Astfel, în notificarea adresată Primăriei Municipiului București N.P.C.I.

afirmă că este singurul moștenitor al mamei sale, în consecință singurul îndreptățit să beneficieze de dispozițiile legii speciale. În această situație, era normal ca cei doi reclamanți să facă dovada de succesori cu acte de stare civilă și nu cu declarații de martori că sunt nepoți de frate ai unchiului lor decedat, precum și că tatăl lor a fost frate cu defunctul N.P. Deși acest lucru le-a fost pus în vedere de instanța de fond, reclamanții nu s-au conformat și nu au prezentat acte de stare civilă. Pe de altă parte, potrivit Codului civil francez, art. 730-1, proba calității de reprezentant poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de notar, la cererea unuia sau mai multor titulari de drepturi.

Acest act trebuie să aibă în vedere certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă și să menționeze înscrisurile justificative care ar putea fi depuse, cum ar actele de stare civilă. Aceeași opinie a prezentării actelor de stare civilă o împărtășește și avocatul baroului Paris, R.P., în „opinia legală” extrajudiciară. Din actul de notorietate emis după defunctul N.P. rezultă în mod categoric că nu a fost prezentat niciun act de stare civilă care să ateste date despre B.M.N. La dosar s-a atașat o declarație de notorietate a numiților C.D.Ș. și C.E., în care se face vorbire doar de identitatea de nume dintre N.M. și N.P.M., cu trimitere la fiul acesteia, N.P.C.I., dar fără nicio referire la B.N.M.

Or, indiferent de legislația avută în vedere, proba calității procesuale active nu se poate face decât cu acte de stare civilă, care să ateste legătura de rudenie dintre părți. Cât timp reclamanții nu au făcut dovada că tatăl lor a fost frate cu N.P.C.I., în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active. În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat probe noi. Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Referitor la recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că argumentele aduse de această parte hotărârii recurate, prin prima critică dezvoltată, pleacă de la înțelegerea greșită a considerentelor acestei decizii.

Se susține, astfel, că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ., ce impun soluționarea cu prioritate a excepțiilor invocate prealabil analizei fondului. Or, trebuie observat că ceea ce Curtea de Apel București a reținut în hotărârea pronunțată privește greșita soluție dată excepției lipsei calității procesuale active, respectiv stabilirea incorectă a efectelor juridice ale actelor juridice în materie succesorală emise în Franța, cu consecința neanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, iar nu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., în sensul că s-ar fi procedat la rezolvarea cu prioritate a unei excepții, deși nu se impunea această operațiune juridică.

Înalta Curte mai reține că cel de-al doilea argument susținut de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice se referă la modalitatea greșită în care s-a dat efect juridic actului de notorietate prezentat de reclamanți, în lipsa unor acte de stare civilă care să confirme acceptarea succesiunii de către aceștia, în acord cu dispozițiile art. 730-2 Codul civil francez. Această critică nu poate fi primită de Înalta Curte, avându-se în vedere faptul că instanța de apel constată, în mod legal, cu titlu preliminar, că instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturile de drept internațional numai în cazul în care moștenirea este lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România, în timp ce recunoașterea celor două acte succesorale emise în Franța poate fi realizată doar pe cale incidentală, conform art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

Ceea ce prezintă relevanță, reține Curtea, în contextul recunoașterii pe teritoriul României a efectelor actelor contestate/notariale emise în Franța este faptul că, spre deosebire de dreptul civil român, în dreptul civil francez existența actului de notorietate este suficientă pentru a formula o acțiune în revendicare. În plus, Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că actele notariale în cauză, cărora legea le conferă valoare de acte autentice, fiind întocmite pe teritoriul statului francez, au, potrivit Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței legalizării actelor oficiale străine, aceeași forță probantă ca și actele corespunzătoare întocmite în România.

Deși se invocă de către recurent incidența dispozițiilor art. 730-2 C. civ. francez, potrivit cu care „declarația conținută în actul de notorietate nu presupune, prin ea însăși, acceptarea succesiunii”, ceea ce implică depunere unui certificat suplimentar de către reclamanți (care să ateste calitatea lor de moștenitori), Înalta Curte apreciază, fără a relua argumentele expuse de instanța de apel, corecte, de altfel, că actele de notorietate prezentate sunt suficiente pentru a face dovada calității de moștenitor. Emiterea unui ulterior certificat notarial privind transmiterile prin deces ale drepturilor reale imobiliare (în speță, actul de atestare a proprietății), mențiune făcută în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 5 iulie 2004, are un alt scop, acela de a atesta bunurile imobile ce fac parte din masa succesorală, iar, în cauză, o astfel de soluție nici nu ar fi posibilă, cât timp imobilul litigios este cel revendicat de reclamanți.

În concluzie, trebuie reținut că actul de notorietate face dovada calității de moștenitor, ceea ce nu are semnificația de „acceptare a succesiunii”, însă, în dreptul civil francez, existența actului de notorietate este suficientă pentru a solicita restituirea bunului de la un neproprietar posesor. Drept consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, motiv pentru care, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge. Aceleași argumente vor fi avute în vedere și în privința recursului exercitat de recurenții C.C. și SC L. SRL, în condițiile în care și acesta se referă la lipsa dovezii calității procesuale active a reclamanților.

Înalta Curte mai reține că dovada legăturilor de rudenie dintre reclamanții și fostul proprietar al imobilului, respectiv dintre cei doi frați reiese și din considerentele deciziei civile nr. 557 din 11 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie. Astfel, în conținutul acestei hotărâri se constată, cu putere de lucru judecat, că „ din actele de stare civilă depuse la dosar, din actele privind devoluțiunea succesorală eliberate de Notarii publici „B.B. și J.L.M.” din Franța la 22 ianuarie 2003 și respectiv 05 iulie 2004 și din testamentul înregistrat la Curtea Supremă din Wellington la data de 29 iunie 1998 rezultă următoarele: numitul N.P.

a decedat la data de 14 iulie 1944, de pe urma sa rămânând ca moștenitori N.B.M. și N.P.C.E., în calitate de fii. De pe urma numitei G. (fostă N.) M. au rămas ca moștenitori: N.B.M. și N.P.C.E., în calitate de fii. De pe urma defunctului N.B.M., decedat la data de 21 iunie 1998 au rămas ca moștenitori reclamanții N.S.K. și N.P.S., în calitate de fii și legatari cu titlu universal. De pe urma defunctului N.P.C.E., decedat la data de 28 mai 2004, au rămas ca moștenitori reclamanții N.S.K. și N.P.S., în calitate de nepoți de frate”. În plus, Înalta Curte constată că, în aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții consideră că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât se reține în mod categoric, alături de celelalte argumente, că obținerea de către succesibili a actelor care atestă calitatea de moștenitori nu are semnificația acceptării moștenirii, regulă ce se deduce din instituirea unui termen lung de acceptare a succesiunii.

Or, o astfel de critică nu este fondată, cât timp, anterior utilizării acestui considerent, instanța de apel dezvoltă și definește noțiunile de certificat de moștenire și certificat de proprietate, respectiv certificat de atestare a proprietății, iar, ulterior, arată care sunt motivele pentru care acorda efecte juridice actelor de notorietate contestate de recurenți. Prin urmare, considerentele pretins contradictorii nu se regăsesc în motivarea deciziei recurate, astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs vizând motivarea contradictorie este nefondat. Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care prevăd că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Înalta Curte constată, pe de o parte, că această critică nu este dezvoltată de recurenții C.C. și SC L. SRL, pentru a putea fi analizată, iar, pe de altă parte, că un astfel de motiv nu se susține, fiind vorba, în speță, de determinarea efectelor juridice ale unor acte notariale emise în Franța, iar nu de interpretarea naturii lor, respectiv de schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al acestora. Prin urmare, Înalta Curte va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., și recursul declarat de recurenții C.C. și SC L. SRL. În privința recursului formulat de recurentul C.V., Înalta Curte reține că se critică decizia instanței de apel pentru ignorarea probelor ce atestă faptul că reclamanții nu au făcut dovada identității lor cu acte de stare civilă, ci cu declarații de martori, deși acest lucru le-a fost pus în vedere de la fond. Or, aspectele legate de calitatea procesuală activă au fost cenzurate, din perspectiva criticilor acestui recurent, de Înalta Curte la momentul analizei celorlalte recursuri declarate în cauză, astfel că, având în vedere aceleași considerente și dispoziții legale, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va proceda la respingerea căii de atac de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C.C., C.V., SC L. SRL și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 311A din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații reclamanți N.P.S. și N.S.K. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2012.