ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1869/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1869/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 26 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București -
Secția a III-a Civilă sub nr. 3202/31/2010, reclamanții N.P.S. și N.S.K. au
chemat în judecată pe pârâții C.C., C.V., SC L. SA, Municipiul București, prin
Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, solicitând ca
prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate că imobilul situat în
București, sector 1 a fost preluat în mod abuziv de statul român și să se
dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie
imobilul menționat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 7373
(1241/1/2) și radierea dreptului de proprietate a lui C.C. și înscrierea
dreptului lor de proprietate, precum și radierea dreptului de uzufruct în
favoarea Iui SC L. SA și rectificarea cărții funciare nr. 31876 (1241/1/1) prin
radierea dreptului de proprietate al lui C.V. și înscrierea dreptului
reclamanților de proprietate; în subsidiar, în cazul în care se va considera că
apartamentul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul
cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat Statul Român și
Municipiul București să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod
abuziv, estimată provizoriu la 2.000.000 lei.
Pârâții C.V. și C.C.
au invocat, prin întâmpinările formulate la 9 martie 2010, respectiv 6 mai 2010,
excepția lipsei calității procesuale active.
Prin sentința civilă nr.
948 din 04 iunie 2010, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis
excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind
formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că legitimarea procesuală activă presupune ca
persoana ce a formulat cererea de chemare în judecată să fie titulara
raportului juridic dedus judecății, respectiv, în speță, este necesar ca
reclamanții să fie moștenitorii numitei N.M.
Din actele dosarului
rezultă că N.M. a fost căsătorită cu P.N., căsătorie din care a rezultat P.C.I.,
care a decedat la data de 28 mai 2004. Reclamanții, ca fii ai lui B.M.N., în susținerea
calității lor de moștenitori ai autorului N.M., de pe urma căreia solicită
imobilul, au depus un act de notorietate după decesul lui P.N., fără să depună
acte succesorale pentru a demonstra legăturile de rudenie. Actele de
notorietate demonstrează că reclamanții au vocație succesorală, dar, așa cum
este afirmat și în cuprinsul acestora, este necesar să se constate printr-un
certificat notarial transmiterile, în acest sens fiind și art. 730 - 2 C. civ.
francez (afirmația conținută în actul de notorietate nu presupune prin ea
însăși acceptarea succesiunii).
Fiind vorba de o
acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ. și având
în vedere că reclamanții nu au demonstrat calitatea lor de moștenitori de pe
urma autorului N.M., proprietarul imobilului solicitat, tribunalul a apreciat
excepția ca întemeiată.
Împotriva acestei
hotărâri au declarat apel reclamanții N.P.S. și N.S.K.
Prin motivele de apel
formulate, apelanții reclamanți au arătat că în mod greșit și nelegal instanța
de fond a admis excepția lipsei calității active. Reclamanții sunt unicii
moștenitori ai bunicii lor N.M., proprietara imobilului din București.
În urma decesului
bunicii N.M. au rămas unici moștenitori tatăl reclamanților, B.M.N., și unchiul
acestora, N.P.C.I., conform actului de moștenire din 22 ianuarie 2003 eliberat
de notarii francezi B.B. și J.L.M.
Tatăl, B.M.N., a
decedat în anul 1998 în Noua Zeelandă, reclamanții fiind moștenitorii acestuia
conform testamentului din 11 noiembrie 1997, iar unchiul lor, N.P., a decedat
în anul 2004, iar reclamanții sunt moștenitorii acestuia conform actului de
moștenire din 05 iunie 2004 eliberat de notarii francezi B.B. și J.L.M.
Tribunalul în mod
greșit și nelegal a stabilit că actul de moștenire din 05 iunie 2004 constată
doar vocația succesorală și nu face dovada calității de moștenitor a reclamanților
după unchiul lor, N.P.
Pentru a ajunge la
această concluzie, instanța de fond a indicat doar art. 730-2 C. civ. francez,
menționat în actul de moștenire, fără a analiza și conținutul efectiv al
acestui act și nici celelalte aliniate ale art. 730 C. civ. francez redate în
acest act.
Astfel, pe pagina a
doua a actului se arată expres și foarte clar că reclamanții sunt moștenitori
ai lui N.P. și că au acceptat succesiunea acestuia („Solicitanții declară că au
atestat devoluțiunea succesorală așa cum a fost stabilită mai-sus și certifică
faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă la
succesiunea în cauză”). Din cuprinsul acestui act rezultă fără îndoială că
reclamanții au acceptat succesiunea și sunt moștenitorii unchiului lor, N.P.
Mai mult, dacă
instanța de fond ar fi citit în continuarea alin. (2) și alin. (3) și (4) ale art.
730 C. civ. francez, de asemenea indicate în act, ar fi constatat că se precizează
în mod expres că persoanele indicate în actul de notorietate au calitatea de
moștenitori și că pot dispune liber de bunurile succesiunii, exact ca în speța
de față, când reclamanții au formulat acțiune în revendicare.
În continuare,
apelanții reclamanți au arătat că acest act de moștenire întocmit potrivit
legii franceze este corespondentul certificatului de calitate succesorală
prevăzut de legea română, care atestă calitatea de moștenitor în situația în
care la momentul întocmirii nu se cunosc sau nu există bunuri în patrimoniul
defunctului.
Intimatul pârât C.V.
a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, a arătat
că apelanții reclamanți fac referire la un act de moștenire din 22 ianuarie 2003,
care ar stabili că, urmare a decesului bunicii lor N.M., moștenitori ar fi B.N.M.
și N.P.C.I.
Actul respectiv are
vicii de formă și nu reprezintă decât o redactare a unor declarații
materializate într-un act de notorietate, fără o valoare juridică.
Astfel, pretinsul
„act de moștenire” este un înscris emis de un birou notarial care nu are un
număr de dosar, face vorbire de un alt act de notorietate care a stat la baza
emiterii acestuia, fără a se indica numărul acestuia/proveniența și conținutul;
de asemenea, nu se nominalizează notarul care l-a primit.
Apelanții mai fac
referire la pretinsul „certificat de moștenitor” din 05 iunie 2004 eliberat de
același birou notarial. Înscrisul respectiv este, de fapt, un „act de
notorietate” în care sunt consemnate declarații ale unor persoane fizice care
pot afirma orice situație de fapt. Acest act nu reprezintă, conform art. 730-2 C.
civ. francez, o „acceptare a succesiunii”, deci acesta trebuie coroborat cu un
veritabil certificat de moștenitor.
Din niciun act nu
rezultă că N.C.I. a fost frate cu B.N., ultimul neprezentând niciodată un
certificat de moștenitor sau orice fel de act de stare civilă care să ateste că
a fost fiul defuncților N.M. și N.P.
Apelanții au depus la
dosar decizia civilă nr. 557 din 11 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie
pronunțată în dosarul nr. 15035/3/2008 (500/2010), precum și, în temeiul art. 7
alin. (1) din Legea nr. 105/1992, opinia legală a doamnei avocat I.U.
Prin decizia civilă nr.
311 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și
pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat de apelanții -
reclamanți N.P.S. și N.S.K. în contradictoriu cu intimații pârâți C.C., C.V., SC
L. SRL, Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre
rejudecare la prima instanță - Tribunalul București.
Pentru a hotărî
astfel, Curtea a reținut că în cazul acțiunii în revendicare, care este acea
acțiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual
determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra
bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi
proprietar, calitatea procesuală activă aparține proprietarului bunului
respectiv.
De asemenea, în cazul
acțiunii în rectificarea cărții funciare prin înscrierea reclamantului ca
proprietar este necesar ca titularul cererii să facă dovada calității afirmate,
iar, în cadrul pretenției de obligare a statului la plata contravalorii
imobilului preluat în mod abuziv, una din condițiile de exercițiu ale acțiunii
este aceea a deținerii în patrimoniu de către reclamant sau autorul său a dreptului
de proprietate asupra bunului la momentul preluării.
Cu actul de vânzare
cumpărare din 21 iulie 1934, reclamanții au făcut dovada dobândirii de către M.P.N.
a imobilului din București, compus din locul în întindere de circa 360 m.p. În temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., Curtea a reținut că M.P.N. a fost și proprietara
construcției situate pe terenul de mai sus.
Potrivit unui înscris
care emană de la notarii B.B. și J.L.M., din actul de notorietate primit de
unul din membrii biroului notarial la data de 22 ianuarie 2003, rezultă,
printre altele, că doamna M.G. - născută la București, pe 10 decembrie 1889, văduvă din prima căsătorie cu domnul P.N. și din a doua
căsătorie cu S.P., nerecăsătorită, a decedat la Silverstream (Noua Zeelandă) pe
10 decembrie 1969 și a lăsat ca moștenitori pe B.M.N. - născut la București, pe 20 iunie 1917, de naționalitate britanică prin naturalizare, decedat la Karori (Noua Zeelandă) pe 21 iunie 1998 - și pe P.C.E.N. - născut la Govora, pe 31 iulie 1922, de naționalitate franceză prin naturalizare.
Conform unui înscris
întocmit la 05 iulie 2004, notarul B.B., membru al societății denumite „B.M.A.”
a primit un act de notorietate, în aplicarea art. 730 A - 730-5 C. civ.
(francez), care conține o expunere a solicitanților S.R. și P.N., neprezenți,
dar reprezentați printr-un notar asistent, și declarațiile acestora. Astfel, în
partea de expunere aceștia au arătat că P.C.E.N. a decedat la Boulogne-Billancourt pe 28 mai 2004, că nu se cunosc dispoziții testamentare sau altele în legătură
cu moartea persoanei decedate și că acesta a lăsat ca moștenitori pe S.K.N. și
pe P.S.N., nepotul său și nepoata sa, unicii copii ai lui B.M.N., fratele
defunctului. La rubrica „declarațiile solicitanților” s-a arătat că aceștia au
atestat devoluțiunea legală așa cum a fost stabilită mai sus și au certificat
faptul că nu cunosc să existe o altă persoană în drept să pretindă succesiunea
în cauză. Totodată, s-a făcut mențiunea că, potrivit legilor și decretelor în
vigoare, notarul a informat persoanele în drept la succesiune despre obligația
de a constata într-un certificat notarial toate transmiterile prin deces ale
drepturilor reale imobiliare ce ar putea depinde de aceasta, iar, în final, s-a
dat citire în fața solicitanților articolelor 730-2, 730-3 și 730-4 Codul civil
(francez).
De asemenea, în
dosarul nr. P650/98, Curtea Supremă a Noii Zeelande - Registratura din
Wellington, în cazul succesiunii lui B.M.N., care a decedat la 21 iunie 1998, a
confirmat autenticitatea testamentului acestuia și a fost încredințată spre
administrare masa succesorală a acestuia executorilor desemnați în respectivul
testament. Prin testamentul întocmit la 11 noiembrie 1997, B.M.N. a lăsat
bunurile neenumerate expres copiilor săi, S.K.N. și P.S.A.N.
În ceea ce privește efectele
juridice ale celor două acte de notorietate emise în Franța, care constituie
chestiunea litigioasă în cauză, Curtea a constatat, cu titlu preliminar, că,
întrucât potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, instanțele române
sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept
internațional numai în cazul în care moștenirea este lăsată de o persoană care
a avut ultimul domiciliu în România, cele două acte succesorale întocmite în
Franța pot fi recunoscute pe cale incidentală, conform art. 170 alin. (2) din
același act normativ. De asemenea, potrivit art. 9 din Convenția între
Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică
în materie civilă și comercială, ratificată prin Decretul nr. 77/1975: „Actele
notariale și actele cărora legea le conferă valoare de acte autentice,
întocmite pe teritoriul unuia dintre cele două state, au, pe teritoriul
celuilalt stat, aceeași forță probantă ca și actele corespunzătoare întocmite
pe teritoriul acestui stat”. De aceea, deși Franța este parte la Convenția din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor
oficiale străine (la data 26 august 1999 actul a fost ratificat prin O.G. nr. 66/1999), nu
este necesară apostila, conform art. 3 alin. (2) din această convenție
multilaterală.
Dispozițiile legale
relevante C. civ. francez sunt cuprinse în Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul
II, Secțiunea II: „Despre proba calității de moștenitor”:
„Art. 730 Proba
calității de moștenitor se face prin orice mijloace.
Nu se derogă nici de
la dispozițiile, nici de la uzanțele privind eliberarea certificatului de
proprietate sau de moștenire de către autoritățile judiciare sau
administrative.
Art. 730-1 Proba
calității de moștenitor poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de
un notar, la cererea unuia sau mai multor titulari de drepturi.
Actul de notorietate
trebuie să aibă în vedere certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune
este deschisă și să menționeze înscrisurile justificative care au putut fi
depuse, cum ar fi acte de stare civilă și, eventual, documente privind
existența liberalităților pentru cauză de moarte care ar putea avea incidență
asupra devoluțiunii succesorale.
Acesta trebuie sa
conțină declarația, semnată de unul sau mai mulți titulari de drepturi autori
ai cererii, că au vocația, singuri sau împreună cu alte persoane pe care le
indică, să primească în tot sau în parte moștenirea defunctului.
Orice persoană ale
cărei declarații par a fi utile poate fi chemată la întocmirea actului.
Pe marginea
certificatului de deces se face mențiune despre existența actului de
notorietate.
Art. 730-2 Declarația
cuprinsă în actul de notorietate nu presupune, prin ea însăși, acceptarea
succesiunii.
Art. 730-3 Actul de
notorietate astfel întocmit face dovada până la proba contrară.
Persoana care se
prevalează de act este prezumată a avea drepturi succesorale, în cota indicată
în act.
Art. 730-4 Moștenitorii
indicați în actul de notorietate sau mandatarul lor comun sunt considerați față
de terții deținători de bunuri succesorale a avea drept de liberă dispoziție cu
privire la aceste bunuri și, în cazul fondurilor, libera dispoziție cu privire
la acestea, în cota indicată în act.
Art. 730-5 Persoanei
care, cu știință și cu rea-credință, se prevalează de un act de notorietate
inexact i se pot aplica sancțiunile pentru ascunderea unor bunuri ale
succesiunii prevăzute de articolul 778, fără a exclude obligarea sa la plata de
daune-interese”.
Conform datelor
publicate pe site-ul Internet al Ministerului de Justiție din Franța, actul de
recunoaștere trebuie deosebit de certificatul de moștenire și de certificatul
de proprietate (la care face referire art. 730 alin. (2)).
Certificatul de
moștenire, care este o creație a practicii administrative, poate fi eliberat de
către primar, numai pentru plata unor sume de maxim 5335.72 Euro datorate de
către persoane juridice de drept public.
Certificatul de
proprietate sau a certificatului de transmitere este întocmit de către
judecător. Aceasta permite moștenitorilor stabiliți astfel să-și dovedească
drepturile asupra bunurilor mobile succesorale deținute de bănci publice sau
semi-publice.
Potrivit
informațiilor publicate pe site-ului Internet al Camerei Notarilor din Paris,
mai există un act juridic care se emite în materie succesorală, și anume actul
de atestare a proprietății, ce se întocmește de un notar și constată
transmisiunea bunurilor imobiliare către moștenitori sau legatari. Actul se
înscrie la instituția administrativă și fiscală care asigură înregistrarea
actelor autentice (Conservation des hypothèques) cel mai târziu în
termen de patru luni de la data depunerii cererii către notar. Actul nu este
necesar în cazul în care un act de partaj este întocmit și înscris în termen de
10 luni de la deces.
Din
perspectiva celor expuse mai sus, rezultă că, în dreptul civil francez, actul
de notorietate face dovada calității de moștenitor, astfel cum rezultă atât din
denumirea secțiunii C. civ. în care este reglementat, cât și din prevederea
expresă cuprinsă în art. 730-3 alin. (1).
Mențiunea
pe care a făcut-o notarul B.B. în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 05
iulie 2004, referitoare la certificatul notarial privind transmiterile prin
deces ale drepturilor reale imobiliare (într-o altă traducere, actul de
atestare a proprietății) nu este de natură să înlăture această concluzie,
întrucât acest din urmă act are o altă rațiune, și anume aceea de a atesta
bunurile imobile care fac parte masa succesorală.
Reclamanții
din prezenta cauză sunt într-o imposibilitate obiectivă de a obține și acte de
atestare a proprietății cu privire la imobilul ce formează obiectul litigiului,
întrucât acesta, fiind preluat de stat, nu s-a regăsit în masa succesorală
rămasă de pe urma defuncților M.N. și, respectiv, P.C.E.N.
Pe de
altă parte, este adevărat că, spre deosebire de dreptul civil român, în dreptul
civil francez, obținerea de către succesibili a actelor care atestă calitatea
de moștenitori nu are semnificația acceptării moștenirii, regulă explicabilă
prin termenul lung de acceptare a moștenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii
nr. 2006-728, conform art. 789 rap. la art. 2262 C. civ. francez și, respectiv
de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ. francez modificat).
Cu toate acestea,
ceea ce prezintă relevanță în contextul în care sunt recunoscute pe teritoriul
României efectele actelor notariale emise în Franța, este faptul că, în dreptul
civil francez, existența actului de notorietate este suficientă pentru a
solicita restituirea bunurilor succesorale de la persoanele care le dețin fără
drept, inclusiv în cazul bunurilor imobiliare (care se includ în noțiunea de
fonduri, după cum rezultă din Cartea a II-a, Titlul I), regulă prevăzută expres
de art. 730-4 C. civ. francez.
Față de aceste
considerente, reținând că prima instanță nu a stabilit corect efectele juridice
ale actelor juridice în materie succesorală emise în Franța, prin care
reclamanții au înțeles să își dovedească legitimarea procesuală, precum și
faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea
fondului, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a
desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță
- Tribunalul București.
Împotriva acestei
hotărâri au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiul București,
C.C.
,
SC L. SRL și
C.V.
În motivarea recursului,
recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea
recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9
C. proc. civ.).
În
speță, instanța de fond în mod corect a soluționat excepția lipsei calității
procesuale active a reclamanților pe baza actelor aflate la dosarul cauzei,
fără a mai fi necesară cercetarea fondului.
Însă,
atunci când a pronunțat decizia atacata, Curtea nu a avut în vedere dispozițiile
art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun în sensul că „instanța se va
pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură,
precum și asupra celor
de fond, care fac de prisos, în totul sau în
parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Prin
urmare, dispozițiile procedurale de mai sus, obliga instanța ca, odată invocată
o excepție să o soluționeze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu
prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea
ei, ceea ce, în cauză, a și făcut prima instanță - a soluționat cu prioritate
excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, nefiind necesară
soluționarea cauzei pe fond.
Mai
mult decât atât, instanța de apel nu a avut în vedere că actele de notorietate
depuse de reclamanți în dovedirea calității lor procesuale active, pentru a putea
produce efecte și pentru a putea fi luate în considerare, era imperios necesar
să constate, printr-un certificat notarial, transmiterile succesorale, în acest
sens fiind și art. 730-2 C. civ. francez, care arată că afirmația conținută în
actul de notorietate nu presupune prin ea însăși acceptarea succesiunii.
Astfel,
documentul depus de reclamanți, denumit „act de notorietate” nu reprezintă o
acceptare a succesiunii pentru a fi suficient în dovedirea calității
procesuale active, fiind necesar un certificat
suplimentar, care să ateste calitatea acestora de moștenitori.
În drept, a invocat
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenții
C.C. și SC L. SRL au susținut că decizia atacată este netemeinica și
nelegală, precum și că
instanța învestită cu soluționarea apelului ar
fi trebuit să aibă în vedere că
raportul de drept procesual nu se poate
lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din
raportul de drept material dedus judecații.
Așadar, calitatea procesuală a
reclamanților
nefiind dovedită, au solicitat respingerea apelului.
În cauză, r
eclamanții, ca fii ai
lui B.M.N., în susținerea calității lor de
moștenitori ai autorului N.M., de pe urma
căreia solicita imobilul, au atașat un act de notorietate întocmit la data de
05 iulie 2004, după decesul
domnului P.N.,
fără să depună acte succesorale pentru a demonstra calitatea de moștenitori.
Actele de notorietate dovedește faptul că reclamanții au vocație succesorală,
dar nu și
calitate de moștenitor, aceasta putând fi dovedită cu un certificat
de moștenitor.
În dreptul romanesc,
cât și în cel francez calitatea de moștenitor se dovedește cu acte de stare
civilă, etc. Pe de altă parte, potrivit art. 730 C. civ. francez, afirmația
conținută în actul de
notorietate nu
presupune prin ea însăși acceptarea succesiunii.
Au
mai arătat recurenții că
există elemente în
conținutul deciziei recurate care
contrazic afirmațiile anterioare, în
sensul că, spre deosebire de dreptul civil roman, în dreptul civil francez,
obținerea de către succesibili a actelor care atesta calitatea de moștenitori
nu are semnificația acceptării moștenirii, regulă aplicabilă prin termenul lung
de acceptare a moștenirii (de 30 ani până la adoptarea Legii nr. 2006-728,
conform art. 789
raportat la art. 2262 C.
civ. francez și, respectiv, de 10 ani, potrivit art. 780 C. civ.
francez
modificat).
În
concret, c
alitatea de persoană îndreptățită
Ia a solicita revendicarea imobilului este
dovedită doar cu propria
declarație, reclamanții nefăcând dovada
legăturilor
de stare civilă cu autorul proprietar al imobilului;
lipsa actelor de stare civilă nu poate fi
suplinită de un act de notorietate, în condițiil
e
în care, potrivit dreptului românesc, dovada succesiunii se
face
cu certificat de calitate de moștenitor
având Ia bază acte de stare civila, în
cauză
nefiind probată legătura dintre cei doi presupuși frați decât prin
identitatea
numelui de familie; dezbaterea succesiunii potrivit dreptului internațional
privat se face la locul decesului defunctului, însă, în situația în care acesta
are bunuri/drepturi pe teritoriul altor state, acestea sunt supuse regimului
juridic stabilit de legea locului unde se află
bunurile cele mai importante (și potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanții
trebuie să prezinte acte de stare civilă sau testament, însoțit de certificat
de moștenitor, adică ambele
categorii de acte sunt atât necesare și
suficiente pentru demonstrarea calității de moștenitor). În prezent, nu există
acte de stare
civilă,
iar
certificatul de moștenitor este înlocuit de un
act având la baza
propria declarație a beneficiarului dreptului, fără
alte dovezi, așa cum reiese din actul de notorietate dedus judecații.
În
drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
La
rândul său, recurentul C.V. a arătat că instanța de apel a ignorat o serie de
probe ce atestă faptul că reclamanții, la data introducerii acțiunii, nu au avut
în vedere prevederile art. 109 C. proc. civ., și anume nu au ținut cont de
obligația de a face dovada identității dintre persoana reclamantă și temeiul
dreptului în raportul juridic dedus judecății.
Astfel,
în notificarea adresată Primăriei Municipiului București N.P.C.I. afirmă că
este singurul moștenitor al mamei sale, în consecință singurul îndreptățit să
beneficieze de dispozițiile legii speciale.
În această situație,
era normal ca cei doi reclamanți să facă dovada de succesori cu acte de stare
civilă și nu cu declarații de martori că sunt nepoți de frate ai unchiului lor
decedat, precum și că tatăl lor a fost frate cu defunctul N.P.
Deși acest lucru le-a
fost pus în vedere de instanța de fond, reclamanții nu s-au conformat și nu au
prezentat acte de stare civilă.
Pe de altă parte,
potrivit Codului civil francez, art. 730-1, proba calității de reprezentant
poate rezulta dintr-un act de notorietate întocmit de notar, la cererea unuia
sau mai multor titulari de drepturi. Acest act trebuie să aibă în vedere
certificatul de deces al persoanei a cărei succesiune este deschisă și să
menționeze înscrisurile justificative care ar putea fi depuse, cum ar actele de
stare civilă. Aceeași opinie a prezentării actelor de stare civilă o
împărtășește și avocatul baroului Paris, R.P., în „opinia legală”
extrajudiciară.
Din actul de
notorietate emis după defunctul N.P. rezultă în mod categoric că nu a fost
prezentat niciun act de stare civilă care să ateste date despre B.M.N. La dosar
s-a atașat o declarație de notorietate a numiților C.D.Ș. și C.E., în care se
face vorbire doar de identitatea de nume dintre N.M. și N.P.M., cu trimitere la
fiul acesteia, N.P.C.I., dar fără nicio referire la B.N.M.
Or, indiferent de
legislația avută în vedere, proba calității procesuale active nu se poate face
decât cu acte de stare civilă, care să ateste legătura de rudenie dintre părți.
Cât timp reclamanții
nu au făcut dovada că tatăl lor a fost frate cu N.P.C.I., în mod corect prima
instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active.
În drept, a invocat
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recurs nu s-au
administrat probe noi.
Intimații-reclamanți
nu au depus întâmpinare.
Examinând decizia
recurată prin prisma criticilor formulate, subsumate prevederilor art. 304 pct.
9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la recursul
declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta
Curte reține că argumentele aduse de această parte hotărârii recurate, prin
prima critică dezvoltată, pleacă de la înțelegerea greșită a considerentelor
acestei decizii. Se susține, astfel, că instanța de apel nu a avut în vedere
prevederile art. 137 C. proc. civ., ce impun soluționarea cu prioritate a
excepțiilor invocate prealabil analizei fondului.
Or, trebuie observat
că ceea ce Curtea de Apel București a reținut în hotărârea pronunțată privește
greșita soluție dată excepției lipsei calității procesuale active, respectiv
stabilirea incorectă a efectelor juridice ale actelor juridice în materie
succesorală emise în Franța, cu consecința neanalizării pe fond a cererii de
chemare în judecată, iar nu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., în
sensul că s-ar fi procedat la rezolvarea cu prioritate a unei excepții, deși nu
se impunea această operațiune juridică.
Înalta Curte mai
reține că cel de-al doilea argument susținut de recurentul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice se referă la modalitatea greșită în care s-a dat
efect juridic actului de notorietate prezentat de reclamanți, în lipsa unor
acte de stare civilă care să confirme acceptarea succesiunii de către aceștia,
în acord cu dispozițiile art. 730-2 Codul civil francez.
Această critică nu
poate fi primită de Înalta Curte, avându-se în vedere faptul că instanța de
apel constată, în mod legal, cu titlu preliminar, că instanțele române sunt
exclusiv competente să judece procesele privind raporturile de drept
internațional numai în cazul în care moștenirea este lăsată de o persoană care
a avut ultimul domiciliu în România, în timp ce recunoașterea celor două acte
succesorale emise în Franța poate fi realizată doar pe cale incidentală,
conform art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992. Ceea ce prezintă relevanță,
reține Curtea, în contextul recunoașterii pe teritoriul României a efectelor
actelor contestate/notariale emise în Franța este faptul că, spre deosebire de
dreptul civil român, în dreptul civil francez existența actului de notorietate
este suficientă pentru a formula o acțiune în revendicare.
În plus, Înalta Curte
are în vedere și împrejurarea că actele notariale în cauză, cărora legea le
conferă valoare de acte autentice, fiind întocmite pe teritoriul statului
francez, au, potrivit Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la
suprimarea cerinței legalizării actelor oficiale străine, aceeași forță
probantă ca și actele corespunzătoare întocmite în România.
Deși se invocă de
către recurent incidența dispozițiilor art. 730-2 C. civ. francez, potrivit cu
care „declarația conținută în actul de notorietate nu presupune, prin ea
însăși, acceptarea succesiunii”, ceea ce implică depunere unui certificat
suplimentar de către reclamanți (care să ateste calitatea lor de moștenitori),
Înalta Curte apreciază, fără a relua argumentele expuse de instanța de apel,
corecte, de altfel, că actele de notorietate prezentate sunt suficiente pentru
a face dovada calității de moștenitor.
Emiterea unui
ulterior certificat notarial privind transmiterile prin deces ale drepturilor
reale imobiliare (în speță, actul de atestare a proprietății), mențiune făcută
în cuprinsul actului de notorietate întocmit la 5 iulie 2004, are un alt scop,
acela de a atesta bunurile imobile ce fac parte din masa succesorală, iar, în
cauză, o astfel de soluție nici nu ar fi posibilă, cât timp imobilul litigios
este cel revendicat de reclamanți.
În concluzie, trebuie
reținut că actul de notorietate face dovada calității de moștenitor, ceea ce nu
are semnificația de „acceptare a succesiunii”, însă, în dreptul civil francez,
existența actului de notorietate este suficientă pentru a solicita restituirea
bunului de la un neproprietar posesor.
Drept consecință,
Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, motiv pentru care, conform art.
312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va
respinge.
Aceleași argumente
vor fi avute în vedere și în privința recursului exercitat de recurenții C.C.
și SC L. SRL, în condițiile în care și acesta se referă la lipsa dovezii
calității procesuale active a reclamanților.
Înalta Curte mai
reține că dovada legăturilor de rudenie
dintre
reclamanții și fostul proprietar al imobilului, respectiv dintre
cei doi frați
reiese și din considerentele deciziei civile nr. 557 din 11 octombrie 2010
pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze
cu Minori și de Familie. Astfel, în conținutul acestei hotărâri se constată, cu
putere de lucru judecat, că „
din actele de stare civilă depuse la dosar,
din actele privind devoluțiunea succesorală eliberate de Notarii publici „B.B. și
J.L.M.” din Franța la 22 ianuarie 2003 și respectiv 05 iulie 2004 și din
testamentul înregistrat la Curtea Supremă din Wellington la data de 29 iunie
1998 rezultă următoarele: numitul N.P. a decedat la data de 14 iulie 1944, de
pe urma sa rămânând ca moștenitori N.B.M. și N.P.C.E., în calitate de fii. De
pe urma numitei G. (fostă N.) M. au rămas ca moștenitori: N.B.M. și N.P.C.E.,
în calitate de fii. De pe urma defunctului N.B.M., decedat la data de 21 iunie
1998 au rămas ca moștenitori reclamanții N.S.K. și N.P.S., în calitate de fii
și legatari cu titlu universal. De pe urma defunctului N.P.C.E., decedat la data
de 28 mai 2004, au rămas ca moștenitori reclamanții N.S.K. și N.P.S., în
calitate de nepoți de frate”.
În plus, Înalta Curte
constată că, în aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții consideră
că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât se
reține în mod categoric, alături de celelalte argumente, că obținerea de către
succesibili a actelor care atestă calitatea de moștenitori nu are semnificația
acceptării moștenirii, regulă ce se deduce din instituirea unui termen lung de
acceptare a succesiunii.
Or, o astfel de
critică nu este fondată, cât timp, anterior utilizării acestui considerent,
instanța de apel dezvoltă și definește noțiunile de certificat de moștenire și
certificat de proprietate, respectiv certificat de atestare a proprietății,
iar, ulterior, arată care sunt motivele pentru care acorda efecte juridice
actelor de notorietate contestate de recurenți.
Prin urmare,
considerentele pretins contradictorii nu se regăsesc în motivarea deciziei
recurate, astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut
de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs vizând motivarea
contradictorie este nefondat.
Nefondat este și
motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care
prevăd că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când,
interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori
înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Înalta Curte
constată, pe de o parte, că această critică nu este dezvoltată de recurenții C.C.
și SC L. SRL, pentru a putea fi analizată, iar, pe de altă parte, că un astfel
de motiv nu se susține, fiind vorba, în speță, de determinarea efectelor
juridice ale unor acte notariale emise în Franța, iar nu de interpretarea naturii
lor, respectiv de schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al acestora.
Prin
urmare, Înalta Curte va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu
referire la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., și recursul declarat de
recurenții C.C. și SC L. SRL.
În privința
recursului formulat de recurentul C.V., Înalta Curte reține că se critică
decizia instanței de apel pentru ignorarea probelor ce atestă faptul că
reclamanții nu au făcut dovada identității lor cu acte de stare civilă, ci cu
declarații de martori, deși acest lucru le-a fost pus în vedere de la fond.
Or,
aspectele legate de calitatea procesuală activă au fost cenzurate, din
perspectiva criticilor acestui recurent, de Înalta Curte la momentul analizei
celorlalte recursuri declarate în cauză, astfel că, având în vedere aceleași
considerente și dispoziții legale, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu
referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va proceda la respingerea căii de
atac de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de pârâții C.C., C.V., SC L. SRL și Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 311A din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în
contradictoriu cu intimații reclamanți N.P.S. și N.S.K.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 martie 2012.